Primit pentru publicare: 03 febr.2015.
Autor: Ion IONESCU-BUCOVU.
Publicat: 04 febr.2015

LECŢIA LUI MAIORESCU

V-aţi întrebat vreodată ce-ar fi însemnat cultura noastră fără Maiorescu?Anul acesta sărbătorim 175 de ani de la naştere. El a apărut la o răscruce de timpuri când ţara noastră avea nevoie de înnoiri profunde.
Din rădăcini transilvane, a venit pe sol muntenesc ( părinţii lui s-au statornicit la Craiova), cu studii secundare la Braşov, apoi la Viena, cu profesori vestiţi în filozofie si logică. Vine în ţară şi, nemulţumit de ,,neadevărurile” epocii lui, popularizează cultura timpului prin orice mijloace .Politician conservator, este un regalist convins, membru al Academiei, deputat, ministru al culturii, al justiţiei, prim-ministru, profesor universitar, filozof, logician, polemist (vezi polemicile cu Dobrogeanu-Gherea)  si un distins avocat cu o oratorie de invidiat.
Titu Maiorescu (numele său complet era Titu Liviu Maiorescu) s-a născut la Craiova, la 15 februarie 1840. Mama lui Titu Maiorescu, n. Maria Popazu, este sora cărturarului episcop al Caransebeșului, Ioan Popazu. Familia Popazu era de la Vălenii de Munte și, se pare, de origine aromână. Tatăl său, Ioan Maiorescu, fiu de țăran transilvănean din Bucerdea Grânoasă, se numea de fapt Trifu, dar își luase numele de Maiorescu pentru a sublinia înrudirea cu Petru Maior. Teolog prin formație (cu studii la Blaj, Pesta, Viena), Ioan Maiorescu se dovedi un liber cugetător. Profesor la Cernăuți, Craiova, Iași, București, el rămâne o figură luminoasă a epocii de formare a învățământului românesc modern. Ioan Maiorescu a fost inspector al școlilor din Oltenia, profesor la Școala Centrală din Craiova. În acest timp, familia lui, constând din soția, Maria, născută Popasu, și cei doi copii, Emiliași Titu, a călătorit la București, Brașov, Sibiu și Blaj, rămânând mai mult timp la Brașov, unde viitorul critic urmează clasa întâi a gimnaziului românesc. Stabilit la Viena, Ioan Maiorescu scrie în ziarele austriece articole despre români și redactează memorii în legătură cu problema românească. Revenit în țară după Unire, a îndeplinit funcțiile de președinte al Obșteștii Epitropii, de director al Comisiei Centrale a Principatelor Unite, profesor la Colegiul „Sfântul Sava”, director al Eforiei Instrucțiunii Publice și profesor laȘcoala Superioară de Litere din București.
Între 1846 și 1848 Titu Maiorescu este elev al școlii primare din Craiova. În zilele revoluției, Ioan Maiorescu plecând în misiune la Frankfurt am Main, Maria Maiorescu cu copiii pribegește la București, Brașov, Sibiu. Prin decembrie 1848 sub conducerea luiAvram Iancu, familia lui Ioan Maiorescu ajunge la Blaj. Din nou la Brașov. Titu Maiorescu continuă cursul primar (1848/1849 și1849/1850) la școala protodiaconului Iosif Barac unde urmează primele două clase elementare.
Între 1850-1851 – absolvind școala primară, Titu Maiorescu a fost înscris la gimnaziul românesc din Șcheii Brașovului, gimnaziu înființat în 1850 prin strădania unchiului său, Ioan Popazu, pe atunci paroh al Bisericii Sf. Nicolae din Șchei, apoi protopop al orașului. A absolvit clasa întâi de gimnaziu la gimnaziul românesc din Șchei. În casa protopopului Popazu îl vede pe Anton Pann, care îi va lăsa o impresie de neșters.
Graba pe care o manifestă în obținerea diplomelor universitare (după numai un an de studii la Berlin obține la Giessen doctoratul „magna cum laude“, după încă un an, licența în litere și filosofie la Sorbona și, după încă un an de studii universitare la Paris, licența în drept) nu afectează seriozitatea pregătirii sale academice; bazele culturii extrem de solide a lui Maiorescu se instaurează acum.
Trimite o lucrare, la 3 ianuarie 1857, semnată Aureliu, la Gazeta de Transilvania cu intenția de a servi ca prezentare a unor traduceri ale sale din Jean Paul, pe care le trimite apoi revistei. În numărul următor intenționa să publice traducerea unei povestiri de Jean Paul, intitulată „Noapte de Anul Nou”. Deși traducerea nu a fost publicată la acea dată, scrisoarea editată de Aurel A. Mureșianu în Gazeta cărților, nr. 1, 1934 este considerată totuși „cea dintâi încercare publicistică“ a lui T. Maiorescu, titlu sub care a și fost retipărită. În 1858, pe lângă activitatea universitară, predă psihologia la pensioane particulare și franceza în casa Kremnitz.
Preparator pentru limba franceză în familia Kremnitz, Titu Maiorescu dă lecții celor patru copii ai familiei: Klara (viitoarea sa soție), Helene, Wilhelm (viitorul dr. W. Kremnitz, soțul lui Mite Kremnitz, n. Bardeleben) și Hermann. Titu Maiorescu își trece doctoratul în filozofie la Giessen, magna cum laude. Universitatea din Giessen îi considerase, în vederea doctoratului, ultimii doi ani de la Theresianum drept studii universitare. Întors în țară, publică articolul „Măsura înălțimii prin barometru” în revista Isis sau natura.
În vara anului 1862 este numit supleant la Tribunalul de Ilfov, apoi procuror. Se căsătorește cu pupila sa, Clara Kremnitz. În luna noiembrie/decembrie devine profesor la Universitatea din Iași și director al Gimnaziului central din același oraș.
În 1863 i se încredințează cursul de istorie la Universitate, cu tema „Despre istoria republicii romane de la introducerea tribunilor plebei până la moartea lui Iulius Cezar cu privire special la dezvoltarea economico-politică”. Din luna februarie până în luna septembrie este Decan al Facultății de Filosofie a Universității din Iași. Pe18 septembrie 1863 este ales rector al Universității din Iași pe o perioadă de patru ani. În octombrie este numit director al Școlii Normale „Vasile Lupu“ din Iași. Predă aici pedagogia, gramatica română, psihologia și compunerea. Inițiază pentru prima oară în țara noastră, practica pedagogică a elevilor, printre care se numără și Ion Creangă.
În 1863 Titu Maiorescu publică la Iași „Anuariul Gimnasiului și Internatului din Iași pe anul școlar 1862—1863”; anuarul este precedat de disertația lui: „Pentru ce limba latină este chiar în privința educației morale studiul fundamental în gimnaziu ?” La 28 martie se naște fiica lui Titu Maiorescu, Livia, căsătorită Dymsza, moartă în 1946. La 8 octombrie Titu Maiorescu este numit la direcția Institutului Vasilian din Iași, care se cerea „fundamental reorganizat“. În vederea acestei misiuni, din însărcinarea ministrului instrucțiunii publice de atunci, Alexandru Odobescu, el va pleca într-o călătorie documentară la Berlin, întorcându-se la Iași pe 4 ianuarie1864.
Între 1863—1864 Titu Maiorescu predă filozofia la Facultatea de Litere din Iași.
Începuturile activității de critic literar ale lui Maiorescu stau sub semnul aceleiași despărțiri de generația anterioară. Spre deosebire de anii premergători revoluției de la 1848, când o nevoie acută de literatură originală îl făcea pe Heliade Rădulescu să adreseze apeluri entuziaste pentru scrieri românești, deceniul al șaptelea alsecolului XIX ajunsese să cunoască o relativă afluență de poeți și prozatori, ale căror mijloace artistice erau adesea mult disproporționate față de idealurile și de pretențiile lor. Se punea acum problema unei selectări a adevăratelor valori pe baza unor criterii estetice și o asemenea sarcină își asumă Maiorescu. Adversarii de idei i-au numit depreciativ acțiunea „critică judecătorească“, întrucât studiile și articolele lui nu analizează detaliat opera literară discutată, ci conțin mai mult sentințe asupra ei. Acestea se întemeiază pe o vastă cultură, un gust artistic sigur și pe impresionante intuiții. Însuși mentorul Junimii considera acest fel de critică (net afirmativă sau negativă) necesară doar acelei epoci de confuzie a valorilor, urmând ca modalitățile ei de realizare să se nuanțeze mai târziu, într-o viață literară în care marii scriitori vor fi ridicat nivelul artistic și, implicit, vor fi făcut să sporească exigența publicului.
Această operă de îndrumător, de luptător pentru impunerea valorilor avea s-o ducă Maiorescu întreaga viață, împărțită între activitatea politică (în care avea să ajungă până la funcția de prim-ministru, dar și să piardă un prieten din tinerețe, pe P.P. Carp), universitară (ca profesor a avut și a promovat discipoli de valoarea luiC. Rădulescu-Motru, P.P. Negulescu, Pompiliu Eliade și alții), de avocat și de critic literar. I s-a reproșat lui Maiorescu faptul că n-a consacrat mai mult timp literaturii, dar, atâta cât este, opera lui de critic marchează profund una dintre cele mai înfloritoare epoci din istoria literaturii române: perioada marilor clasici. Rolul Junimii, al lui Maiorescu însuși, este legat de creația și impunerea în conștiința publicului a unor scriitori ca Eminescu, Creangă, Caragiale, Slavici, Duiliu Zamfirescu și alții.
În privința comportării, a felului de a fi i s-a reproșat lui Maiorescu răceala, lipsa pasiunii, atitudinea olimpiană, care părea să ascundă un suflet uscat; este celebră în acest sens aprecierea vulcanicului N. Iorga: „Cald și frig nu i-a fost nimănui lângă dânsul“. Ajutorul dat de Maiorescu scriitorilor din cercul Junimii și discipolilor său, chiar adversarului său, Dobrogeanu-Gherea, într-un moment important din viața acestuia, ne relevă însă un om de o mare și, în același timp, discretă generozitate. Iar rândurile adresate lui Eminescu bolnav, care își făcea scrupule în legătură cu proveniența mijloacelor materiale permițând întreținerea sa la sanatoriul de la Ober-Döbling, dovedesc la Maiorescu o admirabilă delicatețe sufletească:
„Vrei să știi cu ce mijloace ești susținut deocamdată? Bine, domnule Eminescu, suntem noi așa străini unii de alții? Nu știi d-ta iubirea (dacă-mi dai voie să întrebuințez cuvântul exact, deși este mai tare), admirația adeseori entuziastă ce o am eu și tot cercul nostru literar pentru d-ta, pentru poeziile d-tale, pentru toată lucrarea d-tale literară și politică? Dar a fost o adevărată exploziune de iubire, cu care noi toți prietenii d-tale (și numai aceștia) am contribuit pentru puținele trebuinți materiale ce le reclama situația. Și n-ai fi făcut și d-ta tot așa din multul-puținul ce l-ai fi avut când ar fi fost vorba de orice amic, necum de un amic de valoarea d-tale“.
Hegelian în înţelegerea poeziei ca sensibilitate a ideii, schopenhauerian în explicarea folosului artei, clasicist prin simţul dezvoltat al armoniei şi echilibrului, romantic prin concepţia estetică, Maiorescu a fost un promotor al culturii, punând bazele criticii moderne într-un timp de confuzie în lupta cu adevărul. Partizan al evoluţionismului, a combătut tendinţele revoluţionare de orice fel, între ele si socialismul, căruia i s-a opus sistematic, evoluţia socială nu trebuia să ,,ardă” etapele, trebuia să le parcurgă, a fost un mare adversal al împrumuturilor străine nejustificate, ceea ce el a numit ,,formele fără fond”.
Apariţia în 1865 a Junimii şi peste doi ani (1867) a Convorbirilor literare fac posibilă lupta de idei cu trecutul. În 1866, când se punea problema unei noi ortografii a limbii române, în trecerea de la scrierea slavona la cea latină, el scrie ,, Despre scrierea limbii române”, opunându-se atât etimologismului ciparian cât si fonetismulu de bravadă pumnist. În ,,Limba româna în jurnalele din Austria” reia disputele cu Laurian, Cipariu şi Massim, creatorii unei fantastice limbi române artificiale.
Pe tărâmul criticii literare excelează cu,,O cercetare critica asupra poeziei române de la 1867”, în nevoia de a alcătui o antologie a poeţilor români, însufleţită de un simţământ poetic şi ferită de înjosire în concepţie şi expresie”.
Continuând direcţia Daciei literare cu celebra: ,,scrieti, băieti, numai scrieţi!” el încurajază o pleiadă de scriitori noi care se vor adăpa la folclorul naţional şi vor da mai târziu capodoperile literaturii române.Dar cea mai rezistentă opera a lui este ,,Directia nouă în poezie si proză(1872)care va marca drumul de viitor al literaturii române. Este primul care sprijine atât moral cât şi material un număr mare de scriitori  şi oameni de ştiinţă aflati la începuturile activităţilor  lor: Caragiale, Eminescu, Slavici, Creangă, Bodnărescu, Spiru Haret, Coşbuc, Rădulescu-Motru, S. Mehedinti, Dragomirescu etc.
De Eminescu s-a preocupat special, l-a trimis la studii, i-a venit în ajutor în timpul bolii, i-a publicat poeziile, a avut grija de manuscrisele lui, dar s-a amestecat brutal si în viaţa lui atunci când a fost vorba de căsătoria poetului cu Veronica Micle.
Linia maioresciana a culturii române a fost continuată mai târziu de Lovinescu, Călinescu, Manolescu, Eugen Simion care au văzut în el un deschizător de drumuri.
« Maiorescu a scris puţin : scopul lui a fost de a anunţa elementele-apa, focul, pământul- din care se naşte lumea. El n-a făcut critică(poezie, filozofie), în înţelesul nostrum, de astăzi,: a creat critica.”(Manolescu)
Ne întrebăm dacă astăzi, în confuzia care există în ţara noastră, mai e posibilă apariţia unui asemenea om, ca un reper moral pentru intelectualii români.Şi dacă da, de ce nu apare?