Mihai Eminescu n-a  fost un teolog și nici un istoric al religiilor, în sensul propriu și oficial  al cuvântului, dar bogăția cunoștințelor sale din mai toate domeniile, inclusiv cele religioase, au fecundat în creația lui literară. După ce i-a închinat mamei sale cel mai tulburător poem din literatura noastră, ,, O, mamă dulce mamă ”, s-a simțit lăuntric îndemnat să scrie și o ,,Rugăciune ” către ,,Sfânta Fecioară Maria, Maica Domnului ”, pe care  o numește ,,Regină peste îngeri”,/Lumină dulce, clară/O, Maică preacurată/ Și pururea fecioară ”. Rugăciunea nu este făcută în nume personal, ci este o invocare colectivă, iar poetul își identifică strigătul cu cei bântuiți de soartă, care străbat valurile vieții, avându-l la cârma corabiei pe Hristos Mântuitorul și pe Sfânta Sa Maică :  ,,Crăiasă alegându-te/Îngenunchem rugându-te/ Înalță-ne ne mântuie/Din valul ce ne bântuie/Fii scut de întărire/Și zid de mântuire ”. Gândurile şi sentimentele din aceste versuri, cum numai un geniu le putea scrie, îşi au izvorul în ,,Acatistul Bunei Vestiri’’, o mărturie străveche despre preacinstirea Născătoarei de Dumnezeu, în sfânta noastră Biserică :,,O, Prea Sfântă Născătoare de Dumnezeu, Fecioară stăpână, ceea ce eşti mai înaltă şi mai presus decât îngerii şi arhanghelii şi mai cinstită decât toată făptura… bucură-te, cea prin care răsare bucuria şi prin care piere blestemul; înălţime întru care anevoie se suie gândurile omeneşti şi adâncime, care nu poţi lesne văzută nici cu ochii îngereşti; că eşti scaun Împăratului şi porţi pe cel ce poartă toate… bucură-te, Mireasă, Pururea Fecioară!’’.

      Impresioanat de creația poetului nostru național, în 1999, papa Ioan Paul al II-lea a recitat în limba română, în Piaţa San Pietro din Roma, ,,Rugăciunea ” către Maica Domnului, vrând să arate lumii că cea mai frumoasă Rugăciune a fost scrisă de un român. 

            În același spirit de evlavie se încadrează și poezia ,, Răsai asupra mea ”, o creație  de cea mai înaltă tensiune emoțională și frământare lăuntrică. Sfânta Maică și pururea Fecioară este invocată într-un moment de mare cumpănă sufltească și criză de credință, când îi cere să-și coboare privirea ,,plină de milă caldă ” peste ,,noaptea gândurilor ” sale, să-i trezească, să-i reînsuflețească ,, speranța ” ce stă ,,să moară ” și să-i redea credința din tinerețe :,, Răsai asupra mea, Lumină lină, / Ca-n visul meu ceresc de-odinioară; / O, Maică sfântă, pururea Fecioară. / în noaptea gândurilor mele, vină! / Speranța mea, tu n-o lăsa să moară, / Deși al meu, e un noian de vină -, / Privirea ta de milă caldă, plină, / îndurătoare-asupra mea coboară. / Străin de toți, pierdut în suferința / Adâncă a nimicniciei mele,/ … Poezia are și sensul unei spovedanii, însoțită de invocația binecuvântării, atunci când spune:,, / Eu nu mai cred și n-am tărie ./ Dă-mi tinerețea, redă-mi credința / Și reapari din cerul tău de stele, / Ca să te-ador de-acum în veci, Marie ”.

              Chipul Sfintei Fecioare Maria devine termen de comparație și model iconografic în alte două creații eminesciene. În poezia ,,Luceafărul ”, frumusețea fetei de împărat este asemuită cu cea a Sfintei Fecioare, în raport cu ceilalți sfinți : ,, Și era una la părinți/ Și mândră-n toate cele,/ Cum e Fecioara între sfinți/Și luna între stele ”. În  poemul ,,Venere și Madonă ”, Sfânta Fecioară Maria e învestită cu valoare de simbol al frumuseții și purității morale, în contrast cu frumusețea fizică a Venerei antice. Așa cum Rafael, marele pictor al Renașterii, prin celebrele sale Madone a divinizat femeia, conferindu-i însușiri și atitudini dumnezeiești, tot așa și Eminescu a transfigurat femeia, a idealizat-o, făcând-o ,,prototipul îngerilor din senin ”.

            Acesta este Eminescu în cultura română și universală, poet care a privit spre Dumnezeu și spre neam, legând cerul veșnic cu țara în care s-a născut, și pe care, papa Ioan Paul al II-lea, cu prilejul vizitei sale în România, a numit-o ,,Grădina Maicii Domnului ”.

Mircea Daroși