Leonard Zăicescu, membru a Sindicatului al cărui președinte era Mihai Sadoveanu, mai apoi ostracizat cum s-a întâmplat în ROMÂNIA cu toți evreii, și-a lansat cartea memorialistică  intitulată „Cu trenul  expres  spre moarte”, volum însoțit cu o intervenție video a autorului.

             La Casa Muzeelor, Sala de  Conferințe, Strada Vasile Alecsandri nr. 6, Iași, s-a desfășurat joi, 30 iunie 2022, o manifestare culturală interesantă, lansarea cărții „Cu trenul  expres spre moarte”, volum care înseamnă mărturiile unui supraviețuitor al Pogromului de la Iași, de   Leonard Zăicescu, publicat în coeditare de Polirom și Editura Institutului Național pentru Studierea Holocaustului din România, e vorba de Ediția a II-a, adăugită, invitați de bază, autorul, comentarii Elisabeth Ungureanu, îngrijitoarea volumului, Alexandru Florian, Cuvânt înainte,  moderator Violeta Cincu

              În Cuvânt înainte Alexandru Florian  spune: „Mărturisirile din acest volum sunt importante pentru că redau o experiență unică, a unui tânăr, atunci, de 14 ani, aflat din voința altora, în fața morții, a unei morți criminale”, cum va susține și dânsul, autorul.

Adolescentul…

                               Am un sentiment de dragoste, dar și de ură față de Iași, spune Leonard Zăicescu, supraviețuitor  al Pogromului din 1941, acum, la 95 de ani ai săi, când se comemorează 80 de ani de la Pogromul în care au fost uciși  circa 13.000 de evrei din cei aproximativ 50.000, câți viețuiau în Iași, în Târgul Cucului și Podu roșu mai ales. Era un adolescent de 13-14 ani când în iunie 1940, în familie, la Iași,la părinți, suferise deja discriminări și persecuții care au culminat cu moartea tatălui său…

             Despre Leonard Zăicescu, născut în 1927, supraviețuitor al Pogromului de la Iași date biografice, aduce în actualitate, și Suplimentul de cultură, nr. 779, realizat de Polirom și Ziarul de Iași, care menționează: „După încetarea războiului a debutat în ziaristică și a fost membru al  Sindicatului Mixt de Scriitori, Artiști și Ziariști (-președinte Mihai Sadoveanu care în 46 îi semnează ligitimația, care spune că Zăicescu  a lucrat cu pseodonim-Leon Zilberman. -): ulterior, a studiat filologia și a făcut un curs de  pedagogie specială… A lucrat la Agerpres, în radiodifuziune, în cinematografie, la diferite reviste, până i s-a interzis să mai activeze în presă, pentru că era evreu. A fost profesor de limba română în învățământul special,

         Iată un fragment despre ce a scris el memoriam în „Suplimentul de cultură“din volumul Cu trenul expres spre moarte. Din mărturiile unui supraviețuitor al Pogromului de la Iași, de Leonard Zăicescu, care a apărut la Editura Polirom.

     …„Eu și tata, împreună cu alți vecini, am fost înghesuiți într-o coloană pestriță de prizonieri evrei. Eram vreo sută de oameni sau chiar mai mulți, adunați de pe străzile din preajmă, de-a valma: femei cu prunci în brațe, bărbați în puterea vârstei ori bătrâni cocoșați de povara anilor. Eram împresurați de un lanț viu de soldați cu baioneta la armă, polițiști subofițeri și ofițeri cu pistoletul în mână, gata să tragă fără nici o ezitare. Am mai întors o dată capul și am privit prin ceața lacrimilor spre mama, pe care n-am avut răgazul s-o mai îm­bră­țișez. Am văzut-o cum își frângea mâinile, cum a întors capul spre cei pe care i-am lăsat acasă, spre frații mei mai mici, apoi cum ar fi vrut s-o pornească spre noi și a făcut chiar un pas. O namilă de polițai a îmbrâncit-o, punându-i în piept revolverul. Și atunci am auzit izbuc­nind din ființa aceea blândă și neputincioasă, care era mama mea, un urlet sfâșietor:
— De ce ni-i luați? Unde-i duceți? Și de ce?

         Multă vreme de atunci încolo avea să-mi răsune ca un ecou fără sfârșit acel strigăt disperat,  strigătul mamei mele.

        Plecam fără să știu atunci ce s-a mai întâmplat în urmă. Mergeam încolonați, după cum ni se ordonase, cu mâinile ridicate, târând picioare de plumb și cu mintea plină de gândurile cele mai negre.

         Femeile își strângeau la piept copiii de țâță, îndesându-le în gurile mici și știrbe sfârcurile secătuite. Șoptindu-le vorbe de alint, mamele se străduiau să-și liniș­tească pruncii. Cei mai mărișori se țineau strâns de poalele lor, iuțindu-și pașii mă­runței pentru a ține cadența, iar când se poticneau erau pur și simplu târâți de-a bușilea.

        Unii dintre cei izgoniți din culcușurile lor nici nu apucaseră să se îmbrace omenește și au ră­mas pe ei cu pijamaua, în că­meșoiul de noapte sau doar în izmene. Câte unul mai rămânea în urmă, răpus de nesomn sau de bătrânețe, rărindu-și pașii. O lovitură cu patul armei ori înțe­pătura baionetei îl făcea să tresară și să-și iuțească mersul.
— Schneller! Schneller! Loss! Mai repede! N-am plecat la promenadă. Hei, tu, ăla chelu’ și burtosu’, mărește compasul! Mișca­ți-vă fundurile! Care rămâne în urmă sau iese din coloană se alege cu un glonț! ne amenințau paznicii în­soțindu-și comentariile cu hohote groase și batjocoritoare de râs.

          Și noi ne străduiam să mergem mai repede, într-un fel de trap, cu mâinile înțepenite în văzduh, ca într-o implorare colectivă a proniei cerești. Ne grăbeam, fără să bănuim unde și cum ne va fi sfârșitul. Ba îl bănuiam, dar refuzam să ne gândim la ceea ce avea să urmeze. Tata nu mă slăbea o clipă. Mă ținea strâns de mână și-i simțeam strânsoarea plină de gri­jă. Atunci, la o învălmășeală, l-am auzit murmurând cu încrâncenare:
— Mergem ca oile la abator! Ne-a pierit curajul. Parcă nu am fi urmașii macabeilor ori ai martirilor de la Masada, care au preferat să moară decât să suporte umi­lința robiei romane!
Apoi a rămas mut.

           Ne apropiam de chestură când un grup ciudat de oameni se lăsa în jos, pe strada Alecsandri, venind  dinspre I.C. Brătianu. Nu m-am putut dumiri despre ce poate fi vorba decât în clipa în care oamenii aceia, aflați sub pază strașnică, s-au încrucișat cu coloana noastră. Am căscat ochii mari de uimire: pe brațele făcute „scăunel“ de doi bărbați era purtat cu multă grijă un bătrân cu chipul acoperit de o barbă stufoasă și albă ca omătul la cea dintâi ninsoare. Sub streașina sprân­cenelor doar ochii i se vedeau. Ei străluceau ireal în lumina unei blândeți nemăsurate, ce părea că vine chiar din înălțimile cerului. L-am privit cu adâncă luare-aminte, fascinat de acel chip străluminat. Bătrânul paralitic părea un sfânt desprins parcă dintr-o icoană. Îi lipsea doar nimbul. Am tresărit. Chipul acela nu-mi era necunoscut. Nu a fost nevoie să mă frământ prea mult când un gând mi-a străfulgerat mintea. Bătrânul acela neputincios părea în­suși Dumnezeu! Leit așa cum îl văzusem în cartea de citire dintr-a patra, într-o imagine grafică, în care Creatorul îi înmâna lui Moi­se, pe muntele Sinai, Legea Legilor, Decalogul. Și tot atunci mi-a venit în gând una dintre cele Zece Porunci: SĂ NU UCIZI!

Târându-se anevoie, cu povara aceea vie și venerabilă, pâlcul acela bizar pășea tocmai pe poarta chesturii, străjuită de o parte și de alta de militari români și nemți.

Fără nici un cuvânt, dar ca la o comandă nerostită, paturi de armă și răngi de fier s-au înălțat și l-au trosnit, cu o ură bestială, drept în moalele capului pe acel om cu chipul de sfânt ori de patriarh, care nici în acele clipe îngrozitoare nu-și pierduse lumina divină de pe chip. Bucăți de scalp, schije de os cranian și fragmente de creier s-au împrăștiat în jur, împroșcându-i pe cei din preajmă. O clipă scurtă am rămas stană, oripilat și îngrozit. Paralizasem chiar acolo, în fața zbirilor și am vrut să urlu din adâncul plămânilor:
— DOAMNE, ȘI PE TINE TE-AU UCIS!

Dar spaima și oroarea îmi luaseră graiul. Doar într-un târziu am izbutit să murmur într-un scâncet abia șoptit, așa cum se întâmplă doar în cele mai cumplite coșmaruri:
— Dumnezeule, nici de tine nu s-au îndurat!

A fost una dintre întâmplările care mi-a schilodit sufletul și încă și astăzi, după atâta amar de ani, mi-a rămas la fel de vie, până la detaliu, stăruind în memoria mea ca un etern remember al acelor zile de nebunie umană”.

          Texte adunate de Ion N. Oprea, Iași, 1 iulie 2022, puse aici în Antologii, primite de la Valentina Lupu, Vaslui,