Primit pentru publicare: 30 aprilie 2016
Autor: Prof. Gheorghe MEDIAN, redactor al Rev. Luceafărul (Bt)
Publicat: 30 aprilie 2016
Editor: Ion ISTRATE

Mai putem vorbi despre educaţia în familie

Zilele trecute, o ştire difuzată pe toate posturile de televiziune, mi-a produs un şoc emoţional şi m-a făcut să mă gândesc, în calitate de tată şi bunic, la o problemă aflată permanent în discuţie, fără să găsească un răspuns acceptat de cei mai mulţi: se mai poate vorbi de educaţie în această ţară ?

Ştirea se referea la un viol colectiv, săvârşit asupra unei minore, de un grup de 7 indivizi, unii de-abia intraţi în adolescenţă. Este un al doilea act de acest fel, tras parcă la indigo, după cel petrecut cu doar un an în urmă. Primul dintre ele s-a petrecut în judeţul Vaslui, şi nu puţine au fost vocile care au susţinut că este un rezultat al faptului că aici, în Moldova, se află unul dintre polii sărăciei, unde subdezvoltarea economică atrage după sine scăderea gradului de civilizaţie şi degradarea socială, sub toate aspectele ei. Teoria nu se susţine, pentru că actul similar s-a produs în judeţul Dâmboviţa, aflat într-o regiune în care lucrurile stau cu totul altfel, unde dezvoltarea economică este o realitate, iar gradul de civilizaţie este în directă legătură cu acesta. Prin urmare, nu sărăcia este cauza acestor grave derapaje de la cele mai elementare norme de civilizaţie şi de morală, ci credem, criza în care a intrat după schimbarea de regim politic din decembrie 1989, unul dintre pilonii educaţiei, poate cel mai important, şi anume familia.

În familie s-au pus şi trebuie să se pună bazele educaţiei în spiritul dragostei faţă de semeni, a respectului faţă muncă, cinste, adevăr, în cadrul ei se învaţă, încă din primii ani de viaţă, ce este bine şi ce este rău, ce este permis şi ce nu, ce consecinţe au faptele care aduc atingere celorlalţi – lovirea, jignirea, molestarea fizică etc. – şi tot aici, copiii sunt făcuţi să înţeleagă faptul că în viaţă, trebuie să plăteşti pentru faptele rele comise cu bună ştiinţă.  Mama şi tata, de comun acord, trebuie să găsească mijloacele de a-i învăţa pe copii să fie responsabili pentru faptele lor, să-i facă să fie mândri de cele bune, dar şi să-i sancţioneze pentru cele  rele, să-şi însuşească  regulile comportării civilizate, respectul faţă de ceilalţi membri ai comunităţii în care trăiesc, şi dexteritatea de a discerne ce e bine şi ce e rău, pentru a putea evita capcanele în care pot cădea.

Realizarea acestui obiectiv presupune existenţa unui mediu familial normal, în care tata şi mama să fie în aceeaşi măsură preocupaţi de copii şi în acelaşi timp, modele de comportare pentru aceştia. Ei trebuie să-şi găsească timp pentru a fi împreună şi alături de copii cât mai mult, pentru a-i cunoaşte cât mai bine, a-i îndruma spre activităţile care le favorizează dezvoltarea iniţiativei, inteligenţei şi abilităţilor şi a le corecta defectele şi pornirile spre atitudini care le pot aduce probleme în viitor.  Părinţii trebuie să cunoască unde şi de ce merg copii lor, ce prieteni au, cu ce probleme se confruntă, şi pentru că trăim într-un timp în care tabuurile par a nu mai exista, să nu se jeneze să discute ce ei orice subiecte, inclusiv cele legate de viaţa sexuală.

Familia de astăzi, fără a generaliza, desigur, pare a fi departe de cele spuse mai sus. Ceea ce s-a petrecut în mediul social românesc în ultimele două decenii şi jumătate, a dus la o schimbare în rău a familiei, a afectat dramatic relaţiile dintre membrii ei, iar acest fapt se repercutează în mod dramatic asupra copiilor. Mulţi dintre părinţi, consideră că a le oferi copiilor confort şi bani de buzunar,  pentru a-şi rezolva problemele zilnice, s-au achitat de obligaţiile pe care le au faţă de aceştia. Cât despre relaţia directă cu proprii lor copii, telefonul mobil este considerat de mulţi părinţi, mai mult decât suficient pentru a sta liniştiţi în privinţa acestora. Pentru foarte mulţi dintre părinţii de astăzi, relaţia directă cu proprii lor copii, se rezumă doar la un formal salut înainte de culcare, sau la o urare de bine, spusă dimineaţa. Credem că pentru multe familii, nici măcar una dintre mese, în care s-ar putea discuta problemele cu care copii se confruntă, nu mai există. Şi atunci, cât de vinovaţi sunt copiii pentru faptele lor?

Revenind la subiectul care mi-a inspirat aceste rânduri, cred că doar nişte copii care n-au cunoscut căldura căminului, duioşia mamei şi autoritatea tatălui, au putut ajunge în postura de violatori, plătind, nu doar din vina lor, cu ani de închisoare, fapta comisă. Ceva trebuie făcut, şi societatea românească este obligată să găsească o soluţie pentru readucerea pe făgaşul normal a familiei. Poate că apelând, ca în multe alte cazuri, la ceea ce am moştenit, la buna tradiţie românească,  acest fapt va putea fi realizat. Un posibil model de comportare a părinţilor într-o familie normală, este cel pe care îl propun celor care vor citi aceste rânduri, oferind spre publicare textul unui manuscris, din colecţia personală, aparţinând profesoarei Ileana Turuşancu, care mi l-a trimis în anul 2002, când depăşise vârsta de 90 de ani. Fac precizarea că tatăl distinsei profesoare era unul dintre oamenii de vază ai oraşului, preşedinte al Baroului de pe lângă Tribunalul Judeţean Botoşani, şi important om politic.

Metode eficiente de educaţie
Părinţii nu ne-au alintat – decât probabil – în primii ani de viaţă ai copiilor lor. Mama a rămas duioasă cu noi toată viaţa, dar n-a depăşit măsura. Era o institutoare fruntaşă, nu degeaba fusese decorată cu Medalia „Carol I”. Nu cred că ne-a pedepsit vreodată în afară de observaţiile zilnice.
Dar tata nu îngăduia ca noi copiii, să nu respectăm legile casei: prânzeam de obicei între orele 13 – 14; fiecare copil trebuia să fie prezent cu hainele curate, periate, cu mâinile spălate bine, nu se îngăduiau mofturi la felurile ce se pregătiseră. Numai Cezar îndrăznea uneori să refuze sau să comenteze. Tata nu zicea nimic atunci, dar socoteala urma mai târziu. Observaţiile şi urecheala urmau neapărat, dar erau mijloace prea blânde, fără urmări. Însă supărarea tatei mocnea şi se agrava mereu, căci când întâlnea vreun profesor de la liceu, acesta îl făcea atent pe tata că fiu-său nu se osteneşte deloc la obiectul respectiv. Urma acasă judecata, care se încheia cu ameninţarea: „Ce ai să ajungi în viaţă? Ai să cari apa cu sacaua …”(în primii ani ai secolului XX de abia se instalau conductele de apă şi se făceau canalizările respective). Populaţia cumpăra apă pentru băut de la sacagii, care umblau zilnic prin oraş şi vindeau apa cu măsura lor. A fi sacagiu era înjositor.
Abia în ultimii  doi ani de liceu Cezar a început însă să înveţe şi prefera matematicile, ceea ce a urmat şi mai târziu, devenind inginer.
Cu fetele sale, tata era mulţumit. Atât Electra, cât şi eu, ne-am mulţumit părinţii şi în privinţa studiilor şi la conduita din şcoală şi din societate.
Mi-am amintit de încă o întâmplare de prin anii 1916 – 1917, când armata rusă era în derută. Oraşele Moldovei erau pline de ruşi dezertaţi de pe front. Îmi amintesc bine de mulţi dintre aceştia.
Eu nu aveam voie să ies din curte şi nici să primesc de la aceşti străini vreun dar. Unii dintre ei ofereau copiilor dulciuri, mai ales ciocolată, dar localnicii spuneau că sunt lucruri otrăvite; erau probabil născociri.
Într-o zi, soseşte pe neaşteptate tatăl meu, care având peste 50 de ani, era repartizat la un serviciu din Mărăşeşti sau Oituz. După ce a revăzut casa şi m-a îmbrăţişat pe mine – eu eram singura din familie acasă, mama şi sora mea lucrau ca infirmiere la o şcoală-spital, iar Cezar trebuia să fie la Liceu – tata a plecat în oraş, aşa echipat militar ca locotenent. Ajuns în centrul oraşului, vede un grup de militari ruşi care sprijineau peretele unui magazin (Carol Ankele ) şi în mijlocul lor, Cezar cu o ţigară în gură. Tata s-a apropiat pe la spatele lui frate-meu şi i-a tras un pumn puternic în ceafă, probozindu-l româneşte. Ruşii au sărit să-l apere pe băiat, dar tata le-a arătat tresele lui de locotenent în rezervă, i-a tras o palmă lui Cezar şi „paşol acasă!” A urmat o lămurire a băiatului cu bastonul, etc.