Petru Groza s-a născut la 7 decembrie 1884, în satul Băcia, comuna cu același nume, plasa Simeria, comitatul Hunedoara, Austro-Ungaria (astăzi, în județul Hunedoara) și a murit la 7 ianuarie 1958, la București, fiind înmormântat la Cimitirul „Ghencea Militar” din Capitală și, ulterior, reînhumat în satul natal. A fost căsătorit și a avut două fiice și trei fii. A urmat Facultatea de Drept și Științe Economice a Universității „Eötvös Loránd” din Budapesta, continuându-și studiile la Universitatea „Humboldt” din Berlin și, apoi, la Facultatea de Drept Comercial și Economie Politică a Universității din Leipzig, unde a obținut diploma în științe juridice. A practicat avocatura la Lugoj și, după aceea, la Deva, implicându-se în viața Bisericii Ortodoxe, ca membru laic al Sinodului Mitropoliei Sibiului. A fost, pe rând, membru al Partidului Național Român, al Partidului Poporului și al Frontului Plugarilor, pe care l-a fondat și condus. A fost delegat la Marea Adunare Națională de la Alba-Iulia, la 1 Decembrie 1918, deputat în Parlamentul României, ministru de stat fără portofoliu, ministru al Lucrărilor Publice, viceprim-ministru, prim-ministru și președinte al prezidiului Marii Adunări Naționale. Numele său este definitiv asociat cu instaurarea regimului comunist în țara noastră, naționalizarea proprietăților private, colectivizarea abuzivă a țăranilor, condamnarea la moarte a lotului „Antonescu”, fraudarea alegerilor de la 19 noiembrie 1946, desființarea partidelor istorice, abdicarea forțată a Regelui Mihai I și cedarea în favoarea rușilor a Insulei Șerpilor. Este autorul volumelor „În umbra celulei” (1945), „Reconstrucția României. 1944-1946” (1946), „Almanahul plugarului” – în colaborare (1948), „Am văzut cu ochii țara păcii” (1955), „Prin țara celor șase sute de milioane” (1956), „Texte alese” (1973) și „Adio lumii vechi!” – memorii (2003), fiindu-i dedicată lucrarea „Lui îi dăm votul și încrederea noastră” (1946). A primit, între altele, Ordinul Statului Român în grad de Mare Ofițer (Regatul României), Ordinul „Eroul Poporului” (Iugoslavia) și Ordinul „Polonia Restituta” în grad de Mare Cruce (Polonia). La Deva, funcționează casa memorială care îi poartă numele, iar la Băcia se află o statuie a sa (fostă la Deva), în timp ce o alta din București a fost coborâtă de pe soclu. Efigia lui apare pe un timbru poștal, o medalie și o plachetă.

Eugen Șendrea s-a născut la 25 februarie 1951, la Bacău și a murit la 31 iulie 2016, în același oraș, unde a și fost înmormântat. A absolvit Facultatea de Istorie-Filosofie a Universității Alexandru Ioan Cuza din Iași și Școala Militară de Infanterie și Cavalerie din București. A fost căsătorit și a avut un fiu. A lucrat ca profesor la Liceul Eudoxiu Hurmuzache din Rădăuți, muzeograf la Complexul Muzeal din Fălticeni, expert și șef al Oficiului Județean pentru Patrimoniul Cultural Național din Bacău și bibliotecar la Biblioteca Județeană Costache Sturdza din același oraș. A publicat circa 25 volume și peste 4.000 de articole de istorie băcăuană, alte lucrări rămânând finalizate în manuscris. A participat la expediții de cercetare, simpozioane locale și naționale, conferințe de popularizare științifică și emisiuni de radio și televiziune. A primit numeroase distincții, între care titlul de Cetățean de Onoare al municipiului Bacău (2008).
Despre personalitatea lui Petru Groza și o vizită a sa la Bacău, mi-a vorbit într-un interviu realizat la 23 iulie 2012, în același oraș.

• – Domnule Eugen Șendrea, cum l-ați descrie pe Petru Groza?
• – A fost un personaj carismatic și extrem de abil, dovadă fiind faptul că a ocupat funcții de frunte în cadrul regimului comunist, fără să fi fost vreodată membru al Partidului Muncitoresc Român. S-a născut în familia unui preot ortodox și a urmat clasele primare în satul natal, Băcia, cele secundare la Coșteiu [astăzi, sat în comuna cu același nume din județul Timiș] și la Colegiul Reformat din Orăștie, după care și-a făcut studiile superioare în străinătate, fără a deține titlul de doctor, atribuit de comuniști. Stabilit la Deva, a fost un prosper om de afaceri, posesor al unei averi impresionante, familia sa fiind cel mai înstărită din oraș. A avut mai multe proprietăți, între care o vilă somptuoasă, un han transformat în hotel de lux, un restaurant și o cafenea în centrul Devei, precum și un conac în satul natal, înconjurat de un parc dendrologic cu copaci umbroși și de o curte în care amenajase un teren de tenis. A deținut acțiuni majoritare la peste 45 de întreprinderi, a cumpărat fabrici, mine de aur, mori și magazine, a edificat hoteluri și a mai avut două moșii și două bănci. Era un tip elegant și sportiv (practica diverse exerciții fizice, alergări, gimnastică, scrimă și tenis de câmp aproape zilnic), un bun dansator şi un cozeur neobosit, cu un umor debordant, ceea ce îl făcea extrem de agreabil pentru cei din jur.
• – În aceste condiții, cum vă explicați ascensiunea sa politică în cadrul unui regim care a fost un adversar înverșunat al proprietății private?
• – Frontul Plugarilor, pe care l-a fondat în anul 1933, era o formațiune politică minoră de stânga, ce a intrat imediat sub aripa protectoare a Partidului Comunist din România, aflat, pe atunci, în ilegalitate. După 23 august 1944, a intuit viitorul politic al acestuia [devenit Partidul Muncitoresc Român] și a renunțat de bună voie în favoarea statului la o parte dintre proprietățile sale. A reușit să-și atragă sprijinul și încrederea lui [Iosif Vissarionovici] Stalin, pe care le-a rememorat într-una dintre notele sale politice: „M-am apropiat de el. Stătea pe un soi de cotineață, ceva mai înaltă ca podeaua. M-am aruncat în genunchi, i-am sărutat picioarele și i-am spus: «În sfârșit, mi-am atins idealul de mic copil; ziua asta va fi cea mai frumoasă din viața mea!» Stalin, vădit impresionat, m-a luat de braț, m-a ridicat și m-a îmbrățișat. Circul meu îi făcuse o impresie deosebită și, pe urmă, l-am câștigat. Eram un teatralist fără pereche!”
• – Există relatări ale prezenței sale în Moldova?
• – La 8 iulie 1946, într-o luni, el a făcut o vizită de lucru la Bacău. În dimineața acelei zile, pe o căldură toridă, un camion vechi, care scăpase din război, și-a făcut apariția pe strada Lecca. Din cabină, a sărit un individ cu șapcă „à la Lenin”, care a dat jos oblonul mașinii, coborându-i pe cei zece agitatori comuniști aflați în spate. Le-a dat ordin să intre în fiecare casă și să scoată toată lumea la întâlnirea cu prim-ministrul Petru Groza. Iată cum relata ziarul Liberalul din 12 iulie 1946 vizita premierului la Bacău: „Pentru ca spectacolul să prezinte o atracție mai mare, au fost folosiți și copiii de 10-15 ani, care cutreierau străzile orașului în camioane ale C.F.R.-ului debitând lozinci comuniste. La acest iarmaroc politic, au mai fost aduși circa 200 de polițiști care să dea comediei un aspect popular, deoarece era prea puțin «popor», deși comuniștii rechiziționaseră cu o zi înainte toate autobuzele, camioanele și automobilele din oraș pentru a-i aduce forțat pe țărani. La reușita spectacolului, și-a dat concursul, ca de obicei, Petru Groza, care i-a delectat pe polițiști și pe curioși cu picanteriile oratoriei dumisale. Premierul a adus o contribuție foarte importantă în domeniul istoriei naționale, afirmând categoric că dumnealui nu este de origine dacică, după cum se bârfește, ci romanică, fiindcă «părinții și strămoșii săi sunt urmași de-ai lui Traian». La întâlnire, a participat și Chivu Stoica; pentru a băga frica în țăranii și muncitorii care nu vor vota F.N.D.-ul [Frontul Național Democrat], el s-a apucat să facă istoricul și chiar o descriere a pușcăriilor românești. Comedia de la Bacău era ca sceneta care se juca la radio: «Eroii sunt totdeauna trei: Nae, care cam trage cu opoziția, Costică, guvernamental până la plăsele, și Smaranda, nevasta lui Nae, neutră, dar care, până la urmă, se dă cu Costică.»”

Florin Bălănescu