Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

O sinteză a relaţiilor complexe româno – otomane în secolul XVII – începutul secolului XVIII

Primit pentru publicare de la Dr. Dan Prodan, 24 martie 2014.
Editor: Ion Istrate, 24 martie 2014.

 

O sinteză a relaţiilor complexe româno – otomane
în secolul XVII – începutul secolului XVIII

           D-l Mihai Maxim a publicat tomul secund al sintezei domniei – sale, O istorie a relaţiilor româno – otomane, cu documente noi din arhivele turceşti, vol. II, De la Mihai Viteazul la fanarioţi (1601 – 1711 / 1716), Muzeul Brăilei – Editura Istros, Brăila, 2013, 555 p. Prezentul MM1 [800x600]volum îl continuă pe cel anterior, O istorie a relaţiilor româno – otomane, cu documente noi din arhivele turceşti, vol. I, Perioada clasică (1400 – 1600), Muzeul Brăilei – Editura Istros, Brăila, 2012, 606 p.Vol. II, asemănător vol. I, este format din două părţi, precedate de un Cuvânt – înainteşi succedate de Glosar, Repere cronologice (selectate de Dan Prodan), Anexe şi Ilustraţii. În Cuvânt – înainte, autorul a prezentat structura vol. II şi a enumerat fondurile arhivistice otomane stanbuliote din care a extras documentele inedite publicate în partea a II-a a cărţii (pp. 9 – 14).

            Partea I –Studiu: Ţările Române şi Înalta Poartă. De la Mihai Viteazul la fanarioţi (1601 – 1711 / 1716) – (pp. 15 – 173) este forma actualizată, augmentată, a contribuţiei Prof. Mihai Maxim: Ţările Române şi Imperiul Otoman(1601 – 1711 / 1716), publicată în: Academia Română, Istoria Românilor, vol. V, O epocă de înnoiri în spirit european(1601 – 1711 / 1716), ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2012, pp. 811 – 869. Studiul cuprinde, conform concepţiei autorului, de analiză şi expunere problematizată a subiectului, patru capitole, în care sunt studiate diferite aspecte ale relaţiilor româno – otomane din perioada precizată. În primul capitol, autorul a examinat cadrul internaţional, situaţia Imperiului Otoman şi repercusiunile acestora asupra Ţărilor Române (pp. 17 – 52), concluzionând că evoluţiile interne, relaţiile şi conflictele internaţionale în care s-a implicat Imperiul Otoman au influenţat puternic şi continuu evoluţiile interne şi legăturile externe ale celor trei statalităţi româneşti nistro- carpato – dunărene. „Aceasta este soarta ţărilor mici, care sunt afectate nu numai de furtunile cele mai puternice, dar şi de adierile cele mai uşoare venind din partea coloşilor. Or, în epoca de care ne ocupăm, Imperiul Otoman, deşi nu mai era puterea mondială din secolul lui Süleymān Magnificul, rămânea, totuşi, o mare putere, iar pentru noi un formidabil colos” – (p. 52).

Capitolul următor, al doilea, radiografiază Cadrul juridic. Statutul Ţărilor Române faţă de Înalta Poartă în secolul al XVII-lea. Imperiul Otoman a prezervat statutul de protecţietributară (’ahd ad-dhimma) acordat statelor româneşti în secolele XV – XVI şi MM1, [800x600]particularizat în veacul XVII. Astfel, drepturile Ţărilor Române în raporturile juridice cu otomanii au fost: păstrarea individualităţii şi statalităţii proprii, auto-administrarea prin domni creştini, legi şi obiceiuri proprii (pp. 63 – 80). Obligaţiile statelor româneşti faţă de Istanbul au fost diverse. „Statutul juridic de „protecţie tributară”(’ahdad-dhimma)presupune, contractual şi reciproc,obligaţia de bază a Porţii de a apăra Ţările Române, în schimbul obligaţiei principale a acestora de a plăti tribut(subl. MM)”. Acestuia i s-au adăugat: daruri protocolare fixe sau ocazionale (peşcheşurile); daruri neînregistrate, mită (ruşvetler); politica externă subordonată celei otomane, conform principiului „dostumadostvedüşmenimedüşmenola”(„Să fie prietenprietenilor mei şi duşman duşmanilor mei”); comerţ prioritar cu Istanbului; obligaţia schimbului de negustori, prizonieri, dezertori (pp. 80 – 85).

Statutul conducătorilor (mari voievozi şi domni, principi) statalităţilor româneşti în secolul XVII s-a înrăutăţit continuu în raport cu veacul anterior. Elementele acestei deteriorări au fost: numirea ocupanţilor tronurilor direct de sultan, din rândul grecilor / grecizaţilor din Istanbul, cu familii, rude, locuinţe şi averi în capitala otomană şi în împrejurimi; mentalitatea de funcţionar otoman „chiriaş”, „pasager”, pe tronurile de la Iaşi şi Bucureşti, rob al sultanului şi, concomitent, aspru „părinte” al supuşilor nord – dunăreni; confiscarea averilor (müsādere) domnitorilor acuzaţi de trădare, abuz de putere, tiranie, evaziune fiscală, datorii către fiscul otoman etc.; însemnele exterioare ale domniei tot mai modeste şi mai ieftine; exercitarea parţială şi efemeră a jusmonetae (dreptul de a imprima monedă proprie); interdicţia acţiunilor de politică externă sau căsătorii cu femei străine, fără aprobarea Porţii otomane (pp. 85 – 100).

Analiza Regimului relaţiilor economice româno – otomane în secolul XVII a evidenţiat următoarele componente: a.haraciul şi peşcheşurile; b.obligaţii de aprovizionare cu cereale, animale, miere, ceară, sare, seu, pânză de cânepă; c.obligaţii militare, în muncă şi transport: de activităţi de spionaj şi furnizarea informaţiilor militare; participarea cu detaşamente militare la expediţiile otomane; trimiterea de lucrători, materiale şi mijloace de transport la repararea cetăţilor, podurilor, drumurilor (ultimele contribuţii echivalate financiar şi scăzute din tributul anual) – (pp. 101 – 125).

Autorul a acordat o atenţie specială Teritoriilor româneşti sub administraţie otomană în secolul XVII: beylerbeylik- urile de Timişoara (1552), de Silistra (1599), de Oradea (1660), kaza-ua (1713). Din punct de vedere administrativ, teritoriile româneşti stăpânite de otomani făceau parte din Casa Islamului (Dar al-Islām), cu toate caracteristicile acestui cadru juridic islamic. Aspectul militar s-a manifestat prin fortificaţiile  şi detaşamentele militare aflate în acele teritorii.Componenta demografică a cunoscut evoluţii noi: colonizarea tătarilor nogay în Sudul Basarabiei, a triburilor turceşti nomade şi a ţiganilor în Dobrogea. Pe plan social, în teritoriile amintite anterior a crescut numărul fundaţiilor pioase (vakıf-urilor), cu finalităţi sociale, financiare, civice. Din punct de vedere religios, toleranţa religioasă otomană şi pragmatismul otoman, lipsa conflictelor religioase, progromurilor sau a distrugerilor brutale a bisericilor, mănăstirilor, sinagogilor, cimitirelor, au caracterizat viaţa religioasă a islamicilor, evreilor şi ortodocşilor (pp. 126 – 138).

Bibliografia studiului Părţii I cuprinde izvoarele istorice, sintezele şi contribuţiile tematice consultate pentru elaborarea cadrului general al relaţiilor româno – otomane în secolul XVII şi la începutul celui următor (pp. 139 – 173).

Partea a douaa cărţii (pp. 175 – 367), intitulată Documente noi din arhivele turceşti, include izvoare istorice otomane inedite referitoare la relaţiile româno – otomane între 1601 – 1716. Au fost publicate 5 documente otomane inedite din: septembrie 1601; 1703 – 1704; iulie 1706; mai 1712; august – septembrie 1714. Nu a fost acoperită documentar perioada 1602 – 1702. Documentele publicate sunt reprezentative pentru intensitatea şi caracterul relaţiilor între români şi otomani de la Mihai Viteazul la fanarioţi. Astfel, primul document, din 20 Rebiül-evvel 1010 H. / 8 (18) septembrie 1601, a consemnat indirect transmiterea la Istanbul a ştirii „uciderii luiMihai cel răufăcător” (pp. 183 – 192); următorul document, din 1115 H. / 1703 – 1704, a fost arz-u hāl (memoriu, suplică, petiţie colectivă) a ulemā-lelor şi re’aya-lelor (clerul şi contribuabilii musulmani) adresat Divanului Imperial din Istanbul, împotriva lui Constantin Brâncoveanu, care ar fi încălcat hotarul kaza-lei Ibrāil şi ar fi produs pagube musulmanilor (pp. 193 – 196). Documentul nr. 3 a fost arz– ul (petiţia, memoriul) lui Constantin Brâncoveanu din iulie 1706 către sultanul Ahmed III,  prin care solicita protejarea proprietăţilor sale din Istanbul din împrejurimile acestuia (pp. 197 – 210). Documentul nr. 4 a fost actul de proprietate (mülknāme), din august 1714,  acordat lui SüleymānBey, cumpărătorul vilei (yalı) fostă a lui Dimitrie Cantemir, confiscată de către fiscul otoman pentru „hainirea” (trădarea) acestuia şi refugierea sa în Imperiul rusesc ţarist (pp. 211 – 220). Ultimul document al grupajului documentar, al cincilea, a fost un inventar al ultimilor obiecte găsite asupra lui Constantin Brâncoveanu, a fiilor săi şi a ginerelui său, Ianake Văcărescu (pp. 221 – 224).

Partea a II-a, documentară, a cărţii, mai cuprinde: 31 de documente inedite din Arhiva Otomană din Istanbul referitoare la Brăila otomană din secolul XVII (pp. 225 – 241); 10 documente inedite din Fondul Bāb-iDefteri (Cancelaria Marelui Defterdar, referitoare la cetăţile dunărene şi vest-pontice, pp. 243 – 245); 6 documente inedite din MaliyedenMüdevverDefterlerdenBelgeler(Documente din Registre de Finanţe) – (pp. 247 – 249). Un alt izvor istoric important este Registrul de Recensământ din 1052 H.  / 1642 referitor la liva-ua Silistrei (la kaza– lele Tulcea, Isaccea, Măcin, Ibrail, Yergöğü / Giurgiu, Hârşova etc.), preluat din BOA, TapuTahrirDefteri (TTD 0775)– (pp. 252 – 361). Paginile documentului au fost redate prin fotocopiere, fără transliteraţie în limba turcă modernă, fără traducere românească, fără comentariu istorico – arhivistic. Ultimul grupaj de documente de la BOA- Istanbul include 6 fotocopii ale unor izvoare arhivistice otomane referitoare la Mitropolia ortodoxă a Proilaviei („a vilayet-uluiIbrail şi a ţinuturilor subordonate”, identificate de prof. master HakanEngin, de la TrakyaÜniversitesi-Edirne, pp. 362 – 367).

Vol. II al sintezei româno – otomane a Prof. Mihai Maxim este completat cu un Glosar de termeni turco – otomani, întâlniţi în paginile cărţii (pp. 369 – 396), cu Repere cronologiceprivind evoluţia relaţiilor româno – otomane (1601 – 1711 / 1716),întocmită de prof. d-r Dan Prodan (pp. 397 – 438), cu o substanţială Anexă istoriografică (pp. 439 – 546), care cuprinde Capitolul IV (Statutul de ’ahd în teoria şi practica juridică musulmană, pp. 143 – 168) şi Capitolul V (StatutulZimmi- ilor în Dāral-Islām, pp. 169 – 196) din sinteza paradigmatică a Prof. Mihai Maxim, Ţările Române şi Înalta Poartă. Cadrul juridic al relaţiilor româno – otomane, cu o Prefaţă de Prof. HalilInalcık, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1993, 299 p., onorată cu premiul Academiei Române în 1993. Capitolele tematice anterior amintite completează conceptual, analitic şi informaţional Partea I a vol. II a sintezei Prof. Mihai Maxim. Volumul prezentat în aceste rânduri se încheie cu 10 ilustraţii color, reprezentând persoane şi obiecte reprezentative ale istoriei culturii şi civilizaţiei otomane din perioada precizată.

Sinteza româno – otomană paradigmatică a Prof. Mihai Maxim a ajuns la vol. II, analizând şi prezentând istoricilor şi interesaţilor de turcologie / osmanistică secolul de mijloc, între începutul şi minimul influenţei otomane (mijlocul secolului XV – mijlocul secolului XVI) şi maximul dominaţiei sultanale, „secolul fanariot”, 1711 / 1716 – 1821, care veac va constitui subiectul vol. III. Baza documentară este solidă, cu marea majoritate a izvoarelor istorice otomane inedită, descoperite, traduse şi valorificate istoriografic în vol. II de către autor, turcologul -osmanistul Prof. Mihai Maxim, după o activitate continuă susţinută de peste patru decenii, în arhivele, bibliotecile şi muzeele din Turcia, România, Rusia, Austria, Italia etc.

Dar câteva aspecte sesizate în vol. II sunt perfectibile. Nu au fost preluate din contribuţia Prof. Mihai Maxim inclusă în vol. V al tratatului de Istoria românilor imaginile, bine realizate, ale unor documente otomane reprezentative, construcţii, persoane etc. Am identificat unele greşeli gramaticale de tehnoredactare, care trebuiau eliminate, după o corectură atentă a textului pentru tipărire. Propun echivalarea grafică a lui „a lung” turcesc cu ā, în loc de â, care în limba română înseamnă „î din a”şi poate crea confuzii în timpul citirii.Lipsesc, în vol. II, rezumatele într-o limbă străină şi în turceşte ale contribuţiei osmanistice, indicele antroponimic, toponimic, hidronimic, tematic etc., câteva hărţi cu evoluţiile istorice ale perioadei 1601 – 1711 / 1716,ilustraţii cu chipurile sultanilor, marilor dregători otomani şi domnilor români reprezentativi ai perioadei analizate. Anexa trebuia inclusă la sfârşitul părţii I şi asigurată completabilitatea  şi cursivitatea discursului istoriografic. Partea a II-a a vol. II al sintezei  include un număr mic de documente otomane inedite, în comparaţie cu aceeaşi secţiune a vol. I. Autorul a explicat existenţa aspectelor perfectibile în vol. II prin lipsa timpului necesar cizelărilor, retuşurilor, decantărilor şi completărilor necesareîntr-o sintezăde anvergură, de talia celei pe care ne-o oferă în premieră Prof. Mihai Maxim.

Aşteptăm cu interes apariţia vol. III a sintezei româno – otomane  a Prof. Mihai Maxim, în care va fi prezentat  „secolul fanariot” (1711 / 1716 – 1821), nivelul extrem al dominaţiei otomane asupra Principatelor române, într-o cadenţă editorială impresionantă: un volum în fiecare an!



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 39 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5