Revista Luceafărul: Anul XII, Nr. 1 (133), Ianuarie 2020
V-ați iubit vreodată țara?
Editor: Agata, Botoșani, str. 1 Decembrie nr. 25
ISSN: 2065 – 4200 (ediţia online)
ISSN: 2067 – 2144 (formatul tipărit)
Director: Ion ISTRATE

Lumina simțirii iubirii de neam și țară
Omagiați să fie veșnic toți cei care au contribuit la bazele și înfăptuirea Unirii!

Primit pentru publicare: 24 Ian. 2020
Autor: Dorina RODU, secretar redacție – Revista Luceafărul
Publicat: 24 Ian. 2020
© Dorina Rodu, ©Agata ©Revista Luceafărul

Omagiați să fie veșnic toți cei care au contribuit la bazele și înfăptuirea Unirii!

Astăzi, 24 Ianuarie 2020, se împlinesc 161 de ani la Unirea Principatelor Române (sau Mica Unire), o zi de sărbătoare, o zi în care slăvim pe înaintașii noștri care au contribuit la înfăptuirea acestui act important al Unirii. Această simțire patriotică, acest respect ar trebui, din punctul meu de vedere, să fie simțit și resimțit de fiecare în parte, nu doar pe data de 24 Ianuarie și 1 Decembrie, ci în fiecare zi, căci să respecți ceva anume, să aduci laude strămoșilor care au făcut tot ce le-a stat în puteri pentru a-și uni țara și neamul, doar de ochii lumii, sau doar la o anumită dată din calendar, ca mai apoi să fie dați uitării, sau acțiunile lor să fie tratate cu superficialitate este o lipsă de adevărată simțire și de fals respect, lucru întâlnit în zilele noastre din ce în ce mai des. E un fel de epidemie care se răspândește din ce în ce mai iute. 

„Asemeni cum Vasile Alecsandri rostea: ,,Să luminăm poporul, să-l facem să simtă trebuința unirii…” tot așa trebuiește și astăzi sădit în popor sentimentul de a trăi într-o Unire de Oameni și nu într-o Unire de Nume, căci altfel Unirea nu va fi fost niciodată o faptă pentru țară, ci mai degrabă un ecou fals al unui patriotism al vremurilor celor care au știut ce să facă cu el, patriotism ce noi nu-l mai avem, căci l-am rătăcit prin lipsa voinței românilor pentru neam și pentru țară.” [1]. Ei bine, acest ecou fals se vede astăzi, poate mai mult ca oricând, simțirea profund românească, patriotică suferă de la o generație la alta, cauzele fiind probabil multiple, însă este nevoie de un „tratament” pentru a combate acest lucru și pentru a-l îndepărta din conștiința tuturor românilor.
Poporul nostru are nevoie de o gândire așa cum aveau cei care au contribuit la unirea țării!
Avem exemple demne de o acțiune constructivă, exemple în istoria noastră din care am putea învăța să punem în mișcare, chiar și cât de puțin, în folosul țării, în în favoare românilor și a stăvili încercările devalizării identității naționale.

Și, de ce nu, acum în această zi, să ne aplecăm și să amintim exemplul unor personalități botoșănene, cum ar fi Ionică Tăutu (1798 – 1830) care „a luptat cu condeiul în mână, așa cum a luptat Tudor Vladimirescu cu sabia, am putea spune că ambii sunt precum o singură monedă, (unul putând să reprezinte – fața – forța fizică, iar celălalt – reversul – forța intelectuală), unul înfăptuind o pagină din istoria țării noastre cu sabia, iar celălalt scriind-o, o monedă prețioasă care a contribuit semnificativ la regăsirea identității naționale și care a luptat pentru drepturile țării sale. Alecu Russo afirma în anul 1855 faptul că „Ionicã Tãutu e România reînviatã, mascatã de toate patimile patriotice și giucând tot același rol prin condei și stãruinți în politicã, care îl giuca Vladimirescu ca pușca plãieșeascã”. Provenind dintr-o veche familie de boieri, dar și de ctitori ai unor biserici, iubitori de neam și de glia strămoșească, cel mai probabil, Ionică Tăutu avea adunat în propriul ADN iubirea de neam, cărturăria, dorința de unire, lupta pentru dreptate, conștiența importanței identității naționale, credința, dorința de evoluție a soțietății ș.a., atât de la familia Ilschi cât și de la familia Tăutu, toate acestea și multe altele, curgându-i prin vene și împingându-l să înfăptuiască lucruri mărețe pentru moldovenii lui.” [2].

Un al botoșănean care a luptat pentru neamul său și chiar pentru Unire este Dimitrie Ralet (1817-1858). „Susținând în continuare ideile pentru realizarea unirii, Dimitrie Ralet „[…], pentru o scurtă vreme alături de August Treboniu Laurian, Al. G. Golescu, Al. Russo și Stephan Ludwig Roth, a considerat insurmontabile piedicile existente în realizarea unității naționale a românilor promovând ideea unei uniri în cadrul monarhiei habsburgice.”[5], astfel prin aceste idei unioniste Dimitrie Ralet îi captează atenția lui Grigorie Ghica, reîntors la domnie din anii 1853-1854, după ocupația rusă. În anul 1854, domnitorul Moldovei, constituind un sfat administrativ, îl numește pe Dimitrie Ralet ministru al cultelor și instrucțiunii publice, apoi în anul 1855, D. Ralet „[…] a fost trimis de către domnitor la Constantinopol, împreună cu C. Negri, în chestiunea spinoasă, cu destule dedesubturi, a averilor mînăstirilor închinate. Cei doi unioniști moldoveni își duc cu bine la capăt misiunea[…].”. În „Dicționarul literaturii române de la origini pînă la 1900”, Florin Faifer susține faptul că ei și-au îndeplinit misiunea cu bine, însă Iulian-Cătălin Nechifor în volumul „Bucecea. O istorie” precizează că cei doi, C. Negri și D. Ralet, au „încercat să rezolve problema averilor mănăstirești, misiune nereușită în final”, această nereușită fiind relatată și de istoricul botoșănean Ionel Bejenaru în „Dicționarul botoșănenilor”. În anul 1856, crezând în continuare în idealul unirii, Dimitrie Ralet nu a renunțat la a acționa neobosit pentru a-și împlini marele ideal – Unirea (în pofida unei boli care îi dădea târcoale de când revenea de la Constantinopol). Astfel, el a fost și unul dintre întemeietorii comitetului unirii din Moldova, tot în acest an, 1856, „Face parte din Comitetul Unirii, din Comitetul electoral al Unirii, ca și din delegația unioniștilor pe lîngă Comisia internațională din București și din biroul definitiv al Adunării generale a Moldovei, unde se pronunță în favoarea emancipării țăranilor.”. În următorul an, 1857, Dimitrie Ralet a fost numit deputat de Botoșani „În scrutinul pentru divanul Ad-hoc al Moldovei din septembrie 1857 a fost ales deputat de Botoșani alături de spătarul Nicolae Canano din partea colegiului marilor proprietari.”, astfel și din poziția sa de deputat a susținut o activitate neîntreruptă pentru unirea Principatelor. La finalul anului 1857 Dimitrie Ralet „pleacă la Paris, dar nu într-un voiaj de plăcere, ci pentru a încerca să susțină și să impună, alături de alții, ideea Unirii. De altfel, în gazeta lui V. Alecsandrescu-Urechia, „Opiniunea”, el publică articole de orientare prounionistă.” [3]. 

Omagiați să fie veșnic toți cei care au contribuit la bazele și înfăptuirea unirii, slăvit fie Alexandru Ioan Cuza care a fost ales a domnitor, prin Convenția din anul 1858. Cuvintele ar fi prea puține pentru a elogia și lăuda faptele tuturor celor care s-au jertfit pentru țară, pentru neam, pentru noi ce de astăzi, care, din păcate, nu prea mai știm cum se simte românește, cum se iubește românește… unde o fi dispărut această simțire românească care a fost lăsată de strămoșii noștri, de la daci, pentru noi?! A devenit puțin cam fadă, odată cu trecerea timpului, ar fi nu doar păcat, să se piardă de tot.

Note:
[1] Ciprian Antoche – „Unirea, o faptă pentru țară”, articol publicat în Revista Luceafărul, la data de 24 ian. 2020 (https://luceafarul.net/unirea-o-fapta-pentru-tara );
[2]autocitare: https://luceafarul.net/lupta-prin-condei-pentru-libertatea-si-drepturile-norodului-moldav-fragment;
[3]autocitare: https://luceafarul.net/unionistul-si-scriitorul-dimitrie-ralet