Iurie Petru Sadovnic (Orheianu), cel mai important cantautor basarabean de muzică folk-rock, s-a născut la 14 decembrie 1951, în satul Jura, raionul Râbnița și a copilărit în satul Susleni, raionul Orhei, Republica Sovietică Socialistă Moldovenească, fiind unicul fiu al învățătoarei Fevronia Onofrei și al ofițerului militar, apoi lucrătorului de miliție Petru Tihon Sadovnic. A absolvit Școala Medie din Susleni (1959-1969), după care și-a satisfăcut serviciul militar în orașul Nikolaev, Republica Sovietică Socialistă Ucraineană (1970-1972). A urmat Catedra de Regie și arta actorului a Institutului de Stat al Artelor „Gavriil Musicescu” din Chișinău (1972-1976) și a fost angajat al Filarmonicii Naționale din Capitală (1974-1996), unde a colaborat și cu Teatrul Poetic. S-a căsătorit la 12 iulie 1975, la Susleni, și a avut doi băieți. A compus 114 cântece și a interpretat 155 de piese, a editat opt albume proprii, figurează pe 16 discuri colective și a produs un alt album; a publicat un volum de versuri și a apărut în două filme artistice, cinci filme muzicale, opt filme documentare și trei spoturi publicitare. A fost invitat în numeroase emisiuni de radio (prima în luna noiembrie 1978) și de televiziune (ultima în luna martie 2020), fiind menționat în diverse surse tipărite (volume, publicații) și electronice. A susținut peste 1.000 de recitaluri și a efectuat turnee în Bulgaria, Cehoslovacia, Danemarca, Franța, Mongolia, Polonia, Republica Democrată Germană, Republica Moldova, România, Rusia, Ucraina, Ungaria și U.R.S.S. (1975-2020). A cântat în Piața Marii Adunări Naționale din Chișinău, cu prilejul declarării independenței Republicii Moldova, la 27 august 1989, și pe front, pentru ostașii care au luptat în războiul din Transnistria, la 1 iunie 1992. A murit la 7 iunie 2021, la Chișinău, fiind înmormântat cu onoruri militare în Cimitirul Central din oraș la 9 iunie, când a fost instituit doliu național.

De fiecare dată când îi vorbeam la telefon sau îl revedeam, eram fericit să-i fiu alături și să-l simt și mai aproape decât îl știam; la fel se întâmplă și acum, doar că apropierea a devenit, brusc, relativă, iar distanțele dintre noi nu se mai măsoară în kilometri. Nici înainte nu erau mulți care să-și amintească de el; a trăit mai mult uitat și singur, doar el cu chitara și pisica lui nedespărțite. Lumina reflectoarelor poleia mereu strălucirea muzicii sale, dar ascundea, în același timp, o singurătate pe care el însuși a tăinuit-o cu multă grijă.

Astăzi, la nici un an și jumătate de la plecarea sa, aproape nimeni nu-i mai difuzează cântecele și nu mai vorbește despre el. Iurie Sadovnic a intrat deja în uitare; el, care a dăruit atât de mult și a primit atât de puțin, el, unul dintre simbolurile perene ale Basarabiei, se cufundă în indiferența și amnezia celor pe care i-a iubit cel mai mult. Unde sunt și ce fac sătenii lui dragi din Susleni, rudele lui de sânge și prietenii declarați, frații și surorile lui de cântec, spectatorii care l-au aplaudat zeci de ani minute în șir, jurnaliștii care erau încântați să-l aibă în emisiuni, diriguitorii cetății sau purtătorii de făclii ale culturii? Unde sunt și ce fac toți cei pentru care sufletul lui a ars și s-a stins ca o torță în întuneric? Cu dureros de puține excepții, sunt tot acolo unde erau și înainte și fac tot ceea ce făceau și atunci. Lumea în care a trăit îi contemplă eternitatea la fel ca pe căderea unei frunze dintr-un castan, deși până și atunci se tulbură și reacționează mai mult. Dacă Iurie și-ar fi bănuit posteritatea, poate că nici nu ar mai fi plecat spre nicăieri…

Florin Bălănescu