Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

    Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 14 → 2022

    Maria Baciu – „Cărticică de prădăciuni”

    Maria Baciu – „Cărticică de prădăciuni”
    Autor, Gheorghe Median

    La începutul unui an, care se arată a fi deosebit de agitat, scriitoarea Maria Baciu aduce în faţa cititorilor o nouă carte, un pamflet, ca şi „Zodiacul cu jigodii” publicată cu un an înainte. Indreptat contra politicii originale practicată în România, cu precădere în ultimii ani, pamfletul excede tema propusă, desluşindu-i cititorului modul în care s-a produs distorsionarea sensului politicii româneşti de astăzi, devenită din instrument al realizării binelui general, în instrument al realizării celui personal.

    Asumându-şi rolul de cronicar, autoarea ne poartă la originile răului-comunismul- ideologie care avea să schimbe soarta a numeroase naţiuni şi să înlocuiască democraţia cu dictatura şi pluralismul politic cu partidul unic. El a fost conceput în Germania, de Karl (Marx), transpus în practică în Rusia, de Ilici (Lenin) şi Vissarion (Stalin), adus şi impus în România de Gheorghe (Gheorghiu Dej), Ana (Pauker), Luca (Vasile), Teohari (Georgescu), şi de o întreagă pleiadă de activişti, până la Nicolae (Ceauşescu). Celui din urmă, ne spune cronicarul, i s-a arătat în vis Vissarion, care i-a proorocit că va zămisli o instituţie, care se va numi „Secu”, prin care va supune poporul său, peste care va domni 50 de ani.

    Visul a devenit realitate, iar pentru adeverirea proorocirii, după ce a înfiinţat Secu, Ceauşescu a cerut mai marilor acesteia, „magii şefi”, să trecă la acţiune. Cu mare sârg, aceştia s-au năpustit asupra mirenilor „punându-i, sub jurământ de credinţă faţă de ei, să se pârască unii pe alţii, pentru a cunoaşte tot şi a stăpâni în voie neamul”. Ameninţaţi cu grele şi amarnice pedepse, mulţi au început să se spovedească la Secu, mărturisind ceea ce ştiau sau îşi închipuiau despre apropiaţii lor: mamă, tată, frate, văr, vecin. Cu voie sau fără de voie, spune cronicarul: „Petru a turnat pe Matei; Matei a turnat pe Marcu; Marcu a turnat pe Vasile; Vasile a turnat pe Ion; Ion a turnat pe Ana; Ana a turnat pe Ştrul; Ştrul a turnat pe Imre; Imre a turnat pe Gheorghe; Gheorghe a turnat pe Albanezu …” încât puţini mai rămăseseră fără a le fi cunoscute faptele, făcute sau nefăcute.

    Cronicarul, trăitor al timpurile pe care le descrie, ne dezvăluie faptul că, că dincolo de această hăituială generală, Secu a desfăşurat una mai subtilă, menită să desfiinţeze orice contestare a noului regim. Ţinta ei a constituit-o intelectualii, adică înţelepţii naţiei, care înţelegeau cel mai bine pericolul ce pândea ţara şi îi puteau face conştienţi de acesta şi pe cei mulţi. Ca atare, mai întâi „a tăiat de la rădăcină pe cei mai deştepţi decât ei (pe care) îi arunca la groapa comună, îi trimitea la Canal sau îi băga în puşcării”, apoi „au început prigoana Creatorilor fără de păcate”, iar la sfârşit, s-au năpustit asupra celor din edituri, redacţii, şcoli, universităţi, teatre şi biblioteci. Reducându-se astfel la tăcere orice voce ridicată împotriva celui ce se declarase „cel mai bun fiu al poporului”, mai marii regimului şi desigur ai Secu, au acumulat averi, care le-au permis ca, după căderea lui Ceauşescu, în noul regim instaurat, să devină primii capitalişti ai ţării.

    Ca nicăieri altundeva, unii au reuşit să adune doar în câţiva ani, cât tot neamul lor, de când se ştie acesta, ceea ce a trezit oarecare nemulţumiri cărora, mai mari ţării le-au găsit rezolvarea, declanşând „Dosariada”, numită şi „taina tainelor lui Secu”, adică „nişte poliţe pentru răfuieli, care se prezentau ca nişte medalii cu două feţe”. Dar puţini au avut de pătimit de pe urma acesteia, pentru că trăind în ţara unde lesne negrul devine alb şi albul negru, cei mai mulţi incriminaţi au fost scoşi basma curată. Cei ce intrau să-şi vadă dosarele, ieşeau de acolo „mai mulţumiţi decât au intrat”, întorcându-se, „din pur patriotism” la dregătoriile lor unde-şi continuau activitatea aducătoare de mari foloase. De ţară nu păsa nimănui, încât aceasta „…ajunsese la sapă de lemn, la plug de lemn, la periuţă de dinţi de lemn şi chiar la picior de lemn…”

    „Dosariada” n-a dat roade, şi cum „cotele şmecheriilor şi furtişagurilor erau în creştere”, spune cronicarul, „ …au pogorât un Arhanhgel din U.E. şi au recomandat celui cu nume de Secu să se transforme în firmă de aspiratoare, celui numit Parlament să se transforme în Societate pentru milogi, iar celui numit Guvern, să înfiinţeze o firmă de motociclete cu o roată şi un picior de cauciuc, pentru uz intern”.

    Dar glasul Arhanghelului a răsunat în van, pentru că nimeni „…n-a dat cu comunismul la pământ, ba, stâlpii lui au strâns rândurile, reabilitându-se sub chivotul noilor legi”, la adăpostul cărora „…au apărut circarii, chibiţii, miliardarii de carton, analfabeţii îmbogăţiţi peste noapte, baronii locali”, care s-au pus să pârjolească ţara cu nesaţul lor, încât atunci când a apărut Corăbierul, poporul l-a urcat la cârmă, cu speranţa că-l va mântui de lifta cea lacomă. Dar„… pre el îl durea în (DII)cot de ce credea norodul” şi odată înscăunat, „… au început a căprări ţara, după cum băteau vânturile în pânzele corăbiei din capul său”. La cei mulţi nici n-a mai catadicsit să gândească, ba, mai mult, tot pe ei i-a găsit vinovaţi de sărăcia în care se găseau, drept pentru care, spre îndreptare, „… îndată au purces la retezarea pensiilor şi a salariilor bugetarilor, de au ajuns să râdă şi haitele de câini vagabonzi de aceştia, fiindcă îşi rupeau dinţii în oasele lor, de slabi ce erau”.

    Corăbierului i-au fost alături, în această acţiune de „sfârtecare”, un aliat micuţ-micuţ, „care-le mai apoi a fost desemnat Şef al Guvernului” şi o „Îngeriţă Blondă, căreia i s-a dat mână liberă asupra bugetului ţării, din care au făcut săli de sport şi patinoare prin toate ţinuturile rătăcite”.

    Sărăciţi, umiliţi şi resemnându-se la gândul că scăpare nu mai au „..cei învăţaţi, cu mic cu mare, au luat drumul bejeniei, nevoiţi să-şi câştige pâinea amară prin ţări străine. Cei rămaşi au fost îndemnaţi să se descurce care cum poate, pensionarilor „..li s-a sugerat să moară, copiilor să nu mai vină pe lume, iar cerşetorii au fost lăsaţi să împînzească lumea, ca să arate şi altora ce popor de onoare suntem…”

    Continuând naraţiunea, cronicarul constată lăcomia fără margini a celor sus puşi care „…s-au pus pe hăcuit ţara, vânzând-o şi împărţind-o, de capul lor”… „făcând planuri, ca şarlatanii, cum să rămână stăpâni peste ţară, pe vecie, tăind şi spânzurând, după cum le era voia”. Şi cum gândeau, aşa şi făceau, pentru că nimeni nu le stătea împotrivă, nici măcar justiţia, care ajunsă „…la mâna mai marilor…judeca după ureche, după sumele primite, după cum se aflau în rang oamenii săi, după cum se trezeau dimineaţa, după unii, după alţii…”

    Lăsată de izbelişte „…ţara a fost cuprinsă de lehamite, iar oamenii au început să se comporte după obiceiul conducătorilor, furând ce le pica la îndemână să se îmbogăţească şi ei sau, măcar, să aibă ce mânca”. Pentru satisfacerea aceastei din urmă nevoi, Gog şi De-Magog, veniţi să „căprărească ţara”, au găsit soluţia salvatoare: „dezlegarea…la hramuri, unde se înghesuia norodul după sarmale”. Pentru restul nevoilor „…s-au avântat să promită poporului marea cu sarea, dar şi pe acelea le tăiau de pe listă, de acri ce erau, trecând în loc răbdări prăjite”. Cum acestea nu ţin de foame:…lumea se revolta, organiza mitinguri cu strigături, însă pre ei îi durea în pix(eli) de nemulţumirile gloatei, dând vina pe UE şi pe recesiunea mondială pentru traiul rău din ţară.

    Şi din nou, ca un Arhanghel a apărut Conducătorul, care a dat de ştire că a găsit calea dreaptă pe care trebuie îndreptată ţara şi a chemat pe cei aleşi să-i fie alături. Inţelegând că e rost de noi afaceri: „…au început să dezerteze trădătorii din alte partide (mai ales „foştii”), formând un alt partid care sprijinea guvernarea”. Aceştia „…aveau averi imense, multe stele pe umeri, şi săriseră dintr-o barcă a politicii înalta, vizând vârful piramidei, aplicând şi ei teoria: „D.V.D.şi stăpâneşte!”.

    Calea cea nouă s-a dovedit a fi însă, doar o vorbă oarecare, şi în locul promisiunilor de mai bine, ţara s-a umplut „de vipuri, de slipuri, de baruri, de circari cu zaruri, de piţipoance, prostituate şi proxeneţi, de cântec şi joc, ca la iar-maroc, iar, în timp ce unii crăpau de opulenţă, alţii crăpau de foame”.

    Ignorat şi uitat, poporul a început a umbla ca o turmă fără stăpân „… bătându-se pentru sarmale şi tigăi, pe la biserici şi prim mall-uri (şi) … de mulţumit ce era, cumpăra tot de prin magazine, după ce se înghesuia la cozi de kilometri sau, dădea şi sfinţii deoparte, numai să ajungă la fasole cu ciolan”.

    Neinteresaţi de sarmale şi tigăi, şi nemulţumiţi de salariile primite şi de faptul că au ajuns să fie agresaţi, fără a fi apăraţi, de proprii lor pacienţi, doctorii au plecat, pe capete, peste hotare, şi la fel au făcut şi alţi oameni cu multă carte, dar fără parte. Hăul lăsat liber – notează cronicarul –a fost umplut de condeieri „… care se proslăveau pre ei în opisuri, editate de atâtea ori, câte localităţi avea ţara…. Şi s-au născut deodată atâţia condeieri câţi n-au avut ţara în toată istoria sa, fiecare dintre ei bucurându-se de cărţile tipărite şi laudele primite „…doar pădurile având de suferit mai mult, fiind transformate în maculatură”.

    Cum nimeni nu mai lua seamă la ce se întâmplă „… corupţia domnea pretutindeni; îngâmfarea, orgoliul, nimicnicia străluceau pe chipuri sus-puse; se dădeau în stambă şi stimabilii şi proştii, iar ţara era un fel de cort, în care valorile erau îngropate sub coviltir (iar) nesimţirea era la ea acasă, de parcă asta ar fi lipsit dintotdeauna ţării”.

    În acest timp, în aşteptarea anului alegerilor când avea să-şi arate vitejia în contra unei puteri vlăguite, gata de debarcare „opoziţia tăndălea, îşi dădea în bobi, scuipa cuvinte în discursuri lungi şi obositoare, pe care nu le mai asculta nimeni, departe de ţara care o aştepta „…s-o scape de nevoile pe care nici ea nu ştia să le numească”, iar „…circarii din politică se întreceau în discursuri deşănţate…dându-şi cu părerea „pe sticlă”, dar neinteresându-se de poporul care îi plătea- ci doar averile pe care le puteau dobândi – şi trecerea de la un partid la altul, sub pretextul că umblă cu capra.”

    Când toată lumea credea că nimic nu se mai poate întâmpla, s-a întâmplat un lucru neaşteptat: poporul s-a trezit la viaţă, cerând plecarea celor ce l-au umilit, scandând lozinci, „…strigând că s-au săturat să trăiască o viaţă de mizerie, cu salarii de mizerie, cu pensii de mizerie, cu întrebări de mizerie”. În oraşe mai mari sau mai mici „…Ciumpalacii se adunau zi de zi să dea băsecraţia jos, cu speranţa că vor reuşi”, rezistând vorbelor de ocară şi gazelor lacrimogene îndreptate contra lor de „cei ghiftuiţi de hoţii şi de bogăţii”.

    Toate acestea, ne spune cronicarul: „S-au întâmplat în anul de graţie 2012 – când, după mai bine de două decenii – „mămăliga a explodat” din nou. Lucrurile însă nu s-au schimbat, jupânii fiind deocamdată, în „silenzio stampa”, sperând că îi vor întoarce din hotărârile lor pe cei revoltaţi. Dorinţa lor însă nu pare a avea sorţi de izbândă, mai ales că nemulţumiţilor din ţară lui se alătură şi cei plecaţi de acasă, al căror glas clamând: „vă rugăm să ne scuzaţi/ Nu trimitem cât furaţi!”, se aude tot mai puternic.

    Ce se va întâmpla, cronicarul nu ne mai spune. Trăitor şi trecător prin cei peste 20 de ani de democraţie românească, are însă rezerve asupra viitorului, dacă cei care vor veni la cârma ţării, nu vor lua seama la dorinţele celor mulţi, drept pentru care îşi încheie cronica întrebându-se şi întrebându-ne: „ Schimbarea scaunelor?! Cui Prodest?!

    Cartea Mariei Baciu, scrisă sub forma versetor biblice, este o lectură care te cucereşte prin stil şi limbaj, scriitorul şi poetul regăsindu-se în fiecare pasaj al acesteia. Cuvintele, bine alese, au înţelesul cel mai potrivit, trimiterile la personaje şi întâmplări sunt făcute cu un umor subtil, lectura degajând o infinită satisfacţie estetică. Pamfletul, în forma în care a fost conceput şi maniera în care a fost scris, poate sta alături de cele ale puţinilor pamfletari autentici din literatura românească actuală din rândul cărora, ne permitem să evocăm doar un nume – Mircea Cărtărescu.

    Nu putem încheia fără a aprecia aspectul cărţii, o ediţie de buzunar imitând cunoscutele cărticele de rugăciuni, a cărei frumuseţe interioară este sporită de ilustraţia excepţională a coperţilor, realizată de scenograful Teatrului „Mihai Eminescu”, Mihai Pastramagiu şi desigur, străduinţa, încununată de succes a Editurii Quadrat, de a oferi cititorilor o carte care, suntem convinşi, va rămâne ca reper pentru literatura de azi.



    Abonare la articole via email

    Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

    Alătură-te celorlalți 2.661 de abonați.

    Lasă un comentariu

    Drept de autor © 2009-2022 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
    Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
    Server virtual Romania

    Statistici T5