Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

MARIANA ADĂSCĂLIŢEI – GALERIA DE NOSTALGII

Iordache,PM [320x200]Primit pentru publicare de la Paul-Mircea Iordache, 25 martie 2014.
Editor: Ion Istrate, 26 martie 2014.  

MARIANA ADĂSCĂLIŢEI – GALERIA DE NOSTALGII

           O pasăre, cu un frumos penaj albastru, hoinăreşte prin livezile şi pădurile noastre. Mai tot timpul tăcută, totuşi, din când în când, scoate sunete de alarmă sau de mirare sau, cine ştie, de ce. Cred că se întâmplă, uneori, ca pasărea aceea albastră, extaziată de frumuseţile pradisului terestru, să-şi învingă timiditatea şi să emită triluri de privighetoare…

Adasacalitei,M-lansare  Aceasta ar putea fi o metaforă pentru apariţia cărţii „GALERIA CU NOSTALGII” a Marianei Adăscăliţei.

Descoperim aici, cu surpridere, o lume a pastelurilor – pe care-o cunoscusem la Vasile Alecsandri – privitoare la mirajul naturii înconjurătoare, dar şi exuberanţa universului intim, iluminat de aura iubirii.

Şi, toate aceste trăiri sunt generate şi amplificate de aducerile-aminte, de nostalgiile ce inundă mereu universul sufletesc al autoarei. De altfel, chiar titlul cărţii – Galeria de nostalgii – are, sub acest aspect, o nuanţă confesivă.

S-ar putea spune că întregul volum poartă marca confesiunii, a curgerii unui izvor din prea-plinul sufletesc… Şi, toate acestea, în vers clasic, în muzicalitatea rimelor ce amintesc de poeţii romantici, dar şi de armonia cântecului popular.

La Mariana Adăscăliţei descoperim o sensibilitate aparte, o feminitate marcată de idilic, de puritatea unei lumi nealterate de un cotidian zgomotos, poluator. Pentru aceasta, poeta apelează frecvent la retrospectiv, la lumea copilăriei, a adolescenţei.

Desigur, autoarea cărţii abordează tangenţial, sugestiv şi o tematică legată de social şi chiar domestic, prioritară fiind, aici, familia, cu toţi ai casei. Prin această diversitate, volumul de poezii este un veritabil expozeu – o „galerie de nostalgii”, cum îl defineşte autoarea.

Dar, leit-motivul acestei „galerii” rămâne iluminarea dată de sentimentul iubirii, cu infinitatea nuanţelor sale. Într-un fel, multe din poezii sunt adevărate ode închinate iubirii. Exemplele sunt din abundenţă. Iată mirajul existenţial al primei iubiri:

           „ Ploua din cer cu bucurii, cu fluturi,
             Trăiam sub vraja sacr-a veşniciei,
             Se scuturau a vară primii muguri,
             Şi ne-mbătau miresmele câmpiei.”

                                                                        („Prima iubire”);

… sau exuberanţa sufletului îndrăgostit:

           „ Iubesc şi soarele şi viaţa,
             Natura toată-i un balsam.
             Iubesc pădurea şi fâneaţa,
             Şi păsări ciripind pe ram.”

                                                                       („Iubesc”)

… dar şi tristeţea pierderii iubirii:

„Luna-i singura lumină, pentr-un tren ce nu mai vine”

(„Am pierdut o zi”)

… rămâne, însă, speranţa în regăsirea iubirii:

           „ Mi-oi pune garanţie iubirea fără margini
             Şi inima-mi curată, cea prinsă de fiori,
             Şi de vom merge-alături, ne vom păzi cărarea,
             Eu s-o îmbrac cu vise, tu s-o îmbraci cu flori!”

                                                                      („În ceas de taină”)

… descoperim accente bacoviene sau, pe-alocuri, păunesciene în poezia „Sub zăpezi”:

           „ Prin iureş de fulgi, mână-n mână,
             Cuprinşi de-o iubire târzie,
             Ne-ngheţe sărutul pe buze
             Şi-om sta sub zăpezi pe vecie”

           Autoarea, un fin observator al naturii, urmăreşte prefacerile de peste an ale peisajului şi, asemeni compozitorului Antonio Vivaldi, în celebrul concert pentru vioară şi orchestră intitulat „Anotimpurile”, volumul prezintă un ciclu de poezii dedicate anotimpurilor: primăvară, vară, toamnă, iarnă. Iată-le:

Primăvara,

„ Primăvara-i… o fecioară numai bună de iubit”

(„Primăvara”)

… uneori, cu nuanţe pastorale:

           „ Cânt-un ciobănaş din fluier
             Apa susură-n izvor,
             Eu ascult, în loc de cântec,
             Plânsul trist al mieilor”

                                                                       („Plâng mieii”)

… dar,

           „ În luna mai, potecile sunt pline
             De cărăbuşi, de fluturi şi de flori…”

                                                                       („Metamorfoze”)

Vara,

           „ Sus, cerul străluceşte senin şi însorit,
             O zi de vară caldă, ca în copilărie,
             În jur mă cheamă fluturi, în horă să mă prind,
             Pe cer, abia zărită, îmi cânt-o ciocârlie”

                                                                      („Petale risipite”)

Toamna,

           „ Eu nu plâng toamna, când prin ploi,
             Trec păsări triste şi nomade
             Şi vântu-mi şuieră tristeţi
             Da-n mine plouă cu ploi calde”

                                                                       („ Eu nu plâng toamna”)

sau:

         „ Şi plouă, plouă-ntruna, nesfârşit…
            Când scapătă lumina la apusuri,
            Trec cai flămânzi ce flutură pe coame
            Atâtea întrebări fără răspunsuri.”

                                                                       („Tristeţi de Toamnă”)

Nostalgiile Marianei Adăscăliţei cutreieră şi vârstele: din copilărie, trecând prin adolescenţă şi tinereţe, ajunge la deplina maturitate. Astfel, în poezia „Copilărie” – ce este, aproape, un cântec de leagăn – poeta ne aminteşte: „Ce bine e, când eşti copil”…

Dar, Mariana Adăscăliţei cultivă şi poezia cu tematică pastorală, ca fiică a plaiului dorohoian, unde atmosfera mioritic-baladescă este încă vie şi proaspătă, atât în formă cât şi în conţinut:

           „ Numai eu stau singur, singur,
             Păzesc turma de mioare.
             Frate-mi este doar un câine…
             ……………………………………….
             Şi cânt oilor de jale
             Cucul cântă prin poiene,
             Mirela cântă prin ponoare.”

                                                                       („Ciobănaşul”)

Această atmosferă se conjugă firesc cu nostalgia după casa părintească, rămasă părăsită şi în paragină:

          „ Să mergem la căsuţa veche-n sat
             Şi-n locurile dragi care ne cheamă
             ………………………………………………
             Dar plânge casa, poarta şi fântâna,
             Că au rămas cu toate-a nimănui.”

                                                                       („Chemare”)

… apoi, inevitabil, irumpe dorul de mamă:

           „ Te voi purta mereu în suflet mamă…
             Chiar dacă tu, doar mă veghezi de sus,
             Şi noaptea, când ard stelele pe boltă,
             Te caut, să-ţi mai spun ce nu ne-am spus.”

                                                                       („Dor de mamă”)

sau:

          „ Dintr-o poză-nvechită te chem,
             Ai rămas, tot la fel de blajină…
             Doar privirea –
             Ca flacără arde mereu
             Tu erai izvorul meu de lumniă.”

                                                                       („Mamei”)

Sesibilitatea Marianei Adăscăliţei se revarsă şi asupra codrului, fiindcă poeta, se vede, este o pădureancă, intim legată de acest univers fascinant:

           „ Pădurile mai freamătă de păsări?…
             Mai sunt bureţi de rouă… Mai sunt flori?”

                                                                       („Scrisoare către mama”)

Într-un fel, poeza Marianei Adăscăliţei este şi o depozitară a acelui „dor”, atât de  specific românesc – şi, de aceea, intraductibil pe deplin –, a acelei legături nevăzute, intime, cu spiritualitatea satului, ce vine din ancestral, din etnosul românesc… Şi ce are mai sfânt românul, decât părinţii şi copiii, satul şi pădurea?…

Poposind aici, volumul închină un ciclu de poeme, mamei, apoi, tatălui, bunicii, bunicului… strămoşilor. Amintirile dezvăluie obiceiuri şi tradiţii – astăzi, în mare parte, pierdute –, veritabile referinţe monografice ale satului:

           „ Şi să nu ne ieie somnul, ca să lucrăm până-n zori,
             Ne-adunam fetele toate şi lucram în şezători”

                                                                       („La bunica în vacanţă”)

Sau:

           „ Mă aşez timid pe laiţă
             Şi privesc lada de zestre,
             Casa-i plină de odoare,
             Parcă sunt într-o poveste.”

                                                                       („În odaie la bunica”)

Apoi, spre finalul volumului, poezia Marianei Adăscăliţei se afundă, tot mai mult, într-o lume cenuşie, a vieţii bătrânilor neajutoraţi, a satului aproape părăsit de tineri şi fără copii. În fine, apare, pregnant, imaginea cimitirului şi drama dispariţiei celor dragi – o dramă, cu atât mai mare cu cât, mintea de copil îi credea nemuritori:

           „De ce-mi spuneai, când am crescut mai mare,
            Că tu nu mori… Tu eşi nemuritoare?!”…”

                                                                        („De ce bunico?”)

Din fericire, pentru sănătatea sufletului, satul are robusteţea sa şi viaţa merge înainte, pulsând egal, ca un orologiu:

           „Soarele-i dus să se culce – pe câmp, noaptea s-a lăsat,
            Mâine iar, de dimineaţă, cu cofiţele şi coasa,
            Petrecem ziua-n ponoare, cosim iarba ca mătasa.”

                                                                        („Cu bunicul la cosit”)

Sfârşitul vieţii este, însă, implacabil şi volumul revine, obsesiv, la tema trecerii spre dincolo de mormânt, cu evidente accente de religiozitate creştină:

           „ Dar gârbovit şi împăcat cu soarta
             Şi-i tot mai resemnat în faţa morţii
             ……………………………………………….
             Şi vede-aievea ape repezi, grâne,
             Şi dangătul de clopot l-asurzeşte…
             Mă cheamă, auzi?… Ateaptă-mă, Stăpâne…

                                                                        („Rămas bun”)

După această incursiune în universul deschis de poemele din acest prim volum al Marianei Adăscăliţei – volum încredinţat spre tipărire Editurii „GEEA” –, rămânem cu imaginea unui tablou policrom al satului românesc, un mozaic de lumini şi umbre, al vieţii, al devenirii „de la tinereţe, pân` la bătrâneţe”.

Autoarea a impregnat fiecărei imagini din „Galeria de nostalgii” sensibilitatea şi puritatea din sufletul unei fete, născută la poale de pădure, în susur de izvor, în sacralitatea casei părinteşti.

Să sperăm că mulţi dintre cititorii acestui volum de poeme se vor regăsi în „tablourile” Galeriei de nostalgii, astfel aducându-şi lumină în suflete.



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 39 de abonați

3 comentarii la acestă însemnare

  1. D.M. Gaftoneanu spune:

    …Felicitari autorului articolului si poetei!

  2. adascalitei mariana spune:

    Cu tot respectul si buna cuviinta, vreau sa va multumesc din suflet, D-le PAUL MIRCEA IORDACHE! Pentru ca nu am avut ocazia sa va multumesc personal, ma vad nevoita sa o fac asa. Articolul este foarte interesant si novator, bine documentat, meritul fiind in exclusivitate al Dumneavoastra. Cu profunda consideratie, ma inclin si va multumesc! Multumesc si REVISTEI LUCEAFARUL pentru gazduire in paginile sale!

  3. adascalitei mariana spune:

    Ce eşti…

    Să fii asemănat cu pământul
    E o implinire.
    Doar cine s-a dăruit mai mult
    Şi cine a dăruit mai mult,
    Fără crâcnire…
    Doar cu iubire şi lacrimi ascunse,
    Prin râuri albastre,
    Prin roua ce-o soarbe
    Din fragedă floare, soarele…

    Să fii asemănat cu ploaia,
    E o durere
    Ce curge… Când caldă şi lină
    Seamănă viaţă
    Şi spală păcate,
    Şi limpezeşte cerul până la stele…
    Ne mângâie apoi fruntea curată cu ele
    Şi înfăşoară ca de o rană,
    Deschisă,
    Pământul în curcubeu!

    Să fii asemănat cu pădurea,
    E sublimă plăcere.
    E locul în care…e viaţă ,
    E cântec,
    E foşnet,
    E mister, e durere!
    Să vezi cum renaşte şi moare,
    Şi moare… să fie mai vie,
    Cine poate altfel…Cine ştie?

    Dar, să fii asemănat cu o pasăre,
    E divin!!!
    Să te înalţi mereu pe cerul senin,
    Să priveşti către soare… şi să răscoleşti
    Norii cu aripile.
    E magie, e cântec…Să te poţi desprinde,
    Să te înalţi…mai sus…şi mai sus,
    Unde nu e decât, Dumnezeu!
    Până la urmă ce eşti…
    Pasăre…
    Ploaie…
    Pădure…
    Pământ… Sau un simplu cuvânt?

    Mariana Adascalitei

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5