Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 17 → 2025
Limba care adoarme în noi și se trezește scriind
Carmen Cristina OLTEAN
Trăiește de 24 de ani în Canada, unde scrie, visează și salvează Limba Română prin poezie. Este activă în comunități literare din diasporă iar cuvintele, pentru Domnia sa, sunt un modus vivendi de a rămâne acasă, oriunde s-ar afla.
Trăiește de 24 de ani în Canada, unde scrie, visează și salvează Limba Română prin poezie. Este activă în comunități literare din diasporă iar cuvintele, pentru Domnia sa, sunt un modus vivendi de a rămâne acasă, oriunde s-ar afla.
Nu uit ziua în care, după mulți ani trăiți în Canada, m-am așezat în fața unei foi și am încercat să scriu din suflet în limba mea. Am simțit că mă desprind dintr-un vis tulbure: cuvintele nu mai veneau, regulile gramaticale se amestecau, expresiile în care mă odihnisem cândva deveniseră umbre. Am trăit o tăcere dureroasă, ca o uitare lentă de mine însămi. Atunci am aflat că ceea ce mi se întâmplă poartă un nume: atriția limbii materne.
Nu e o greșeală, nu e o rușine, nu e o alegere. Este un fenomen natural, documentat de cercetători, descris cu blândețe și profunzime în articolul semnat de Jiayang Fan în The New Yorker, unde autoarea vorbește despre cum și-a pierdut treptat limba maternă trăind în exil. A simțit că devine un „bilingual illiterate”, un analfabet în două limbi. Și eu m-am simțit la fel. Într-o lume nouă, cu reguli noi, cu oameni noi, în care totul se învață de la zero: cum se deschide o ușă automată, cum se trece strada, cum se pronunță un sunet. Nimic nu mai e familiar.
Fenomenul psihologic al pierderii limbii materne apare în mod involuntar, ca un mecanism de adaptare. Creierul, supus noii limbi zilnic, începe să îndepărteze ceea ce nu mai folosește. Nu uităm limba complet, dar se estompează ca un vis dimineața. Uneori rămâne acolo, dar inaccesibilă, până când un sunet, un miros, o poezie o readuce la suprafață. Este o formă de doliu lingvistic, dar și o poartă spre o renaștere.
În Canada, cu peste 180 de etnii, limba engleză e rostită în fel și chip. Nu există o versiune curată, ci doar varianta pe care o poți prinde din mers, de la ceilalți imigranți care, ca și tine, au învățat-o stâlcit, cu accent, cu frică, cu efort. Eu am lucrat 24 de ani într-un loc în care conversația era un amestec de limbi, accente și emoții. Nimeni nu are vină, nimeni nu are răutate în glas, dar cu toate acestea, efectul a fost profund: o pierdere lentă și sigură a sunetelor mamei mele.
Am învățat copiii mei să vorbească românește ca la țară, cu expresii de la mine din sat, cu proverbe și glume vechi. Dar când au intrat în grădinițele canadiene, engleza i-a absorbit. Au uitat ce învățaseră. Însă vacanțele lungi în România le-au reactivat memoria afectivă, și undeva în adolescență, au început să-și dorească înapoi limba aceea cu gust de vară, cu miros de pământ și de bunici. Andrei, cel mare, citește românește fără să fi fost învățat. Îi curge limba prin vene, ca un râu subteran. Sunt mândră că am reușit să le insuflu dragostea de țară, de rădăcini și de graiul nostru.
Fenomenul psihologic al pierderii limbii materne apare în mod involuntar, ca un mecanism de adaptare. Creierul, supus noii limbi zilnic, începe să îndepărteze ceea ce nu mai folosește. Nu uităm limba complet, dar se estompează ca un vis dimineața. Uneori rămâne acolo, dar inaccesibilă, până când un sunet, un miros, o poezie o readuce la suprafață. Este o formă de doliu lingvistic, dar și o poartă spre o renaștere.
În Canada, cu peste 180 de etnii, limba engleză e rostită în fel și chip. Nu există o versiune curată, ci doar varianta pe care o poți prinde din mers, de la ceilalți imigranți care, ca și tine, au învățat-o stâlcit, cu accent, cu frică, cu efort. Eu am lucrat 24 de ani într-un loc în care conversația era un amestec de limbi, accente și emoții. Nimeni nu are vină, nimeni nu are răutate în glas, dar cu toate acestea, efectul a fost profund: o pierdere lentă și sigură a sunetelor mamei mele.
Am învățat copiii mei să vorbească românește ca la țară, cu expresii de la mine din sat, cu proverbe și glume vechi. Dar când au intrat în grădinițele canadiene, engleza i-a absorbit. Au uitat ce învățaseră. Însă vacanțele lungi în România le-au reactivat memoria afectivă, și undeva în adolescență, au început să-și dorească înapoi limba aceea cu gust de vară, cu miros de pământ și de bunici. Andrei, cel mare, citește românește fără să fi fost învățat. Îi curge limba prin vene, ca un râu subteran. Sunt mândră că am reușit să le insuflu dragostea de țară, de rădăcini și de graiul nostru.
Pentru mine, scrisul a fost salvarea. Am primit harul acesta, de a-mi regăsi limba prin poezie. Dacă nu-l primeam, poate rămâneam pierdută în traducere. Am fost criticată uneori că nu vorbesc corect, că greșesc, dar acum, cercetând fenomenul, înțeleg. Nu e lene, nu e ignoranță. E o Ciuleandră dansată în febră, o adaptare continuă care lasă urme adânci.
Viața emigrantului este o contorsionare sufletească. Ne adaptăm, muncim, creștem copii, ținem legătura cu cei de acasă, sperăm, și în tot acest timp, o parte din noi se topește încet. Ne sacrificăm limba pentru pâine, somnul pentru stabilitate, sufletul pentru viitorul copiilor. Unii nu s-au adaptat niciodată, dar au rămas de dragul celor mici, de teamă că dacă se întorc vor fi luați în râs sau judecați.
Totuși, bilingvismul este o trăire frumoasă, complexă, un dans între două lumi. El nu înseamnă doar traducere, ci un plus de conștiință, o deschidere a minții și a sufletului. Să gândești în două limbi e ca și cum ai avea două ceruri în tine.
Viața emigrantului este o contorsionare sufletească. Ne adaptăm, muncim, creștem copii, ținem legătura cu cei de acasă, sperăm, și în tot acest timp, o parte din noi se topește încet. Ne sacrificăm limba pentru pâine, somnul pentru stabilitate, sufletul pentru viitorul copiilor. Unii nu s-au adaptat niciodată, dar au rămas de dragul celor mici, de teamă că dacă se întorc vor fi luați în râs sau judecați.
Totuși, bilingvismul este o trăire frumoasă, complexă, un dans între două lumi. El nu înseamnă doar traducere, ci un plus de conștiință, o deschidere a minții și a sufletului. Să gândești în două limbi e ca și cum ai avea două ceruri în tine.
Emil Cioran, el însuși exilat, spunea: „Limba este patria mea.” Ca el, mulți români plecați fără voie au dus România mai departe prin cuvânt. În Franța, Mircea Eliade a scris despre mit și eternitate, Eugen Ionescu a creat un teatru al absurdului care a făcut înconjurul lumii, George Enescu și-a lăsat muzica să fie glasul dorului, iar Constantin Brâncuși a sculptat în piatră esența neamului. Exilul nu le-a stins lumina; dimpotrivă, i-a transformat în făclii pentru cei care i-au urmat. Sunt mândră să le pomenesc numele, și să simt că, scriind, le duc mai departe flacăra. Din exil, au servit cultura română cu o forță care ne onorează.
Acest eseu nu este o plângere. Este o doină. O lumină. O mărturisire. Un dar pentru toți cei care, într-o tăcere îngropată adânc, suferă desprinderea de rădăcini. Poate că nu ne mai amintim toate cuvintele, dar știm exact ce înseamnă dor. Și scriindu-l, îl îmblânzim, ca pe o fiară blândă care doar voia să fie auzită.
Iar celor care judecă, care nu cunosc această dezrădăcinare, le-aș dărui gândul acesta din Marguerite Duras: „A scrie înseamnă a încerca să ştii ce am şti dacă am scrie.” Când privim cu empatie, ne apropiem de adevăr. Când scriem, începem să ne înțelegem unii pe alții.
Articolul complet din The New Yorker – „Forgetting My First Language”, de Jiayang Fan
Acest subiect este explorat în mai multe articole și studii internaționale, care analizează atât pierderea limbii materne, cât și trăirile psihologice ale celor care trăiesc între două limbi și două lumi. Acest eseu e o voce printre ele, o poveste adevărată, rostită cu dor și demnitate.
Acest eseu nu este o plângere. Este o doină. O lumină. O mărturisire. Un dar pentru toți cei care, într-o tăcere îngropată adânc, suferă desprinderea de rădăcini. Poate că nu ne mai amintim toate cuvintele, dar știm exact ce înseamnă dor. Și scriindu-l, îl îmblânzim, ca pe o fiară blândă care doar voia să fie auzită.
Iar celor care judecă, care nu cunosc această dezrădăcinare, le-aș dărui gândul acesta din Marguerite Duras: „A scrie înseamnă a încerca să ştii ce am şti dacă am scrie.” Când privim cu empatie, ne apropiem de adevăr. Când scriem, începem să ne înțelegem unii pe alții.
Articolul complet din The New Yorker – „Forgetting My First Language”, de Jiayang Fan
Acest subiect este explorat în mai multe articole și studii internaționale, care analizează atât pierderea limbii materne, cât și trăirile psihologice ale celor care trăiesc între două limbi și două lumi. Acest eseu e o voce printre ele, o poveste adevărată, rostită cu dor și demnitate.
Carmen Cristina Oltean
10 aprilie 2025
Drept de autor © 2009-2025 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania