Alexandru Vizitiu s-a născut la 22 februarie 1955, comuna Codăești, raionul Vaslui, regiunea Bârlad (astăzi, în județul Vaslui) și a murit la 13 aprilie 2018, în satul Dumasca, comuna Tăcuta, județul Vaslui, unde a și fost înmormântat. A fost căsătorit și a avut un fiu și o fiică. A absolvit Liceul Militar Ștefan cel Mare din Câmpulung Moldovenesc, Școala Militară de Ofițeri Nicolae Bălcescu din Sibiu și Facultatea de Mecanică a Institutului Politehnic (în prezent, Universitatea Tehnică) Gheorghe Asachi din Iași. A lucrat ca zilier în comuna Cobadin, județul Constanța, muncitor manipulant la Fabrica de Cărămidă din comuna Ciurea, județul Iași, ofițer de transmisiuni în cadrul unei unități militare, pedagog la Liceul Metalurgic, inginer la Fabrica Nicolina, cercetător științific principal la Institutul Național de Inventică, șef de lucrări la Universitatea de Medicină și Farmacie Grigore T. Popa – ultimele cinci din Iași și profesor la Școala de Arte și Meserii din comuna Tăcuta, județul Vaslui. A publicat poezie, proză și umor în revistele Familia din Oradea și Convorbiri literare din Iași, precum și în patru volume colective, între care cel de proză Poveștile de la bojdeucă (1996), primind șapte premii literare naționale și internaționale. A obținut 14 medalii de aur, argint și bronz la saloanele internaționale pentru invenții, ca și mai multe premii și medalii sportive.
Despre viața lui agitată, reușitele și decepțiile sale, mi-a vorbit într-un interviu realizat la 18 august 2000, la Iași.

•  
• – Cum vă numiți?
• – Vizitiu Alexandru.
• – Aveți o biografie mai puțin comună; care au fost principalele dumneavoastră realizări până la a ajunge ceea ce sunteți?
• – Ca performanțe extraprofesionale, mai multe diplome sportive și foarte bune rezultate la olimpiadele școlare și studențești (în anul al II-lea de facultate, m-am calificat în aceeași zi în două finale pe țară – la mecanică teoretică și mecanică aplicată). Ca realizări profesionale, în același an – 1986 – am executat personal rotoarele Centralei Nuclearoelectrice de la Cernavodă, de care a știut și președintele țării, am participat la calculul primei rachete românești, care nu se mai fabrică în prezent, și am câștigat șapte medalii la saloanele internaționale de invenții [ulterior, a obținut încă șapte].
• – Cât lucrează, cât câștigă și ce perspective are un cercetător științific în România?
• – Nu câștigă mai nimic; de doi ani, reușesc foarte greu să găsesc un pat în care să dorm, pentru că nu pot plăti o gazdă; din cauza asta, nici nu-mi pot crea o relație personală, deși sunt încă tânăr.
• – Concret, cam cât obțineți?
• – 1.400.000 de lei [140 de lei actuali], cât am primit anul acesta, nu-mi ajung nici pentru transport; mai am de încasat „imensa” sumă de 241.000 de lei [24,1 de lei de astăzi], din care se va scădea impozitul. Iar, în tot anul trecut, am luat 761.000 de lei [76,1 de lei actuali]. Acestea sunt fondurile care ni se repartizează, pentru că suntem considerați un fel de bugetari cu venituri extrabugetare, ceea ce e o aiureală.
• – Colegii dumneavoastră se află în aceeași situație?
• – Evident; de aceea, majoritatea au și plecat.
• – Și, atunci, cum vă descurcați?
• – Sunt nevoit să prestez și munci necalificate, acolo unde nu se implică alții; am curățat copaci, am tehnoredactat diverse lucrări, am făcut o fântână…
• – Cercetător științific fiind… Cercetați străfundurile pământului.
• – Da…
• – Unde locuiți?
• – Din când în când, mai stau pe la câte o prietenă, dar, în mod constant, dorm la serviciu, unde am găsit înțelegere din partea conducerii, care mi-a dat o camăruță în care să mă odihnesc.
• – Dacă nu am fi purtat această discuție, după felul în care sunteți îmbrăcat nu aș fi bănuit că sunteți nici măcar intelectual…
• – Așa este.
• – Ce mâncați? Unde? Când?
• – Mă mai duc, uneori, pe la câte o rudă, dar nu le pot deranja prea des, că au, și ele, necazurile lor; în rest, fac orice lucrare care să nu-mi afecteze demnitatea, pentru că una e să stai cu mâna întinsă și alta e să cureți un copac. Sunt băiat de la țară și am fost învățat cu munca de mic, dar nu asta e condiția mea, fiindcă am acumulat foarte multe cunoștințe; numai în domeniile mașinilor automate și al tehnicii de calcul, am urmat șapte cursuri de specializare, dintre care patru cu recunoaștere internațională, așa că aș putea pleca oricând în străinătate.
• – Intenționați să rămâneți aici?
• – Da. Am încercat să plec, însă numai pentru a-mi crea o bază materială, după care să mă întorc; dar să-mi părăsesc țara definitiv – asta, nu.
• – Vă e teamă?
• – Nu, dar am suferit prea mult. Iar necazurile se datorează felului meu de a fi – cinstit, fără vicleșuguri sau escrocherii. În momentul în care simți că lumea profită de tine și nu ești apreciat, ești nevoit să mergi dintr-un hățiș în altul.
• – Ce perspectivă întrevedeți?
• – Eu încă mai sper; am sperat și până la revoluție, și după aceea că se va schimba ceva, dar, din an în an, mi-e din ce în ce mai greu și niciodată nu mi-a fost atât de dificil ca acum. Totuși, încă nu mi-am pierdut speranța.
• – Ce așteptați, în continuare, de la viață?
• – Există, totuși, un Dumnezeu deasupra și, într-un fel sau altul, se va deschide o poartă și pentru mine.
• – Am văzut că scrieți și versuri; mai aveți chef de poezie?
• – Scriu cam tot timpul – și versuri, și proză –, doar că nu am timp să le redactez.
• – Cineva spunea că suferința este una dintre condițiile creației; de asta scrieți?
• – Cred că da; nu pot să nu scriu, pentru că nu vreau să mă las acoperit de gânduri și trebuie să mă exprim într-un fel.
• – Dați-mi un exemplu.
• – „Protest”
• Pentru că sunt un om sărac,
• Am să-mi pun aripi de înger
• Și-am să plec din acest veac
• Luminând precum un sânger
• Când îi îngeră tulpina,
• Sângerând precum lumina
• Când îi crește rădăcina
• Și o doare-n subsuoare,
• De irumpe într-o floare.

Florin Bălănescu