Adrian Radu Grăjdeanu s-a născut la 25 aprilie 1973, la Iași. A urmat Facultatea de Matematică-Informatică (un an) și Facultatea de Informatică, înființată atunci (următorii doi ani), ale Universității Alexandru Ioan Cuza din Iași, continuate, până la absolvire, la George Mason University din comitatul Fairfax, statul Virginia, Statele Unite (alți doi ani). Este căsătorit și are o fiică și un fiu. Locuiește în Washington D.C. și lucrează ca informatician la trustul de tehnologia informației și a comunicațiilor Amazon. Despre traiectoria vieții și carierei lui profesionale, mi-a vorbit într-un interviu realizat la 20 martie 2000, la Iași.

• – Domnule Adrian Radu Grăjdeanu, cum ați ajuns în Statele Unite?
• – Am primit o bursă de studii pentru un an și așa am rămas în străinătate.
• – Ce a determinat prelungirea, cel puțin până acum, a șederii dumneavoastră în America?
• – Dorința de a termina facultatea acolo; în plus, am avut norocul de a găsi un serviciu care mi-a permis continuarea studiilor prin propria finanțare.
• – E o tentație să fii informatician în Statele Unite?
• – Pentru mine, în primul rând e o tentație să fiu informatician. Am avut șansa să mă aflu în America în momentul în care cariera mea a prins aripi; în comparație cu alte posibile ocupații pe care le-aș fi putut avea, a fi informatician este un deosebit avantaj.
• – Ce v-ar împiedica să reveniți acasă?
• – Deja, m-am obișnuit cu stilul de viață american și acesta e un motiv extrem de puternic pentru a rămâne acolo.
• – Dar asta nu e simplu…
• – N-a fost deloc ușor, dar mi-am dat seama cât de mult m-am obișnuit în momentul în care m-am întors în vizită în țară.
• – Ce ar trebui să facă un român care vrea să-și aprofundeze studiile și, eventual, să și rămână acolo?
• – În primul rând, trebuie să se pună la punct cu limba engleză, apoi să aibă rezultate academice foarte bune și să fie foarte hotărât că-și dorește acest lucru.
• – Cum sunt văzuți românii în Statele Unite?
• – Specialiștii sunt deosebit de apreciați; am avut plăcuta surpriză să mi se vorbească în termeni elogioși despre români. Din păcate, nu toți sunt la fel de bine văzuți.
• – Vă referiți la turiști?
• – Nu în general, ci doar la cei care au uitat să mai plece.
• – Ați avut contacte cu comunitățile românești?
• – Da, dar nu am fost teribil de impresionat de ele; în timp, ne-am format propria comunitate românească – suntem un grup de aproape 20 de prieteni veniți în ultimii ani, care ne simțim foarte bine împreună.
• – Numiți câteva dintre impedimentele care v-au adus în fața unor răspântii; ce e mai greu de depășit acolo?
• – Este foarte dificil momentul în care nu înțelegi ce se întâmplă în jurul tău. Când am ajuns în Statele Unite, am încercat să judec societatea americană cu standardele și valorile din România cu care am fost învățat și crescut de părinții mei; în general, acestea nu se potrivesc – aș putea spune chiar că e o diferență de la cer la pământ.
• – Presupun că nu au fost inadvertențe de ordin lingvistic…
• – Nu, socio-culturale.
• – Dar ca mod de viață?
• – Am fost acceptat foarte rapid, deși eram diferit de ei; nu s-au formalizat și m-au primit foarte călduros, iar, treptat-treptat, am îmbrățișat modul lor de viață.
• – Cum credeți că e mai bine – eventual, cum ați procedat: să devii ca ei sau să rămîi ca tine?
• – Niciodată n-am să devin ca ei, după cum niciodată n-am să rămân cum am fost. Ceea ce sunt e undeva, la mijloc, și mereu oscilez între aceste două ipostaze; în același timp, cred că am un caracter dual în acest sens.
• – Metamorfoza continuă? Dacă da, în ce direcție?
• – Continuă, în sensul în care ar fi continuat și dacă aș fi rămas în țară; în permanență, suntem supuși unor schimbări odată cu vremurile. Șocul Americii l-am depășit și nu cred că voi mai avea surprize în această direcție.
• – De fapt, ce ne deosebește?
• – Felul cum vedem viața, cum respectăm ceea ce ni se întâmplă, cum atribuim valori lucrurilor și întâmplărilor, cum mergem pe stradă, cum avem grijă de noi și, în primul rând, de cei din jurul nostru.
• – Ce avem în plus față de ei?
• – Suntem mai bogați prin ceea ce gândim și simțim.
• – Ce ne lipsește?
• – Civilizația.
• – Relatați-mi o poveste concludentă.
• – Sunt lucruri de zi cu zi, nu neapărat o poveste care să șocheze într-un mod extraordinar. Pur și simplu, mergând pe stradă, am văzut că nu se aruncă nicio hârtie pe jos, ci numai la un coș de gunoi; intrând într-un magazin, sunt întâmpinat cu zâmbete și nu-s lăsat să aștept; la ieșirea dintr-un cinematograf, toată lumea adună ceea ce a adus și nu lasă nimic în urmă. Am fost plăcut surprins de toate aceste lucruri și imediat am început să fac la fel.
• – Cum ați perceput lipsa țării, cu tot ce înseamnă ea: părinți, rude, prieteni, oraș?
• – M-am obișnuit cu ea.
• – Ați devenit un cetățean universal?
• – Cred că da.
• – Ce v-a lipsit cel mai mult?
• – Prietenii. Am suferit foarte mult în momentul în care m-am trezit singur acolo și, neînțelegându-i pe cei din jurul meu, nu m-am putut exprima ca înainte: să ies cu prietenii la o bere, să stăm de vorbă, să petrecem o seară la o terasă, să mă duc la orice oră din zi și din noapte și să stau pe o bancă într-un parc – aici, parcurile se închid la ora 23,00 și ești evacuat de poliție.
• – Acestea erau dinainte lucruri importante pentru dumneavoastră sau au devenit între timp?
• – Nu mai sunt atât de importante, pentru că am alte moduri de a-mi petrece timpul liber și de a-mi împărți ocupațiile cu prietenii.
• – Ce lucrați acolo?
• – Programez calculatoare.
• – Pe câți bani?
• – Sunt între primii 5% din Statele Unite în ceea ce privește veniturile.
• – În cât timp v-ați luat mașină?
• – În câteva zile de când m-am hotărât.
• – Cu casa, însă, cred că e mai greu…
• – Da… Mă hotărăsc mai greu! Probabil, pot lua o casă în una-trei luni; mai mult durează căutarea.
• – Veți rămâne în Statele Unite?
• – Încă nu știu.
• – V-ați dori să rămâneți?
• – Uneori da, alteori nu.
• – De ce n-ați vrea?
• – Mai devreme sau mai târziu, va trebui să întemeiez o familie și n-aș vrea să-mi văd copiii crescând acolo, datorită unor violențe absurde care apar și uneori scapă de sub control. Au fost numeroase cazuri de copii care s-au împușcat prin școli și nu cred că se va putea face ceva pentru eradicarea acestui fenomen.
• – Care ar fi alternativa stabilirii?
• – Poate undeva, în Canada; deși e o țară foarte asemănătoare Statelor Unite în ceea ce privește economia – e adevărat, la un nivel mai scăzut financiar –, modul de viață este mult mai european și, de aceea, o consider mai apropiată de concepțiile și activitățile mele.
• – România e o eventualitate?
• – Da, dar suficient de îndepărtată.
• – În concluzie, v-am… pierdut?
• – Putem spune și așa.

Florin Bălănescu