Primit pentru publicare: 13 Ian. 2022
Autor: Ionel NOVAC
Editor: Ion Istrate
© Ionel Novac, © Revista Luceafărul (www.luceafarul.net)

În urmă cu câteva zile am trecut pe la cimitirul Bellu pentru a aprinde în liniște o lumânare la mormântul lui Mihai Eminescu. Peste alte câteva zile, la 15 ianuarie, se vor împlini 172 de ani de la nașterea celui mai mare poet pe care divinitatea l-a dăruit poporului român. Prilej pentru multă lume, persoane mai mult sau mai puțin cunoscute, de a clama cât de mult înseamnă pentru ei „sfântul prea curat al versului românesc”, așa cum, într-o conferință radiofonică ținută în 1955, îl considera Tudor Arghezi. Pentru ca, mai apoi, peste amintirea și opera Poetului să se aștearnă liniștea, până la 15 iunie, când, o nouă „trezire la viață” are să ni-l aducă iarăși în actualitate…

Spre deosebire de alte dăți, acum am găsit mormântul curat, acoperit de ramuri verzi de brad, cu care a fost împodobit la trecerea dintre ani. La fel ca și alte câteva morminte ale scriitorilor care își dorm somnul de veci în apropierea sa. 

Nu știu cine l-a curățat acum (îmi face plăcere să cred că angajații cimitirului!), dar deodată îmi vine în minte o întâmplare petrecută pe la începutul lunii octombrie a anului abia încheiat. Trecusem prin apropierea cimitirului cu nu știu ce treabă și, la fel ca și altă dată,         n-am putut rezista imboldului de a duce o floare și la mormântul lui Eminescu. Când m-am apropiat, atenția mi-a fost atrasă de o femeie în vârstă, slăbuță, îmbrăcată în negru, care aduna frunzele căzute printre morminte. Haina și o trăistuță și le așezase sub teiul care veghează odihna Poetului. 

Am privit-o tăcut, urmărind-o cum, îndoită de mijloc, aduna frunză cu frunză, neîndrăznind s-o întrerup din acest sacru ritual. Când, după câteva minute, s-a oprit o clipă să-și îndrepte trupul gârbovit, am salutat-o, încercând să intru în vorbă cu ea. Eram curios cine este și de ce face asta. 

La început a ezitat, dar încet-încet am reușit să-i câștig încrederea și să o fac să-și dezlege baierele sufletului. Mi-a spus că vine „când poate” la mormântul lui Eminescu, de care are grijă să fie curat și bine îngrijit. O face dezinteresată, din respect pentru cel mai mare poet al neamului, care „atâta s-a luptat și a suferit pentru țară și popor. Nu a zis niciodată pentru Moldova, a zis pentru țară și popor”. 

Îmi mai spune că, în urmă cu zece-cincisprezece ani, aici se măturau aleile și se făcea curat doar când se apropia ziua de naștere a vreunuia dintre scriitorii sărbătoriți. Își aduce aminte de o întâmplare recentă, din această toamnă când, fiind la mormântul Poetului, a venit și un grup de tinere. La apropierea lor au început să cadă frunze din tei, una după alta. „Cred că se bucura Poetul. Îmi venea să le spun să treacă mai des, că se bucură și El”.

Nu reușesc să o conving să-mi spună unde locuiește, abia îmi destăinuie că este de la țară și că vine de la o mănăstire de mai departe. La un moment dat, încercând să abată curiozitatea mea, duce discuția la actualitatea zilei, la blestematul de covid, care „nu mă sperie, în ciuda celor șaptezeci de ani ai mei”. Așadar, atâția are! Ne despărțim, dar nu înainte de a face o ultimă încercare să aflu de unde este. „De lângă Botoșani, undeva între Săveni și Dărăbani”, aproape că îmi șoptește, dar fără a preciza numele exact al localității.

Privesc cu atenție a nu știu câta oară mormântul. Sub basorelieful Poetului, realizat de sculptorul Ion Georgescu, fâlfâie în vântul rece o beteală tricoloră, de care atârnă două globulețe, unul roșu și altul albastru.  Posibil ca la mijloc să fi fost cândva și unul galben. 

Aprind lumânarea și o așez, sfios, lângă una din cele două torțe care străjuiesc mormântul. Torțe așezate cu flacăra în jos, care, cu mai mult de un deceniu în urmă, au făcut obiectul unui interesant studiu al bine-cunoscutului eminescolog Dan Toma Dulciu. Din păcate, acestea, la fel ca și piatra care delimitează spațiul sepulcral, au fost vopsite în alb acum aproape trei ani. Deși față de intervenția neautorizată de atunci s-au ridicat mai multe voci, inclusiv în mass-media, „opera” a rămas neschimbată până astăzi. 

Mormântul lui Mihai Eminescu este declarat monument istoric, de importanță națională, și orice intervenție asupra sa trebuie să se facă în limitele și cu respectarea legislației în vigoare. Potrivit Legii 422/2001,  „Intervențiile asupra monumentelor istorice se fac numai pe baza și cu respectarea avizului emis de către Ministerul Culturii sau, după caz, de către serviciile publice deconcentrate ale Ministerului Culturii”. De asemenea, distrugerea parțială sau totală, profanarea, precum și degradarea monumentelor istorice sunt interzise și se sancționează conform legii.

Din câte știu, „intervenția” din 2019 nu a fost avizată nici de către Ministerul Culturii, nici de către Primăria Municipiului București, cea care are în custodie mormântul lui Eminescu din 1913. Și, după cum se vede, nici Administrația Cimitirelor București, prima instituție responsabilă de mormânt, nu a luat vreo măsură, albul strălucitor maculând și astăzi locul de veci al Poetului…  

                                            Ionel Novac
      13.01.2022