Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 12 → 2020

Magda Ursache, „Comunismul cu rele şi rele”, cum s-a distrus istoria şi literatura în România

needitat…

 

Magda Ursache, „Comunismul cu rele şi rele”, cum s-a distrus istoria şi literatura în România

        

   Cartea aceasta, „Comunismul cu rele şi rele”, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2013, de Magda Ursache o am de la un Târg de carte,  cu autograful autoarei:”Domnului I.N. Oprea, o carte care nu vrea să tacă. Magda Ursache, martie 2014”, poartă pe pagina de gardă, ca „bineprimit dar in memoriam, de la Magda lui”, spusele lui Petru – soţul ei şi fostul meu coleg de o săptămână sau două de la Seminarul Veniamin Costache, – banca din fundul clasei, eu mai pe la mijloc – „mereu cititorul prim al cărţilor mele care mi-a indicat motto-urile acestei cărţi: spusa unui ţăran român, în dialog cu Ernest Bernea: „Dreapta-i mai bună şi-i mai de cinste. Ştii cum se zice la Scriptură: şi s-a suit la ceruri şi stă de-a dreapta Tatălui” şi din Ion Zubaşcu, „nu pot să mi-l imaginez pe tatăl meu/nici pe tatăl ţării  în care trăim/pe tatăl acestei ţări numită România/decât făcând puşcărie politică/ucis de Securitatea din Sighet în 1950/în 1850, în 1550/în 550/înainte de naşterea lui Cristos, a lui Burebista/din cea mai adâncă antichitate/făcând mereu puşcărie politică – şi fiind ucis în închisoarea din Sighet/mereu ucis la 29 de ani”, texte redate aici, în amintirea că pe cei doi des îi întâlneam, în Iaşi, în mijloacele de transport, în călătoriile lor, ca doi porumbei, ziceam eu atunci, admirându-i, mereu sporovăind, fără a fi deranjaţi.

           Comunismul cu rele şi rele, de Magda Ursache, despre şi asupra căruia autoarea des revine în eseurile sale, eu i le citesc în Saeculum, are 7 capitole, toate deosebit de interesante, chiar şi în punctele care se repetă, nu mă opresc asupra lor, redau, în semn de respect, pentru autoare şi prefaţator, Gheorghe Grigurcu,- ca cel care i s-a cerut,”cu aceeaşi stimă”, p. 326,  pentru intervenţii la text, nu rareori, „echilibrarea conştiinţei civice grav avariate”, ca „în stil Magda Ursache” să ne descrie şi să aflăm chiar de la sursă cum a fost „Comunismul cu rele şi rele” şi probabil să se explice – în ceea ce spuneam, distrugerea istoriei şi a literaturii române.

        „Cu o constantă vigoare, Magda Ursache realizează în abundentele  d-sale comentarii pe motive literare (şi nu numai) ceea ce tinerii condeieri de azi ocolesc adesea: o analiză obiectivă a trecutului totalitar, cu prelingerile lui, nu puţine şi defel inofensive, în prezentul nostru tulburat inclusiv de efectul lor. Explicaţia interogativă a unei atari prestaţii ar fi  anevoie de contrazis: „Când Lenin e încă neîngropat şi comunismul ne dă târcoale strânse, ca pentru a ne avertiza că nu-i sfârşit deloc, ba e mai pervers? Utopia otrăvicioasă are mulţi fani, iar puterea critică a individului (…) e slăbită şi de nostalgie şi de criză”. Chiar aşa! Fanii mizează pe uitare-iertare în cel mai favorabil caz, dar şi pe ceea ce mai pot aduce între noi din mentalul unei epoci repulsive, pe  fondul încă mult avantajos pentru unii al unui simţ critic redus, lesne de deviat, al cetăţeanului de rând. Nu întâmplător polemica cu condeiele purtătoare de nostalgii comuniste a slăbit în ultima vreme. Magda Ursache îi insuflă energie printr-un procedeu binevenit, care este reconstruirea exactă, pe concretul uneori chiar statistic adus în pagină, al realităţilor de odinioară. Se ştie că, sub pretextul că am fi avut de-a face cu un „material” fascist, antisemit, obscurantist, decadent, s-a distrus  în fapt patrimoniul literaturii naţionale, reprezentat de biblioteci. Spre a preciza amploarea fenomenului ce nu avea o analogie decât în rugurile de cărţi ale nazismului pe care politrucii nu pridideau a-l afurisi, ni se dau informaţii irefutabile: „după Marian Petcu (Puterea şi cultura. O istorie a cenzurii, Polirom, 1999), între 1944-48 s-au interzis 8779 de lucrări după Paul Caravia (Gândirea  interzisă. Scrieri  cenzurate, România 1945-1989), până la 1 iunie 1946, s-au eliminat 2538 de titluri, iar până-n mai 1948 s-au blocat 7694. „Focurile” trase asupra literaturii „burghezo-moşiereşti”, „putrede”, se conformau unui barem. Cei ce-l depăşeau avem toate motivele a crede  că primeau elogii. Aşa de pildă, la Galaţi, în 1948, un raport în domeniu menţionează că „tovarăşii au muncit bine, s-au depăşit regulat normele”. Mai precis, „norma” de 300 volume pe zi a ajuns la 400. Un caz de „gravă lipsă de vigilenţă” s-a semnalat când un „tov” a pierdut  (sau i se furase la cinematograf) una din cărţile „reacţionare”, şi nu cu un titlu oarecare, ci cu unul deocheat, Literatura americană contemporană. S-ar putea zice:  e vorba de anii „răi”, ai proletcultismului, de care partidul s-a desprins în decursul domniei „luminate” a lui Ceauşescu. Însă lui Luca Piţu i se confiscă de către „operativi” o seamă de cărţi „necorespunzătoare”, între care Soljeniţîn, Sade, Cioran, Barthes,  Orwell, Kundera, Jacques Delumeau, Oana Orlea, Asimov, – atenţie! – în 1983. Ce să mai zicem despre „epurarea” nu doar a bibliotecilor ci şi a librăriilor de cărţile autorilor, tot mai numeroşi, care apucau pe calea exilului? „Ce-au fost aceste scoateri decât mistificarea/falsificarea istoriei literare, a culturii? Aceşti autori au încetat să existe pentru cititori”. Sunt lucruri pe care n-avem dreptul a le uita. Întrucât „cu vocea-i de pe altă lume, de dincolo, Pacepa acuza, periodic,  crimele comunismului, ca şi cum n-ar fi luat parte la ele, iar Pleşniţă făcea haz, la televizor, pe seama „loviturilor date lui Paul Goma”, ca să nu-i menţionăm şi pe cei care se străduiesc a-i căuta alibiuri comunismului, „pe seama „eramaibinelui ceauşesc”, şi de care sperăm că Magda Ursache se va ocupa la un moment dat punctual, deoarece au apărut acum un şir de „profitori, după metode şi metoduri noi: de burse Soros, de granturi pentru deplasări, de invitaţii, întru aprofundarea haustologiei, cărora  Luca (Piţu) le arată figa”, nou veniţi care cochetează cinic cu marxism-leninismul.

Bineînţeles cârmuirea comunistă nu s-a războit numai cu cărţile ci şi cu cei ce le-au comis. Lucreţiu Pătrăşcanu s-a grăbit să „purifice” de „fascism” Societatea Română de Radiodifuziune, în 1945, „miliţia „Scânteii” îi demasca pe cei cu idei şi atitudini necomuniste”, Academia Română rămăsese, în 1948, fără personalităţile unor Sextil Puşcariu, Blaga, Simion Mehedinţi, C. Rădulescu-Motru, Gheorghe Brătianu, Dimitrie Gusti, George Enescu. Au venit rând pe rând repulsivele  măsuri ale unor vătafi ai culturii precum N. Moraru, Sorin Toma, Leonte Răutu, Dumitru Popescu-Dumnezeu, unii dintre ei rotiţi precum N. Moraru, sau Ştefan Voicu, care „nimereau, cum zice zicala, din brânză în smântână”. „Monstruoasa coaliţie Securitate-Cenzură” adopta măsuri pentru ca scriitorul să nu se abată de la „linia”, de altminteri atât de fluctuantă, a partidului şi, de la un moment dat, să slujească paranoiei dictatoriale a lui Ceauşescu. Măsuri ce n-ar fi fost cu putinţă fără cozile de topor din rândurile intelighenţiei, pe care Magda Ursache le urmăreşte îndeaproape, alcătuindu-le fişe edificatoare. Bunăoară aceasta:”C. Daicoviciu a fost întâi legionar (încriminat rău de Leonte Răutu  la o „consfătuire cu cadrele de propagandă”, în 53, a intrat apoi în Frontul Renaşterii Naţionale al lui Carol II, pe urmă în partidul lui Groza. După propria-i mărturisire, consemnată de N. Balotă: „Dar să ştii că eu am jurat credinţă la 5 regi şi pe toţi i-am trădat”. Adică pe Ferdinand, Carol II, Mihai, plus pe cei doi „chezaro-crai” ai Austro-Ungariei”. Şi pentru că a mers cu Steaua, apoi cu Steaua Roşie, ca-n tristihul lui Adrian Păunescu, Steaua sus răsare/ Ca o taină mare/ A clasei muncitoare, Daicoviciu, ca decan, l-a scos pe Blaga din Universitate cu portarul”.Şi o…actualizare: „Explicaţii pentru cedări s-au găsit şi se găsesc. Versurile citate mai sus le-ar fi scris Păunescu numai „ca să reintroducă datinile, colindele”, cum comunica la Cristoiu-n emisiune, într-un decembrie 2006”. O seamă de editori cooperau cu „Securiţica” de-a dreptul. Nu ezitau  a preda înaltei instituţii dactilogramele cărţilor ai căror redactori erau, cum a procedat Z. Ornea cu o scriere a lui Noica („şi mai vorbim de calitate umană la „Zigu”, ba chiar de ruşinea de a nu fi primit cu onoruri la Academie”), sau Alexandru Elian care-i bloca manuscrisele aceluiaşi Noica, întocmindu-le „confidenţial”, referate defavorabile:  „Exasperat de acest tip de turnătorie amicală, Noica, om cu „pension” 6 ani, cu DO – zece, a spus: „Tot n-are operă, să-şi publice referatele la cărţile mele”. Unele forme de servilism procomunist se arătau abominabile şi prin faptul că implicau ingratitudinea. Nestor Ignat a preconizat eliminarea lui Blaga din cultură cu ajutorul lui Pavel Apostol, căruia Blaga îi acordase licenţa  şi doctoratul. Vicu Mândra, a ajuns profesor universitar „pe scurtătură, prin salt revoluţionar de la lector”, în timp ce G. Călinescu, fostul său profesor, s-a văzut mazilit, „cu contribuţia fostului student, care l-a trecut prin „Flacăra”, acuzându-l de „purism şi maiorescianism”, ceea ce, evident, „echivala cu o ardere de tot”. Zaharia Stancu l-a „ars” pe Radu Gyr, în romanul său Rădăcinile sunt amare, prezentându-l  ca pe un criminal, după ce, sub cârmuirea lui Antonescu, l-a implorat să intervină pentru a fi scos din lagăr, „jurându-se că n-a avut „idei de stânga”, ceea ce  Gyr n-a şovăit să facă.”Să nu uiţi, Darie? Darie a uitat binele făcut, odată ajuns la putere”. Asffel Magda Ursache săvârşeşte un tur de orizont al moravurilor vieţii literare din era comunistă, pe cât de detaliat pe atât de convingător, deopotrivă atentă la categoria victimelor, a celor prigoniţi sau deţinuţi de conştiinţă, ca şi la  cea a torţionarilor de ordin moral, nu o dată iviţi din sânul breslei. Cu o singură excepţie care ne surprinde, cea a „sagaciului eseist” DRP. Adică nu altul decât Dumitru Radu Popescu, care nu mai puţin decât execrata, pe bună dreptate, Nina Cassian, „slăvea cu sârg o dictatură criminală, contra favoruri şi onoruri de Stat”,unul din activiştii feroci ai „epocii de aur”, urcat în fruntea Uniunii Scriitorior, blocându-i activitatea şi jugulând vocea scriitorimii. Unul din literaţii ce şi-au legat numele de amurgul sumbru al „epocii de aur”. Neîndoios, s-ar cuveni să ţinem seama de trecutul personajului (nu s-ar spune „un mare scriitor”!), în care i se plasează centrul de greutate. Comentariul  pe care i-l acordă să fie un act de generozitate al autoarei? N-avem o altă explicaţie onorabilă, căci obiecţia noastră nu e decât în spiriitul şi-n litera d-sale.

Poposim acum la un  aşa-zicând studiu de caz, avându-l ca obiect pe Adrian Marino. Specialist  laborios în sfera teoriei literaturii, monstru al documentării privitoare la  aceasta, cultivând, cum s-a rostit cineva, o „critică bibliografică”, descumpănitor refractar însă la fenomenul literar ca atare,  bornat într-o vanitate veninoasă, nescutită de comportamente duplicitare. Marino are parte aici de unul din examenele cele mai lucide la care a fost supus. Dacă nu chiar de cel mai pertinent. Trăsăturile sale intelectual-morale apar prefirate într-un chip neconvenţional, cu stricteţe bizuit pe text. Iată-l pe  cerşetorul de afecţiune, fără a găsi că e cazul să ofere ceva: „Marino pretinde simpatie când antipatizează, urăşte, dar se vrea iubit, un solitar pornit pe semeni cere solidarizare intelectuală; îşi doreşte aliaţi, „spirit de cooperare”, fără să-l aibă”. Socotindu-se un „unicat”, o „somitate intelectuală”, ia la refec seria Lovinescu-Vianu-Călinescu pentru că cei în cauză n-au apărut cu cărţile lor în străinătate. Repulsia lui Marino împotriva categoriei din care totuşi face parte, cea a  oamenilor de litere, e constrernantă. „Cu gustul de a defăima (…) îşi pierde des self-controlul. Fără a-şi struni ranchiuna, dispreţul, scârba, desfiinţează cu sânge rece (stilul e plat pentru că refuză programat literaturizările în memorii) întreaga lume literară. Nu vrea să scrie nici bine, nici de bine despre breasla penibilă, mârşavă, abjectă, carieristă, răutăcioasă care  nici nu-l încape, nici nu-l merită”. Procedeul  său favorit e cel al culpabilizării sau măcar al minimalizării drastice a celor a căror valoare ne-am fi aşteptat s-o recunoască în primul rând. „Marinizând” contra tuturor, compune „dosare de cadre” unor Eliade, Călinescu, Ţuţea  Cioran, Steinhardt. „De ce să se rotească în jurul lui Eliade, Noica, Cioran cultura română?”, se întreabă A. Marino, prefăcându-se a nu şti răspunsul: pentru că sunt exponenţiali”. Care e subtextul unei atari atitudini? ”În fapt, Eliade e repudiat pentru că  nu l-ar fi gratulat suficient”. Şi încă o supoziţie întrutotul verosimilă: „mă tem că Noica e respins pentru că nu i-a plăcut
Hermeneutica lui Mircea Eliade, aşa cum rezerve a avut şi Ţuţea”. Resentimentul  teoreticianului literaturii faţă de Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca are acelaşi  resort umoral, întrucât avea impresia că cei doi nu l-ar fi mediatizat „pentru că el făcea ceva”. Un act de transfer al invidiei! „Or, în „Sahara spirituală” a României, trebuia dovedit că nu creştea nimic. Las-că nici Marino nu credea că ar exista literatură română. Nici  n-o citea, nici nu avea iluzii despre ea”, precum singur, atât de explicit, se confesează. Într-o circulară mişcare negatoare e biciuită de mâna sa cea mai însemnată parte a scriitorimii contemporane: „Doinaş e „de o imensă infatuare; tot de o imensă infatuare şi aroganţă mi s-au părut, mai ales, M. Sebastian şi Vladimir Streinu, ultimul fără operă”. Topîrceanu  e ridicol, Ion Barbu e ridicol, Arghezi e ridicol” ş.a.m.d. În chip special atrage atenţia pornirea oribilă a lui Marino faţă de  G. Călinescu, care l-a lansat pe tărâm literar precum şi în cariera universitară: „Marino e aproape sadic în dorinţa de a-l denigra pe Călinescu. Constant fără istov, în şase decenii de viaţă, mereu furios şi indignat”. O probă de ignomie, între altele: „e fundamental rău, vorbind despre „parvenitismul” unui „fiu”, orice s-ar spune „de slugă”. Mama a fost o  ţigancă pe proprietatea familiei Călinescu”. Nimic de corectat. Totul cu materialul clientului”… 

Deşi în cartea Magdei Ursache are şi alte referinţe, Gheorghe Grigurcu în prefaţa prezentă nu face istorie, în compensare, însă, dau din ceea ce, ea, autoarea,  din „miturile fondatoare” ale editorialului lui Adrian Cioflâncă din 98, ziarul „Monitorul”, care însemna pentru el România la ora aceea, p. 58: ”Poporul român este un cozonac. Faceţi  un aluat romano-geto-dac şi înmuiaţi-l cu puţină zeamă slavă. Adăugaţi „nenorocul” şi „vicisitudinile istoriei”, dar şi mirodenii precum vitejia, cinstea şi determinarea. Lăsaţi la dospit cu drojdie orientală. După ce aluatul devine gogonat, puneţi-l în tăvi anume construite de ciobanii din spaţiul mioritic. În fine, băgaţi tăvile la focul dragostei de ţară şi veţi vedea că iese o  minunăţie de popor: chiar poporul român.Când veţi consuma produsul în şcoli veţi găsi o stafidă mai arătoasă: este Mircea cel Bătrân (nefericitul, trebuie să dea seama şi pentru istoria care s-a consumat după moartea sa). O felie de cozonac echivalează cu o clipă din creaţia poetică a lui Eminescu”.

Un umor ieftin, o desconsiderare  a României, o traduc pe Magda Ursache, Saeculum 7-8, 2019, p 4, echivalent cu unele rătăciri ale altui căutător, Lucian Boia care, în interpretări,  are teamă de mai tânărul istoric Ioan-Aurel Pop.

Istorii, cozonacul nostru nu-i din istorisiri-poveşti de gura sobii, este jertfa românilor, toţi marii artizani ai Unirii de la 1918 au fost cei chinuiţi sau exterminaţi de comunişti, spune Magda Usache. Dacă „bătrânul Gheorghe Pop de Băseşti a fost prima victimă dintre ctitorii României, asasinat de o bandă de secui, la o lună după înfiinţarea Marii Uniri”, cum scrie Cicerone Ioniţoiu în Viaţa politică şi Procesul Iuliu Maniu, vol. I, Bucureşti, 1997, p.88, Romulus Rusan în  Cronologia şi geografia represiunii comuniste în România. Recensământul populaţiei concentraţionare (1945-1989), Fundaţia Academia Civică, 2007, face şi inventarul celor care au fost arestaţi şi condamnaţi morţii, cu sau fără proces: moartea atroce a lui Iuliu Maniu la Sighet în 53; George Grigorovici a murit la Văcăreşti, Ion Fluieraş la Gherla, Iosif Jumanca la Jilava, Zenovie Pâclişanu în arestul „A” MAI, Bucureşti, Aurel Vlad la Sighet, Daniel Ciugureanu la Sighet, Sever Bucu la Sighet, Ion Mihalache  a făcut 16 ani de detenţie, Ilie Lazăr, reprezentantul Maramureşului la Alba Iulia, a fost condamnat la 12 ani de temniţă grea, Sever Dan a stat intra muros în „închisoarea miniştrilor” de la Sighet ca şi Emil Haţieganu, Ghiţă Popp, acad.Silviu Dragomir şi acad. Ioan Lupaş, istoricul bucovinean Ion Nistor, care a redactat Actul Unirii Bucovinei cuŢara, Gh. I. Brătianu, voluntar pe frontul pentru Unire, rănit pe Valea Trotuşului şi-n Bucovina, care în cumplita celulă de la Sighet desenase pe un perete un plan de istorie universală, n-a mai apucat să-l înfăptuiască.

Ştiu tinerii – şi trebuie să cunoască – mai în zilele noastre, lotul arestat şi condamnat tot de comunişti, în februarie 60, exact 60 de ani de atunci, era compus din alte mari personalităţi ale României: Noica, Dinu Pillat, Sergiu Al. George, Vladimir Streinu, Al.O. Teodoreanu, Al. Paleologu, Barbu Slătineanu, Arşavir Acterian, Marietta Sadova, Theodor Enescu, Remus Niculescu, doctorul Nicolae Radian, Sandu Lăzărescu,Simina Mezincescu, Emanoil  Vidraşcu, acesta condamnat pentru că redactase ordinul „Vă ordon treceţi Prutul!”, Anca Ionescu, Vasile Voiculescu, ş.a., din casa cărora s-au confiscat şi ridicat biblioteci întregi, care s-au distrus.

Un Memorial al Scriitorilor români încarceraţi, victime ale comunismului,    în anii 1944-1989 este lista întocmită de Ion Lazu, cu peste 400 de personalităţi, aprobată în 26 ianuarie 2008, ca să li se dea nişte drepturi, s-a uitat de ea, USR are alte preocupări..

Unirea a fost „dreptate dumnezeiască” a spus Mircea  Vulcănescu, dar pentru ea a murit în temniţă, ca şi C. Argentoianu care a văzut în ea „un popor fericit” ,numai că pentru acest popor de martiri, la Iaşi a fost drămăluit şi gazul metan  de la cele două ochiuri de aragaz care ard la Monumentul Unirii, grupul statuar care reprezintă provinciile Basarabia, Transilvania şi Bucovina, venite la Mama-acasă.

Lipsa de respect pentru  eroism, dragostea de patrie şi martirii ei, ai mai marilor de după 89, o  găsim şi în relatarea pe care Magda Ursache o face cu întîmplarea tot de la Iaşi, de la Muzeul Kogălniceanu, unde în august 2008, personalul unităţii, în organizarea şi sub egida CNSAS a deschis o expoziţie itinerantă de fotografii şi documente, fiind prezentaţi în holul instituţiei şase martiri ai închisorilor comuniste arestaţi în 1958 şi martirizaţi în cadrul a ce nu toţi ştiu,  lotul Rugul Aprins, omagiaţi preoţii Arsenie Boca şi Arsenie Papacioc, Daniel Sandu Tudor, condamnat la 25 de ani şi mort la Aiud, părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa, trecut prin Piteşti, Jilava, Aiud, Valeriu Gafencu, Ioan Ianolide, acţiune pentru care, spuneam, în 2008, muzeografii, pentru o asemenea iniţiativă, în fond salutară, chiar dacă nu au fost îndepărtaţi de la locul de muncă, psihic au pătimit mult…Câţi tineri ştiu ce a fost Rugul Aprins?

…”Nu putem scrie despre Magda Ursachi fără a-i aprecia calitatea scriiturii, îşi reia prefaţatorul aprecierile. Tonul alert care menţine trează atenţia cititorului se sprijină pe-o expresie mustoasă, doldura de găselniţe, vorbe plastice ori de duh, frecvent caustice, remarcabile prin adecvarea fie şi  jucăuşă la obiect: „Când limba română nu-i mai încape, politicienii noştri o dau pe alta. Exemplific cu Iliescu: ză dacs cam from ză tracs şi cu Băsescu: ză Sulaina cenăl. Şi cum să vorbească bine engleza preşedinţii, când au temperament atât de latin?” Sau: „Colivăreasă de ocazie (e vorba de Alina Mungiu-Pippidi – n.n.), care a dat pe scena Ateneului Tătăraşi o probă de desacralizare cu Evangheliştii partuzarzi, încingând  scândura cu scena de sex oral Martha-Iisus Hristos, constată la moartea eseistului că George Pruteanu a fost…ateu. E dreptul său la imprese, mai ales că s-a dovedit a cunoaşte alt mod de a combate ideile celuilalt decât prin  argumente”. La mare cinste se află jongleriile de cuvinte prin care analista se joacă nu doar cu subiectul ci şi, adjuvant al amuzamentului, cu materia lingvistică: „Securitatea, alintată, în derâdere, de Cezar Ivănescu, Securiţica”. „Petru cel Mare, alias Petru Dumitriu, nu-l scotea din pigmeu   pe „Benicucu” (aşa-i zicea Dan Deşliu) şi  din Porcmălniceanu pe autorul Amintirilor deghizate”, Sau:”Am venit la Iaşi în 62, să dau la „Filo”. La Drept, cum ar fi vrut tata, n-aveam dreptul, din motive de dosar”. Sau:”FSN (majusculele pe care Ileana Mălăncioiu le citeşte: Frontul Scufundării Naţionale)”.Sau: „Iosif Sava, într-una dintre  poli(tico)foniile televizate”. Sau: „Era cititoare ovarică în nuce, deja updatată pentru sexfruntările din proza actuală”. O  conjugare aşadar a unei atitudini bizuite pe probitate cu o marcă stilistică originală, însuşire îndeajuns de rară, aşa încât un text semnat de autoarea în discuţie e imediat recognoscibil. Magda Ursache orice s-ar spune ori nu s-ar spunee, una din prezenţele cele mai elocvente ale presei noastre de factură culturală de azi”.

Fireşte, calitatea scriiturii, ca şi prezenţa în presă cu succes a Magdei Ursache, mereu cu tot felul de nume lămuritoare  nu trebuie mult demonstrată, sunt adevăruri pe care toţi cititorii i le ştim şi apreciem, cea ce i-aş reproşa, mai ales în cartea de faţă, -„Comunismul cu rele şi rele” – este că, parcă prea des textele sale ne trimit în documentare la altele, ca în cazul pe care îl citez, p. 193: „…Şi-mi amintesc de un interviu dat de o fostă utecea cu fălci de hîrciog, pline de  privilegii UTC/PCR/USR, strigând cu dogoare şi ardoare că poeţii tineri trebuie să ceară socoteală înaintaşilor. Cui , to-ar-şa? Lui Voiculescu, lui Dinu Pillat, puşcărizaţi şi interzişi ? Lui Al. Philippide, lui Const. Tonegaru, lui Ion Vinea, lui Al. O. Teodoreanu, lui Andrei Ciurunga ? Lui Pan Halippa, lui I.D. Sârbu? Lui Crainic şi Gyr…”; şi, ca să o instig, să o provoc, măcar, aş întreba-o pe Doamna, care se referă undeva la Cenaclul „Lupta cu inerţia” de la CUG, Iaşi, de ce în „Comunismul cu rele şi rele”, subtil, doar o semi-acuzare, deci de rele,  despre Alexandru Tacu-Zeletin, p.328, şi familia lui, ca „răs-plată pentru răul făcut?”, dar care-i acela, căreia Secu i-a răpit fiul, când avea abia 17 ani, pe „Mălin, Vestitorul Revoluţiei”, „Călătorul profund” (sublinierea mea, Ion N. Oprea)?

Un fin perdaf, cu trimitere la bibliografie, este eseul „Păcate şi confesori” din „Comunismul cu rele şi rele” de Magda Ursache, p. 140-.147, unde, la îndemnul lui Bogdan Creţu, referitor la lucrarea „Drum fără pulbere” – şi opera – Petru Dumitriu (vezi şi Contemporanul  nr. 3, 2012), invită la „calmă asimilaare a operei”, la „revizuire calmă”, la „receptare calmă şi justă”, fără a face, din ce a fost „un caz dramatic”, iubitoarea de istorie declară, ceea ce ar fi făcut şi alţi analişti, nu poate „fi relaxată”, când ştie atâtea despre cel în discuţie, mărturisirea lui Dumitriu faţă de George Pruteanu şi Eugen Simion  nefiind nici într-un caz a unui „om care s-a smuls din păcat şi s-a regăsit pe sine descoperindu-L pe Dumnezeu”.

Drept urmare, şi „sancţionarea”, nu-l mai citează pe Bogdan Creţu printre cei cu „critica mare”, p. 315, Gh. Grigurcu, Al. Cistelecan,  Constantin Călin, Irina Petraş, Cornel Ungureanu, Th. Codreanu, Virgil Podoabă, din „Comunismul cu rele şi rele”. 

 

Ion N. Oprea, Iaşi,



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celorlalți 2.619 abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2020 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5