Mirosul de pâine oriunde se afla,
Adesea intregul sat se împrospăta
Şi atât de repede se răspândea,
Niciun alt miros la-ntrecere nu se lua.

Când pâinea era făcută din grâul cel nou
Glasul lui avea cel mai răzbătător ecou,
Prăpăd pe uliţele satului făcea,
Viaţa niciodată nu se învechea.

Pe la fiecare poartă se oprea
Şi cu drag pe bătrâni afară îi poftea,
Numele fiecăruia îl cunoştea,
Viaţa lor repede pe loc se împrospăta.

Mirosul atât de puternic era,
Tinereţea îndărăt le întorcea,
Secerile pe umăr şi le puneau,
Plini de voie bună la seceriş plecau.

Dar spicele ce sub zimţii secerii cădeau,
Erau anii lor tineri ce se îndepărtau
Mirosul de pâine caldă se pierduse
Şi o dată cu el sensul vieţii trecuse.

Bătrânii se scăldau-n grâu până se-necau,
Dar în primăvara următoare înviau,
Cu-o bătrâneţe întinerită se-ntâlneau
Şi cu câţiva ani moartea o amânau.