Iurie Petru Sadovnic (Orheianu), cel mai important cantautor basarabean de muzică folk-rock, s-a născut la 14 decembrie 1951, în satul Jura, raionul Râbnița și a copilărit în satul Susleni, raionul Orhei, Republica Sovietică Socialistă Moldovenească (astăzi, în Republica Moldova), fiind unicul fiu al învățătoarei Fevronia Onofrei și al ofițerului militar, apoi lucrătorului de miliție Petru Tihon Sadovnic. A absolvit Școala Medie din Susleni (1959-1969), după care și-a satisfăcut serviciul militar în orașul Nikolaev, Republica Sovietică Socialistă Ucraineană (1970-1972). A urmat Facultatea de Regie și Arta Actorului a Institutului de Stat al Artelor „Gavriil Musicescu” (în prezent, Academia de Muzică, Teatru și Arte Plastice) din Chișinău (1972-1976) și a fost angajat al Filarmonicii Naționale din Capitală (1974-1996), unde a colaborat și cu Teatrul Poetic. S-a căsătorit la 12 iulie 1975, la Susleni, și a avut doi fii. A compus 115 cântece și a interpretat 156 de piese, a editat opt albume proprii, figurează pe 16 discuri colective și este producătorul unui alt album. A publicat un volum de versuri și a apărut în 15 filme (două artistice, cinci muzicale și opt documentare) și trei spoturi publicitare. A fost invitat în numeroase emisiuni de radio (prima în luna noiembrie 1978) și de televiziune (ultima în luna martie 2020), fiind menționat în diverse surse tipărite (volume, publicații) și electronice. A susținut peste 1.000 de recitaluri și a efectuat turnee în Bulgaria, Cehoslovacia, Danemarca, Franța, Mongolia, Polonia, Republica Democrată Germană, Republica Moldova, România, Rusia, Ucraina, Ungaria și U.R.S.S. (1975-2020). A cântat în Piața Victoriei (astăzi, Piața Marii Adunări Naționale) din Chișinău, cu prilejul Marii Adunări Naționale de la 27 august 1989, și pe front, pentru ostașii care au luptat în războiul din Transnistria, la 1 iunie 1992. A fost distins cu peste zece importante premii, ordine, medalii și titluri. A murit la 7 iunie 2021, la Chișinău, fiind înmormântat cu onoruri militare în Cimitirul Central din oraș la 9 iunie, când a fost instituit doliu național.

De Iurie Sadovnic, m-a legat o prietenie statornică, sentiment pe care îl păstrez și acum, în urma căreia mi-au rămas calde și neșterse amintiri. Una dintre ele îmi revine, stăruitor, în memorie, iar încărcătura ei de emoție conturează una dintre amprentele cele mai vii ale sufletului său.

Într-o zi de la începutul anului 2020 – era luni, 6 ianuarie –, am pornit spre mormântul lui Ștefan cel Mare și Sfânt de la Mănăstirea Putna, în fața căruia Iurie își dorea să filmeze câteva cântece închinate marelui domnitor. Am poposit, mai întâi, la Mănăstirea Bogdana din Rădăuți, a cărei biserică, datând din a doua jumătate a secolului al XIV-lea, este cea mai veche construcție bisericească de zid din Moldova, ctitorită de voievodul Bogdan I, întemeietorul statului feudal moldovean.

Ne-am continuat drumul până la Chilia Cuviosului Daniil Sihastrul de lângă Putna, cel ce a fost sfătuitorul lui Ștefan, care l-a vizitat aici în repetate rânduri; prima oară în anul 1451, când pustnicul i-a prorocit că va deveni domnitor al Moldovei, fapt ce s-a adeverit în anul 1457. Acolo, în după-amiaza aceea, ningea cu fulgi de liniște patriarhală, care pluteau peste munții neclintiți de veacuri și peste istorie.

De aici, după un kilometru de mers, am ajuns la Mănăstirea Putna, ctitorie a lui Ștefan cel Mare, monument de arhitectură gotică zidit între anii 1466 și 1469. Am mers direct la stareț, dar, cu toate rugămințile noastre, nu am primit încuviințarea pentru a filma cântecele la mormânt. Nu ne-a rămas decât să ne împăcăm cu rânduiala locului și să intrăm în biserică. Ceea ce a urmat, însă, m-a găsit total nepregătit. Iurie și-a scos pălăria, a îngenuncheat în fața mormântului, și-a făcut semnul crucii și, în tăcerea aceea de rugăciune, deodată l-am auzit strigând: „Mărite Ștefan, orheienii tăi așteaptă doar un semn de la Măria Ta!” Apoi, a plecat capul și a rămas, tăcut și nemișcat, zeci de secunde. La sfârșit, s-a ridicat, și-a făcut, din nou, cruce, și-a pus pălăria pe cap și s-a retras pășind înapoi, cu fața la mormânt. Toți turiștii au întors privirile și au rămas încremeniți cu ochii ațintiți asupra lui; în clipele acelea, am primit, in corpore, o lecție autentică de iubire de țară și de dragoste de neam.

Am părăsit serenitatea bisericii copleșit de momentul înălțător pe care îl trăisem; afară, ninsoarea cădea, imperturbabil, peste somnul etern al lui Ștefan și peste șovăielile noastre, pe care ritualul sacru al lui Iurie Sadovnic ni le-a zdruncinat din temelii.

Florin Bălănescu