Primit pentru publicare: 26 mart. 2017
SĂ-L APĂRĂM PE EMINESCU
Autor:  FLORIN T. ROMAN
Publicat: 26 mart. 2017
Editor: Ion ISTRATE

LA MULŢI ANI, HORIA-ROMAN PATAPIEVICI!

La 18 martie 2017 ilustrul nostru intelectual a împlinit frumoasa vârstă de 60 de ani.

N-am înţeles de ce, de-a lungul anilor, Domnia sa a devenit în arealul dezbaterii publice româneşti o personalitate controversată, chiar excesiv de controversată. Probabil pentru că a avut întotdeauna curajul de a spune, răspicat, oriunde şi oricui, adevărul! A fost acuzat, printre altele, de antiromânism, de ultrafiloeuropenism, de ură viscerală faţă de Eminescu, de complicitate cu alte personaje controversate ale vieţii social-politice şi culturale din România, mai ales în perioada în care s-a aflat la conducerea I.C.R.

Dar haideţi să ne amintim împreună de unele nedreptăţi care i s-au făcut, poate mai reparăm câte ceva!

Cunoscut pentru gândirea sa profundă încă din 1992, când a debutat ca eseist, Horia-Roman Patapievici s-a lansat decisiv pe scena culturii române prin ideile exprimate în conţinutul unei conferinţe intitulate Anatomia unei catastrofe, al cărei text a fost publicat în revista “22” din 12-18 şi 19-25 octombrie 1994.

Conferinţa porneşte de la observaţia că “modul în care societatea românească a ieşit din cei 50 de ani de dictatură comunistă poate fi descris în termeni de catastrofă”. De fapt, în termeni de dublă catastrofă: pe de o parte economic-instituţională, pe de altă parte umană, “mitocănia”, “ţaţa”, “ţoapa” şi “lipsa de maniere sociale” fiind ubicue.

În capitolul intitulat “Libertatea istoriei şi istoria libertăţii – Radiografia Anatomiei unei catastrofe” din cartea A treia forţă: România profundă (apărută la Editura Logos în 2008), scrisă în coautorat de către naţionaliştii Ovidiu Hurduzeu (doctor în French and Humanities la Stanford) şi Mircea Platon (doctor în istorie la Ohio State University at Columbus), acesta din urmă analizează textul conferinţei amintite, identificând în gândirea ilustrului conferenţiar două explicaţii ale acestei “catastrofe”: pe prima Dl Patapievici o numeşte “teza neşanşei istorice” şi nu voi insista asupra ei, întrucât însuşi autorul conferinţei o respinge, deoarece ea ar duce la autovictimizare, la teoria conspiraţiei şi la eliminarea propriei răspunderi.

Mult mai relevant i se pare Dlui Patapievici cel de-al doilea tip de explicaţie – arată Mircea Paton, şi anume cel care se bazează pe eşuarea modernităţii româneşti din pricina “rezistenţei la modernizare a celor 80 de procente rurale”. Conform acestei viziuni, revoluţia instituţională paşoptistă a eşuat din cauza rezistenţei ţăranilor şi intelectualilor care făceau elogiul “spiritului naţional, invariabil conceput ca ţărănesc, ortodox, colectivist şi devălmaş”. Urmează, în cursul ideilor, descrierea unui context istoric promiscuu: “Odată cu ieşirea la vot a ‘României profunde’, viaţa socială românească a cunoscut o bruscă degradare politică”. Sistemul electoral al României Mari, bazat pe votul universal, opus celui al României Mici, bazat pe vot cenzitar şi compromis de masele largi, a adus în viaţa politică românească “populismul, autoritarismul şi ideea nefericită că existenţa unui lider carismatic este indispensabilă desfăşurării unei vieţi politice eficace (…), că eficacitatea şi moralitatea politică sunt strâns legate de desfiinţarea parlamentarismului şi, revenind la relaţiile voievodale, de adoptarea dictaturii personale a unui personaj înţelept şi iubitor de neamul din care a ieşit”. Analiza Dlui Mircea Platon continuă: Dominată de “reprezentări politice arhaice, puternic mitologizate”, masa electorală românească de ţărani “neolitici” a tras către “revenirea vieţii publice la forme de viaţă colectivist-comunitare”. Aşa se explică şi succesul legionarilor şi al violenţei politice, prin presiunea elitelor politico-intelectuale şi a maselor electorale care preferau violenţa “exercitată direct în numele colectivităţii” ca pe o binevenită scurtcircuitare a procesului democratic. Această stare de spirit arhaică, respingând “Statul individualist şi democratic al paşoptiştilor”, şi-a găsit împlinirea, distorsionată, e drept, în instaurarea dictaturii comuniste.

Da, până aici e clar, nu-i aşa? Însă de acum încolo ultranaţionalismul Dlui Mircea Platon devide din ce în ce mai evident. Autorul radiografiei anatomiei ne atrage atenţia cu o furie stăpânită: “Din start trebuie să observăm că Patapievici nu pare deloc intersat de reconstituirea, după puteri, a adevărului istoric, ci de valenţele terapeutice ale soluţiilor prezentate. Astfel, el nu înclină către teza cea mai probabilă, ci către teza care ne ‘responsabilizează’. Văzută astfel, sub unghiul capacităţii mobilizatoare – în bine sau în rău -, conferinţa devine nu un exerciţiu de recuperare a memoriei, de anamneză, ci unul de propagandă. Mai mult, retorica ‘responsabilizării’ e, de fapt, una a ‘culpabilizării’, dacă luăm în calcul conotaţia subtil derogatoare, frecvenţa şi accentul pus în textul original al conferinţei, din care eu am citat doar fragmente, pe termeni precum ‘arhaic’, ‘neolitic’, ‘carismatic’, ‘mitic’, toate asociate ‘violenţei’ săvârşite în numele colectivităţii, violenţei tribale aşadar”. Nu-i cam mult, Domnule Mircea Platon? Se pare că nu, doar se simte naţionalismul exacerbat al Domniei voastre.

Dar Domnul Mircea Platon continuă judecata mergând până la a-l acuza pe marele nostru intelectual de eludarea adevărului: “Ceea ce nu remarcă Patapievici este că orice absenţă inexplicabilă dă naştere dorinţei de a o elucida. Firea umană are oroare de vid. Aşadar, teoria conspiraţiei la români nu e doar trăsătură ţinând de mentalitatea noastră neolitică – americanii şi ruşii, de exemplu, sunt cel puţin la fel de fertili în teorii ale conspiraţiei -, ci şi de faptul că ‘elitele’, locale sau globale, ne mint. Şi atunci, tocmai pentru că nu suntem nişte momâi perfect adaptate sistemului şi gata să înghiţim orice găluşcă sau tăcere nesimţită ni se serveşte, căutăm un răspuns întrebărilor fără răspuns. Cred că cel mai bun antidot împotriva autocompătimirii şi teoriilor conspiraţiei nu e un discurs despre indecenţa autocompătimirii şi caracterul nedemocratic al teoriilor conspiraţiei, ci adevărul. Dacă îl ştii, îl spui. Dacă nu, îl cauţi în tăcere până îl găseşti. Dar Patapievici, la vârsta acestui text, nu părea interesat de adevăr, ci de culpabilizarea noastră terapeutică (…). Şi mai părea interesat de ceva: de înălbirea elitei. În niciunul din scenariile prezentate de el elitele nu sunt vinovate de nimic”.

Îmi pare teribil de rău că doi oameni de o vastă cultură precum Mircea Platon şi Ovidiu Hurduzeu nu au acces la chintesenţa gândirii eminentului H.-R. Patapievici. Pentru că cei doi scriitori, prin glasul primului, învederează în continuare cititorului avizat nu mai puţin de zece “probe” prin care “demontează” aşa-zisul dezinteres al Dlui Patapievici pentru adevăr, şi aşa-numitul interes al Domniei sale pentru culpabilizarea noastră terapeutică. Voi reda aici câteva dintre aceste probe în acuzare:

“În primul rând, făcând elogiul economiei de piaţă, Patapievici atacă ‘autismul’ gospodăriei ţărăneşti, centrată pe familie şi pe ‘schimburile intrasăteşti’ şi nu pe ‘piaţa liberă”.

“ ’Statul’ modern, acel zeu secular în faţa căruia se prosternează majuscular Patapievici, nu a scos ţăranul din autarhie pentru a-l elibera, ci pentru a-l înrobi. De fapt, judecând după pesimismul şi leşinurile demne de care abundă textele recent conservatoare ale lui Patapievici, se pare că şi Patapievici a ajuns la aceeaşi concluzie: că secolele XX-XXI nu ne-au eliberat, ci ne-au înrobit Leviathanului, statului tentacular şi acum suprastatului tentacular (pe care însă Patapievici, care nu e deloc eurosceptic, nu-l critică)”.

“Această înrobire ar fi devenit şi mai evidentă dacă, în loc de fabule istorice, Patapievici ar fi ales să întreprindă o cercetare istorică adecvată, în context european, de exemplu. Dar o asemenea cercetare lipseşte, Patapievici preferând miturile neolitice desenate pe pereţii cavernei sale metafizice. Autismul metafizic al lui Patapievici e lesne de observat”.

“Şi nu e adevărat că doar burghezii, intelectualii democraţi şi politicienii democraţi au contat în lupta împotriva comunismului. Ţăranii şi preoţii – nu doar ortodocşi – au fost, deşi arhaici, la fel de dârji”.

“Problema elitelor de atunci, dar mai ales de acum, ale României a fost şi este că încearcă să ascundă deficitul de dreptate prin inginerii sociale. De exemplu, pentru integrarea în Europa guvernanţii României nu au găsit de cuviinţă să cureţe grajdurile ministeriale de imbecili şi ticăloşi. Nu au redus corupţia. Nu au normalizat relaţia statului cu cetăţeanul. Au introdus în schimb legi politic-corecte, referitoare la moravurile sexuale, la fumat, la relaţiile de familie etc.”

În epilogul radiografiei, Dl Mircea Platon decretează, înjosindu-l pe rafinatul intelectual radiografiat: “Patapievici crede în teoria formelor care creează fondul. Dar formele nu creează fond. Îl pot doar revela. Formele occidentale adoptate de România burghezo-moşierească au funcţionat doar în măsura în care s-au putut baza pe probitatea burgheză, pe independenţa boierească şi pe tăria de caracter ţărănească deja existente. Nu au creat aceste calităţi, dar au ajutat la perpetuarea şi la amplificarea lor instituţională. Satul românesc nu producea cetăţeni, dar producea nişte ierarhii naturale de care modernizarea comunistă şi postcomunistă ne-a văduvit”.

În atare condiţii era de aşteptat ca, “citind şi recitind acest ‘manifest la două mâini’ (cum l-au denumit autorii lui)” Dl Patapievici să resimtă “o tenace senzaţie de inconfort moral”, inconfort care provenea “din împrejurarea că, deşi puteam consimţi la detaliul anumitor analize, simţeam că, în ansamblu şi pe fond, trebuia să resping întregul propunerilor făcute”. (Radicalism şi critică pauşală, “Idei în dialog”, februarie 2008). O, ce bine, onorabile domn Patapievici, că aţi respins “România profundă”! Ce senzaţie de confort moral am mai simţit atunci!
*
Memorabile au rămas însă, în mod deosebit, reflecţiile genialului H.-R. Patapievici din best-seller-ul intitulat Politice, apărut în 1996 la Editura Humanitas din Bucureşti (o colecţiei de eseuri politice, scrisori către Alexandru Paleologu, editoriale, publicate iniţial în Revista “22”). Cu voia Dumneavoastră, stimaţi cititori, redau o parte din aceste reflecţii, care vizează miezul a ceea ce înseamnă România şi a fi român:
“Un popor cu substanţa tarată. Oriunde te uiţi, vezi feţe patibulare, ochi mohorâţi, maxilare încrâncenate, feţe urâte, guri vulgare, trăsături rudimentare.” (pag. 34)
“Puturoşenia abisală a stătutului suflet românesc… spirocheta românească îşi urmează cursul până la erupţia terţiară, subreptice, tropăind vesel într-un trup inconştient, până ce mintea va fi în sfârşit scobită: inima devine piftie iar creierul un amestec apos.” (pag 49)
“23 de milioane de omuleţi patibulari (vrednici de spânzurat –n.s.)” (pag. 53)
“Cu o educaţie pur românească nu poţi face NIMIC.” (pag.56)
“Radiografia plaiului mioritic este ca a fecalei: o umbră fară schelet, o inimă ca un cur, fără şira spinării.”(pag.63)
“Toată istoria, mereu, peste noi a urinat cine a vrut. Când i-au lăsat romanii pe daci în forma hibridă strămoşească, ne-au luat în urină slavii: se cheamă că ne-am plămădit din această clisă, daco-romano-slavă, mă rog. Apoi ne-au luat la urinat la gard turcii: era să ne înecăm, aşa temeinic au făcut-o. Demnitatea noastră consta în a ridica mereu gura zvântată iar ei reîncepeau: ne zvântam gura la Călugăreni, ne-o umpleau iar la Războieni, şi aşa mai departe, la nesfârşit. Apoi ne-au luat la urină ruşii, care timp de un secol şi-au încrucişat jetul cu turcii, pe care, în cele din urmă, având o băşică a udului mai mare (de, beţiile…) i-au dovedit.” (pag.63)
„Îmi este ruşine că sunt român!” (pag.64)
“Românii nu pot alcătui un popor pentru că valorează cât o turmă: după grămadă, la semnul fierului roşu.” (pag. 64)
“Româna este o limbă în care trebuie sa încetăm să mai vorbim sau… să o folosim numai pentru înjurături…” (pag.64)
„Numai violența, numai sângele mai pot trezi acest popor de grobieni din enorma-i nesimţire. Mă simt personal jignit de prostia băşcălioasă, de acreala invidioasă, de stridența de ţoapă a acestei populaţii ignare… Privit la raze X, trupul poporului român abia dacă este o umbră: el nu are cheag.” (f.64)  

 (Sursa: napocanews.ro)
*
Peste câtăva vreme, în articolul Inactualitatea lui Eminescu în anul Caragiale, publicat în revista Flacăra nr. 1-2, 2002, p. 86, ilustrul H.-R. Patapievici revenea cu acelaşi curaj deja consacrat de a spune adevărul. Domnia sa scria: “Ca poet naţional, Eminescu nu mai poate supravieţui, deoarece noi ieşim azi din zodia naţionalului. Poet canonic Eminescu nu mai poate fi, deoarece revoluţia sociologică din învăţământul superior care a avut loc după 1990 a adus la putere studioşi care fac alergie la auzul cuvântului canon şi manifestă tendinţa să pună mâna pe revolver când aud cuvântul tradiţie. Profund el nu mai poate fi considerat, deoarece categoria profundului, nefiind postmodernă, nu mai e prizată de intelectualii progresişti. Interesant Eminescu nu mai poate fi, deoarece tot ce e interesant în Eminescu e pur german, iar azi nu se mai consideră interesant decât ce vine din zona anglo-saxonă, care e contrariul germanităţii. Din punct de vedere politic, Eminescu pare a fi irecuperabil. Categoriile lui Eminescu? Azi, nimeni nu mai poate vorbi despre sursele originare ale sensibilităţii sale fără a trebui să pună totul între ghilimele, adica fără a face cu ochiul, fara a-şi cere scuze ori fără a-l scuza, luându-l de fapt peste picior. Într-o epocă în care viziunile mai sunt licite doar la cinema (ceea ce i-ar fi plăcut lui Max Weber), Eminescu nu ne mai poate apărea decât ca exasperant de învechit. Or, se ştie, supremul argument împotriva cuiva, azi, este sentinţa ‘eşti învechit’. Iar cultura română din ultimii ani, în lupta pentru integrare euro-atlantică, nu doreşte decât să scape de tot ce este ‘învechit’ – adică sa fie progresistă. Pentru nevoia de chip nou a tinerilor care în cultura română de azi doresc să-şi facă un nume bine văzut în afară, Eminescu joacă rolul cadavrului din debara. Sec spus, Eminescu nu mai este azi actual deoarece cultura română, azi ca şi ieri, se dovedeşte a nu fi decât o cultură de sincronizare. Ea încă nu îşi permite să nu fie în pas cu modele”.   

După trei ani, genialul Patapievici relua ideea, cu scopul bine intenţionat de-a o introduce adânc în conştiinţa românească:
„Eminescu este cadavrul nostru din debara, de care trebuie să ne debarasăm dacă vrem să intrăm în Uniunea Europeană.“ (Viorel Patrichi în Revista Rost nr. 24 din februarie 2005)
„România are o cultură de tip second hand” (Revista Rost nr.24 din februarie 2005, citat după o emisiune tv.).
Pentru toate aceste caracterizări pline de curaj şi de determinare, niciodată rostite anterior la adresa poporului român și a culturii noastre, la data de 17 martie 2012 Universitatea de Vest din Timișoara i-a oferit ilustrului, eminentului, genialului H.-R. Patapievici distincția de Doctor Honoris Causa. Din câte cunosc, este singurul institut de învăţământ superior din România care i-a recunoscut meritele marelui intelectual. Felicitări instituţiei timişorene! Ruşine mediului universitar românesc! Chiar că avem o cultură de tip second hand! Poate chiar de third hand!
Totuşi, stimabilul Domn Patapievici revine surprinzător, nu peste mult timp, şi se dezice de afimaţia cu Eminescu – cadavrul, arătând că ideile Domniei sale au fost răstălmăcite, şi că acestă răstălmăcire “nu este doar o interpretare eronată (sunt atâtea!), este un fals care violează cu intenţie adevărul şi care poartă prin lume, cu numele meu, o inepţie care transformă poziţia mea faţă de Eminescu în contrariul ei”. (articolul Prostia şi reaua-credinţă transformate în delict de interpretare, apărut în mai multe publicaţii). N-am înţeles de ce. Nu mai este Eminescu al nostru cadavrul din debara? Aici a comis unica eroare Dl Patapievici: nu trebuia să se dezică de acest mare adevăr, pe care avusese curajul să-l spună tare şi răspicat.
Oricum, rămâne în vigoare in integrumcaracterizarea generală a poporului nostru tarat, de omuleţi patibulari, cu spirit de turmă, cu feţe urâte, guri vulgare, trăsături rudimentare, peste care a urinat cine a vrut, şi pe care numai violența şi sângele îl mai pot trezi din enorma-i nesimţire. Eu unul mă regăsesc perfect în acestă caracterizare fidelă şi cred că şi marea majoritate a concetăţenilor mei. Dar cei care îl contestă pe genialul intelectual sunt de-a dreptul… aş folosi unul din epitetele Domniei sale dar, recunosc, nu am curajul necesar.
În schimb, am identificat în sfârşit câteva din izvoarele istorice (secrete) din care se inspiră un alt mare geniu al României postmoderne, istoricul Lucian Boia, atunci când demitizează istoria ţării noastre. Da, este vorba despre scrierile genialului Patapievici, în care acesta ne explică temeinic argumentat ce trebuie să facem, pas cu pas, pentru a ne integra odată şi noi în Europa, scrieri pe care nu le-ar putea înţelege, desigur, decât un alt mare geniu. Păi cum să le poată înţelege omuleţii patibulari cu faţa urâtă?
O, cât mă bucură faptul că eu îi înţeleg perfect pe ambii geniali! Dar stai! Dacă eu îi înţeleg înseamnă că şi eu sunt un mic… geniu, nu? Atunci cei doi mari intelectuali români trebuie că sunt ceva mai deasupra. Oare ce?… Oare ce?… A, da. Sunt sfinţi. E drept, încă nesanctificaţi oficial. Ce frumos ar suna: Sfântul Horia-Roman Integratorul şi Sfântul Lucian Demitificatorul! Oricum, în “Vieţile sfinţilor” au început deja să scrie despre primul, într-un soi de coautorat, onorabilii Vladimir Tismăneanu, Radu Vancu şi Mihai Maci (a se vedea cele trei laudatio de pe Contributors.ro intitulate La Mulţi Ani, H.-R. Patapievici! – 17 martie 2017, Patapievici 60. Un exercițiu de admirație – 18 martie 2017, respectiv “Il y a des êtres à travers qui Dieu m’a aimé” – 18 martie 2017).
 X
EPILOG TRIST: Pe mama, pe bunica şi pe profesoara mea de istorie din liceu n-am reuşit deloc să le conving cu argumentele celor doi mari intelectuali progresişti. Ele încă mai cred, în naivitatea lor, că suntem un neam de oameni buni, frumoşi, blânzi şi credincioşi, care au suportat de-a lungul veacurilor, şi suportă în continuare, cu demnitate, multe nedreptăţi şi prigoane din partea puternicilor lumii. Le suspectez pe toate trei de naţionalism, de tradiţionalism şi de xenofobie. Mai ales că nu mi-au adus niciun contrargument. Dimpotrivă, mama mi-a fredonat o melodie ciudată, cu parfum de Ev Mediu, despre care mi-a zis că e “priceasnă ortodoxă românească”, şi din care am reţinut doar câteva versuri: “De-aş şti toată înţelepciunea/ câtă e sub soare,/ în zadar dac-o voi pierde/ pe cea mântuitoare…/ Ce folos, ce folos,/ minte fără de Hristos!”