Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

La oarba fără vedere

La oarba fără vedere
Autor, Dorin BACIU

Mangu cel bătrîn o instala dimineaţa la poarta bisericii Sfîntu Gheorghe de lîngă Poştă şi o lăsa acolo pînă se înnopta. Toţi ştiau că e nepoata lui Mangu şi nimeni nu îndrăznea să bage mîna în cutia cu sunători. Spurcăciunea, aşa soioasă cum o purta ţiganul ticălos, nu era urîtă şi cînta frumos. Avea un viers dulce şi tînguitor cum nu se afla altul în breasla cerşetorilor. Stătea cu ochii albi aţintiţi în soare, se răsucea după stăpînul blînd al lumii, îl căuta ca un vierme şi umplea tăcerea solemnă din jurul vechii biserici cu tînguiri curate ca roua de pe flori.
…Miluiţi o oarbă fără de vedere…
Cînta mereu, într-o sălbatică uitare de sine, pînă venea Mangu s-o ridice.
…Coboară, Doamne, din cer Să vezi îngerii cum pier… Toată ziua, Mangu avea treburi în piaţă. Vindea pungi de plastic cu fete frumoase şi băieţi şucari întipăriţi pe ele şi nu-şi putea neglija afacerile pentru o nenorocită pe care i-o lăsase fiică-sa pe cap. Aşa spunea ţiganul bătrîn, dar adevărul era altul. Neisprăvita îi aducea cîştig bun. Să stai aici! îi poruncea dimineaţa şi o înjura crunt. Se uita negru în dreapta şi în stînga şi pleca fudul la taraba lui din piaţă. Seara, găsea cutia plină ochi cu bani. Ii vărsa mulţumit în tască şi o ducea pe neajutorată acasă la el, în mahala.
…De ce, mamă, m-ai făcut
Dacă lumea n-am văzut
Că nimica nu-i mai sfînt
Ca lumina pe pămint…
Aşa se petreceau lucrurile de şapte ani de zile. Acum căzuse o nouă primăvară peste oameni şi, cîntînd înalt, fata împlini, fără să ştie, 16 ani. Adunase bani buni pentru taica Mangu şi zile rele pentru ea. Dar nu cunoştea nimic despre toate acestea. Se răsucea ca un vierme după domnul soare, cînta despre o oarbă fără de vedere pe care fiecare creştin trebuia s-o miluiască şi trăia curată în simţire, aşa cum era şi cîntecul ei tînguios, asemănător boabelor de rouă de pe flori, pînă cînd, într-o zi, simţi alt miros decît cel de toate zilele. Nu mai era mirosul bătrînilor care mergeau să aprindă luminări la icoanele din biserică, nici mirosul de cîini vagabonzi bătîndu-se pe lăturile aruncate de la ospătăria din faţa Poştei. Nu era nici măcar mirosul de maşini alergînd duduitor pe strada necunoscută. Nimic din toate acestea şi din atîtea altele nu era în mirosul care-i izbi nările negre şi subţiri. Şi cîntecul se sparse în ţăndări.
– Da, domnule, murmură oarba, cu glas tremurător şi se lăsă purtată de mînă prin mirosul aspru şi dulce de bărbat parfumat ca printr-o apă tainică şi ispititoare.
– Piţule, gînguri Agripina sastisită, eu plec. M-am săturat de tine…
Delea o plesni peste gura roşie şi umflată de pofte şi o înjură urît. Ştia că n-are rost. Dacă Agripina spunea că s-a săturat, aşa şi era. I se făcuse şi ei dor de Bucureşti, de hoteluri mari şi restaurante de lux, cu fraieri care plătesc bine şi te distrează frumos. Delea s-a ramolit – râse Agripina cu gura ei umflată ca de o boală şi se umflă şi mai tare cînd Delea o lovi cu dosul palmii. Rîdea Agripina şi-l ura şi se gîndea cu bucurie cum va fugi. Oh! Agripina, floare roşie de trandafir, cînta Pandele la urechea ei neagră, scîrţîind languros din vioară şi femeia rîdea fără ruşine, scuipînd boabe de plăcere. De la rîsul acela a înţeles Delea că ea va pleca în curînd şi că va rămâne singur, ca niciodată. O bătu fără răutate, dintr-o ancestrală obişnuinţă a rasei. Era însă sigur că într-o noapte n-o va mai găsi în pat. Va pleca, cine ştie ce manglitor de duzină o aştepta în capitală s-o lepede prin hoteluri şi restaurante de lux şi să-i stoarcă frumuseţea încă tînără.
Agripina! urlă Delea înfuriat şi coama sură i se zbîrli. Nimic. Nu auzi nimic. Frumoasa plecase. Apartamentul rămăsese gol, de parcă-l curăţaseră hoţii. Toate erau la locul lor.
Şi patul larg şi moale, şi dulapul plin cu haine şi oglinda ovală în care femeia se vedea întreagă cu întunecimile ei necurate şi rîdea, cum rîdea Agripina cînd se vedea în oglindă cum o făcuse mă-sa, întunecată şi fragedă şi floare deschisă pentru toţi bărbaţii, cum rîdea Agripina! gemu Delea înfuriat. Plecase Agripina şi Delea dorea să spargă ceva, dar ar fi trebuit să spargă totul pentru că fiecare obiect din apartament păstra parfumul greu şi aţîţător al femeii. Se stăpîni ca să nu facă zgomot şi să atragă atenţia vecinilor. De cîteva săptămîni, Delea se simţea urmărit. Aşa e femeia, gîndi el amar şi dramatic, te vinde cînd îţi este mai greu.
– Piţule! rîse Agripina cu alint batjocoritor şi se urcă sprintenă în vagonul de clasa I. Era singură. Aşa o văzu Delea, căţărîndu-se singură, ca o pisică, pe scările înalte ale vagonului, strîngînd la piept poşeta galbenă, plină cu bani. Adunase totul din casă, pînă şi mărunţişul din scrumieră. Delea o privi cum pleacă spre sud ca o pasăre şi-i fu sete de cîntecul languros, gemut pe strună de vioară la urechea neagră a femeii iubite. Strînse din dinţi ca să n-o mai vadă şi să n-o mai dorească. Asta e. Agripina îl părăsise, o va găsi el mai tîrziu. Acum rămăsese singur ca niciodată şi fără un chior. Acut, simt primejdia care se apropia fără cruţare de el. Degeaba se ascunsese în oraşul acesta nenorocit, cu femeia şarpe lîngă el. În urmă cu trei săptămîni, atelierul de bijuterii false fusese descoperit şi Delea părăsise Bucureştiul în grabă. Ce-i cu tine? Unde mergem? îl întrebase Agripina mirată. Nu i-a mărturisit catastrofa. Acum, nu mai avea cui să mărturisească. Agripina! o strigă Delea şi văzu trenul alunecînd spre sud şi el alerga nebun în urma lui. Se trezi obosit. Agripina ajunsese în Bucureşti, unde se întâlnise cu manglitorul ei ticălos…
Oarba îl urmă fără împotrivire. Luă cutia cu bani şi păşi lîngă Delea ameţită de puterea lui blîndă. O întrebase cum o cheamă şi a cui este. Aha! Mangu cel bătrîn e bunicul ei. Îl cunoştea, cum să nu! Cine nu-l cunoaşte pe Mangu? rîse Delea privind-o atent. El nu-l cunoştea dar nu-i spuse fetei.
O duse în apartamentul ascuns într-un cartier de blocuri. E o nepoată, lămuri Delea pe nimeni în gînd şi zîmbi luminos. Aşa merse, cu un zîmbet luminos întins pe pielea smeadă a chipului şi o ducea de mînă pe fata oarbă şi voioasă. O spălă cu gesturi moi şi o îmbrăcă în cămăşile rămase de la Agripina. Arăta frumos ţiganca! O statuetă de lemn ruginit şi fraged. Delea o mîngîie cu gînduri rele. Îi simţea sub degete tremurăturile mărunte, ca nişte picături de rouă caldă şi-i vorbea întrebînd-o ce e cu ea, de unde este, şi de ce stă în poarta bisericii Sfîntu Gheorghe. Fata îi răspunse cu nevinovăţie. Mirosea a săpun şi a odicolon, dar mirosea şi a spaimă dulce de fată. Da, rîse Delea, cum sa nu cunosc pe Mangu. El mi te-a dat în grijă. A plecat undeva şi mi-a zis: ai grijă de oarbă, ia-o la tine…
Ia-mă, gemu fata rotindu-şi ochii orbi spre trupul lui mare şi parfumat şi Delea se bucură rece. Acum avea ce să spargă. Nu o oglindă în care se lăfăise cu neruşinare Agripina iubită. Nu un dulap cu haine amintind de trădarea femeii cu piele neagră de şarpe. Avea o fată oarbă pentru ura şi singurătatea lui. O privi sălbatec şi simţi pe piele atingerea rece a cătuşelor. Da, gîndi el înspăimîntat, se apropiau, se apropiau de el şi nu putea să-i oprească. Agripina! urlă el înfuriat văzînd-o coborînd spre sud şi ea rîdea, cu gura umflată de poftele neiertătoare ale vieţii. Numai lîngă ea nu se simţea niciodată singur…
Dimineaţa, o îmbrăcă în rufele ei soioase şi o duse la poarta altei biserici să cîştige bani. La Sfîntu Spiridon din Cărămidărie. O ţinea de mînă şi fata mergea ca printr-un vis frumos şi fără forme. Cînta tot mai înalt, glasul ei ajungea într-un cer nevăzut şi negru, implorîndu-l pe Dumnezeu să coboare. Dar Dumnezeu coborîse! O ducea de mînă şi-i spăla trupul cu apă caldă în fiecare seară. Cutia se umplea repede cu sunători. Venea lumea ca la o minune să vadă o oarbă tînără şi frumoasă şi să-i asculte viersul nemaiauzit. Delea stătea la umbra unui arbore din curtea bisericii, cucernic şi melancolic, şi privea fără ţintă soarta care-1 pîndea. Deocamdată izbutise s-o înşele: avea iarăşi bani şi un trup pe care să-l spargă cu ura şi singurătatea lui de lup încolţit.
Aşa află şi Mangu unde se găseşte oarba. Cînd venise seara şi n-o mai găsise la biserica Sfîntu Gheorghe, a înjurat uimit. Ce s-a întîmplat cu nenorocita ? A luat-o razna prin oraş? Nu obişnuia aşa ceva. A intrat în pămînt? Nimeni, nici măcar bătrîna care strîngea mucurile de luminări din biserică, nu l-a putut lămuri. A dispărut şi basta! s-a convins ţiganul bătrîn şi nervos. Unde? a ciulit el urechea? La Sfîntu Spiridon? Acolo, vorbea lumea, cînta oarba… Ros de nerăbdare şi de mînie, Mangu şi-a lăsat baltă afacerile din piaţă şi s-a dus să vadă minunea. A văzut-o. Ea era, nepoată-sa cea soioasă. Ea cînta acolo. Cum s-a mutat ea singură? se cruci Mangu şi înjură în şoaptă. O privi pitit după colţul zidului, curios. Nu se putea să vină ea singură acolo. A adus-o cineva, gîndi el cu isteţime de hoţ bătrîn. A pîndit pînă seara şi s-a lămurit. Ziua era înaltă şi frumoasă ca o sărbătoare de paşti. Mangu s-a încălzit şi el la soare sub zidul muced. Mirosea în jur a pămînt ud şi a ierburi putrede, sub care se trezea iarba. Mangu zăcu la soare aşteptînd să vadă. Cum a venit neputincioasa aici sau cine a adus-o. Nu că i-ar fi părut rău după fată. Beleaua îl sîcîia din cînd în cînd şi ar fi aruncat-o de mult în lume dacă nu i-ar fi adus cîştig frumos. Şi acum auzea cu încîntare adormită cum zuruie banii în cutia de tinichea aruncaţi de creştini miloşi. Da, simţi Mangu descătuşat de legi, mirosea ziua de primăvară, mirosea a bani şi a pămînt clisos. Şi mirosea a sînge, rînji el negru pîndind somnoros şi ager.
Şi văzu ceea ce aştepta să vadă. Cînd căzu întunericul peste oraş, un domn elegant apăru brusc din umbrele care înconjurau biserica şi o ridică pe copilă din locul ei de cerşetorie. Mangu beli ochi de cioară lovită în cap. Nu-l cunoscu pe străin. Nu era din oraş şi nici din împrejurimi. Un mahăr grande, mîrîi Mangu şi se chirci ca un cîine bătut. Stătu aşa pînă cei doi trecură de dînsul, solemni şi trişti. Străluciră cîteva clipe în lumina becului şi Mangu văzu părul sur al domnului elegant fluturînd o clipă sub biciul unei pale de vînt. Se îndepărtau lent, ieşiră din roata de lumină a becului dispărînd în întuneric. Inundat de mînie, Mangu se furişă în urma lor. Era profund jignit. Cineva îi furase un lucru preţios care îi aparţinea. Trebuia să-1 recapete numaidecît. Străbătură în tăcere jumătate de oraş orb şi tăcut. Nimeni nu-i privea, nimeni nu-i auzea. Păşeau lent pe străzi obscure, intrînd din cînd în cînd în lumina rece a becurilor şi strălucind pietre negre şi mişcătoare.
– Ce vrei, domnule ?
Delea încremeni cîteva clipe auzind soneria. Totuşi deschise. De soartă nu te poţi ascunde pînă la capăt, gîndi el. Şi nici n-avea cum să fugă din apartament. Se găsea la etajul al cincilea. Deschise. Nu era miliţia. În faţa uşii stătea un ţigan bătrîn şi ponosit.
– E nepoată-mea, mîrîi, ţiganul. De la fiică-mea…
Delea nu înţelese şi dădu să închidă uşa.
– Oarba, şopti bătrînul şuierător ca şi cum ar fi comunicat o taină. E nepoată-mea!
Se auzea liftul suind. Delea pricepu şi se gîndi câ n-are rost să-l lase pe ţigan să facă gălăgie pe scări, îl pofti înăuntru.
– A ! fata, zîmbi el luminos. Intră, domnul meu, de ce stai în uşă ?
Ascultă atent cum opreşte o maşină în faţa blocului. Fereastra era deschisă şi auzea totul. Un fior rece îl săgeta. În orice clipă, gîndi el, putea fi arestat. Şi toată tăria lui de bărbat care se lupta de cincizeci de ani cu viaţa se prăbuşi într-o prăpastie de pămînt.
– Ce vrei ? se răsti el la ţiganul bătrîn, simţindu-se năruit înăuntru.
Mangu o privi uluit pe nepoată-sa. Îmbrăcată frumos în haine femeieşti matlasate, răsărea ca un trandafir negru din roşeaţa cîrpei. Ticălosul! mormăi el. Îl cunoscu şi pe domn că e de-ai lor, mai spălat şi fudul, mahăr cu bani şi plăceri necurate. Îi furase nepoata, trebuia să plătească. Se hotărî să fixeze un preţ.
– Domnule, tăie el aerul cu palma descărnată, nu mă cunoşti, nu te cunosc. între noi, se maimuţări el grav, e o afacere. O vrei pe nepoată-mea, ţi-o dau. Nici nu-ţi dai seama pe ce comoară pui mîna. E un izvor de bani, domnule, şi frumuşică pe deasupra! Scoate zece miare şi du-te cu ea unde vrei, nu mă priveşte. Fă-ţi pofta, dar plăteşte!
Afară, în jurul blocurilor din cartier ţipau copii, vorbeau oameni, maşini claxonau discret Era o viaţă străină care nu-l privea pe Delea. Toată viaţa lui se concentrase dintr-odată în cei cîţiva metri pătraţi ai camerei cuprinzîndu-i doar pe cei doi de acolo, de lîngă el, un ţigan bătrîn şi obraznic şi o fată oarbă. Stătea singur între bătrîneţe şi neputinţă. Agripina, nerecunoscătoarea Agripină ajunsese în Bucureşti, o văzu limpede intrînd în hotel şi o auzi rîzînd gros şi aţîţător, ca bulbul alb al unei flori, bulbul acela cărnos şi care nu se vede, dar din care-şi suge floarea frumuseţea. Şi gemu. Rîse şi el auzind pretenţiile lui Mangu. De unde să dea el zece miare? N-avea. Trăia din ce cîştiga fata. Trăia, mai ales, din viaţa ei tînără, amărîndu-şi singurătatea îngrozitoare. Auzi acut paşi grei pe casa scărilor şi iarăşi se gîndi că poate calcă, da în clipa aceea, calcă pe urmele lui. L-au mirosit şi aici, tremură el uşor de frig. Rîse mai tare, dezvelindu-şi dinţii albi.
– Nu-ţi dau nimic! Cară-te! Mangu se dezmetici opărit.
Da, se convinse el, tipul era de oţel şi nu putea scoate nimic de la dînsul. Firea i se răscoli.
– Lico, ţipă el ascuţit, haide !
Oarba se ghemui.
– Nu merg, sughiţă ea şi ochii goi îl căutară pe omul străin.
Acesta rîse iar.
– Nu vezi, omule, că nu vrea să meargă cu dumneata? Lico, mîngîie Delea obrajii fetei întorcîndu-i spatele lui Mangu.
A vrăjit-o! se înfurie Mangu şi se încorda ca o pisică. Trupul bătrîn i se ageri. Străinul îl furase. Trebuia să plătească. Nu dădea bani, atunci să dea ce are oricine şi iroseşte mereu. Se apropie, gîndi Delea înfrigurat, ascultînd încremenit paşii grei care se auzeau pe scări. Şi din cauza paşilor grei care se auzeau pe scări şi se apropiau mereu, mereu, venea o pedeapsă legiuită peste el, din cauza acestor paşi care, poate, se auzeau doar în trupul lui îngheţat de spaimă, nu simţi mişcarea ageră a ţiganului bătrîn şi răzbunător. Cuţitul îi intră în omoplaţi şi căzu greu pe covor. Fata simţi mirosul sîngelui şi începu să urle. Cînd Mangu o strînse de mînă, încetă. Veni după el, oarbă de ochi şi oarbă de suflet.
Miluiţi o oarbă fără de vedere, cînta ea la poarta bisericii Sfîntu Gheorghe, cînta cu glas gol, fără nici o simţire în el, era ca o piatră uscată de ger, şi lumea se aduna să vadă o oarbă din cauza căreia murise un om. Pe Mangu îl ridicaseră din piaţă.



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 24 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5