MARIUS  AVRAM : ”Jurnalismul e o meserie în care n-ai cum să te plictiseşti”

IOAN  VASIU : – Câți ani din viață ați închinat jurnalismului ?

MARIUS  AVRAM : –  Sunt în al 32-lea an. Mai precis, în septembrie voi împlini 32 de ani; am început să activez în presă în septembrie 1991, la Mesagerul Transilvan. 

I.V. : – De ce ați ales jurnalismul și nu o altă profesie ?

M.A. : – Mă atrăgea, oarecum, mi se părea fascinant faptul că poţi să cunoşti o mulţime de oameni, să interacţionezi cu ei, din medii sociale total diferite, de la cerşetori, criminali, prostituate, la academicieni, medici, profesori, oameni de ştiinţă, oameni de afaceri, şefi de stat. Cred că e o meserie în care n-ai cum să te plictiseşti. Dar intrarea mea în presă a fost o întâmplare. Atunci, în 1991, un prieten care lucra la cotidianul Mesagerul Transilvan m-a întrebat dacă nu vreau să încerc şi eu. Am răspuns afirmativ, fireşte. Atunci a fost şi o întâmplare mai hazlie. A doua zi m-am prezentat la redactorul şef cu un braţ de poezii frumos dactilografiate. I le-am întins redactorului şef, el s-a uitat lung la mine, peste ochelari şi mi-a zis: Bine, lasă-le aici, dar du-te pe teren şi scrie ceva. Am înţeles aluzia, m-am dus şi am venit cu ceva ştire, care, spre surprinderea mea de începător, a doua zi a fost pe prima pagină a ziarului.

I.V. : – Unde ați lucrat ca jurnalist până acum ?

M.A. : – Am colaborat sau am lucrat pentru perioade mai scurte la multe publicaţii, dar, cum se zice, purici mai mulţi am făcut la primul ziar, Mesagerul transilvan, vreo 7 ani, la Transilvania Jurnal (vreo 4 ani), Evenimentul Zilei (vreo 7 ani), Radio România/Radio Cluj (8 ani), Radio Europa Liberă (3 ani), Revista Sinteza şi cotidianul Transilvania reporter (9 ani), AGERPRES (20 de ani, din 2003). Ocazional sau pentru scurte perioade am mai trecut pe la Mesagerul de Cluj, citynews.ro, Transilvania Live, Tândală, Foaia Transilvană, Magazin Sălăjean, Zalău, Sălăjeanul Zalău, Jurnalul Sălăjean, Radio Vest Zalău, bilunarul Integrarea, Cluj, Curierul Naţional, România Liberă, Uniplus Radio Cluj, Tele Europa Nova Cluj, NCN Tv Cluj, revista Privirea, Academia Caţavencu, diverse colaborări la publicaţii culturale.
Multe dintre aceste perioade s-au suprapus; era în perioada romantică a presei. 

I.V. : – Presa online dăunează sau nu presei tipărite ?

M.A.: – Presa online în sine nu cred că dăunează în mod grav presei scrise. În fond, e o concurenţă, şi cred că această concurenţă – în orice domeniu – este, până la urmă, benefică, fiindcă aşa există mai mari şanse să iasă lucruri mai bune, fiindcă fiecare dă tot ce poate mai bun. Concurenţa este benefică. Cred că presă de calitate se poate face indiferent de suportul acesteia, indiferent de suportul pe care e livrată consumatorului de informaţie. Cred că presă de calitate este şi în cazul celei tipărite, şi a celei audio, şi vizuale, şi online. Marea problemă este de a face distincţie între ceea ce am putea numi presă – repet, indiferent de suportul pe care apare – şi ceea ce nu este presă, mă refer la mulţimea de bloguri, conturi pe diferite reţele de socializare, postările diferiţilor părerologi. Aş aminti aici de spusa lui UmbertoRco: „Reţelele de socializare au oferit dreptul la opinie unor legiuni de imbecili care până acum îşi exprimau părerea doar în baruri, în faţa unui pahar de vin, fără să facă vreun rău comunităţii. Camarazii lor îi reduceau imediat la tăcere. Dar acum au acelaşi drept la cuvânt precum un laureat al premiului Nobel. E invazia imbecililor. Internetul l-a promovat pe idiotul satului ca purtător de adevăr”.

 I.V. : – Ce înseamnă AGERPRES pentru dumneavoastră ?

M.A. : – Înseamnă foarte mult. Pe de o parte, e locul în care lucrez de 20 de ani. Şi e locul prin intermediul căruia am văzut multe şi am învăţat multe, atât de la şefii mei, cât şi de la colegii mei, ziarişti buni, cu experienţă, răspândiţi în cam toate judeţele ţării. La AGERPRES am şi învăţat să fiu mai riguros, mai scrupulos şi mai selectiv în ceea ce priveşte informaţia pe care o livrez. E şi un motiv de mândrie, pe de altă parte, să lucrez la o asemenea agenţie venerabilă, care în curând împlineşte 134 de ani de la înfiinţare, prima agenţie de presă din ţară (27 martie 1889), agenţie prin care, practic, a trecut toată istoria modernă a României şi a lumii şi, deoptrivă, condeie importante ale ţării.

I.V. : – Ce personalități din presa românească v-au influențat viața într-un fel sau altul ?

M.A. : – N-aş putea spune, şi nu cred că am urmat vreun model de jurnalist. Am „furat” şi am învăţat dint toate părţile. Nu spun asta din orgoliu; pur şi simplu n-am urmat – sau nu sunt conştient de asta – vreun model de jurnalist. Cu siguranţă am învăţat multe de la mulţi, dar un model pe urmele căruia să fi călcat, nu cred că am avut. Sunt mulţi jurnalişti ale căror scriituri îmi plac – şi de acum, şi de odinioară. Îmi plac reportajele şi aici i-aş evidenţia pe mai vechii maeştri ai reportajului lirerar Geo Bogza şi Brunea-Fox, dar şi pe contemporanul Viorel Ilişoi. M-a impresionat prin simplitatea şi forţa cuvântului său în reportajele sale şi Hal Boyle, de la  Associated Press, câştigător al premiului Pulitzer.

I.V. : – Ce satisfacții și ce nemulțumiri v-a adus  presa ?

M.A. : – Ca satisfacţii, cum arătam şi la prima întrebare, faptul că nu poţi să te plictiseşti de meseria aceasta, că în fiecare zi e ceva nou, că interacţionezi cu diverşi oameni, din toate categoriile, şi cu situaţii diverse, fără legătură între ele. E fascinant faptul că în aceeaşi zi poţi să vorbeşti, de exemplu, cu o personalitate socială – un academician, un medic, un profesor, un om de ştiinţă, om de afaceri, şef de stat sau guvern – şi, din cealalată parte a societăţii, cu un hoţ, un criminal, un cerşetor, o prostituată etc. Faptul că poţi să cunoşti nemijlocit oameni din toate mediile sociale îţi/imi oferă o altă perspectivă asupra lumii. Ai ocazia să cunoşti nu o viaţă sau alta, a unuia sau a altuia, ci VIAŢA însăşi.
Ca satisfacţie punctuală, un lucru de prin 96-97. Cred că a fost un caz unic de o asemenea solidaritate pentru presa din România: un marş al jurnaliştilor. Pentru mine şi pentru alţi colegi condamnaţi. „Marşul tăcerii” a fost organizat pe 9 decembrie 1997. Era la 3 zile după condamnarea mea definitivă de către a doua instanţă (Tribunalul Cluj), pentru infracţiunea de calomnie la adresa primarului Gheorghe Funar. Primarul, care era şi preşedintele PUNR, cerea, la Judecătoria Cluj-Napoca, închisoare pentru mine şi un miliard de lei daune morale. Eu scrisesem dezaprobator şi ironic, în decembrie 1996, un articol de opinie, un editorial intitulat „Studiu de caz: primarul FUN(ER)AR”. Era despre o procesiune cu preoţi pe care el a organizat-o pe străzile oraşului. Funar zicea că îngroapă liniştea românilor şi, într-un sicriu, chiar a îngropat, în cimitir, o inimă de pluş străpunsă de un cuţit. Funar m-a dat în judecată în decembrie 1996, iar judecătoria m-a condamnat la o amendă penală de vreo 20.000 de lei şi la vreo 20 de milioane de lei despăgubiri. Şi Funar şi eu am făcut recurs: el ca să fac puşcărie şi să-i dau un miliard de lei, eu – să mă achite. Tribunalul Cluj, în decembrie 1997, a redus doar daunele morale, la 6 milioane de lei, şi a păstrat amenda penală. Eram infractor! Mircea Toma a reluat, în Academia Caţavencu, ideile mele din editoarialul incriminat, şi a avut aceeaşi soartă: Funar l-a dat în judecată. Colegii din presă mi-au luat apărarea şi s-au mobilizat exemplar, inclusiv pentru organizarea marşului. În cele din urmă, ministrul Justiţiei de atunci, Valeriu Stoica, a apelat la o cale extraordinară de atac şi i-a cerut procurorului general, Sorin Moisescu, să facă recurs în anulare. Ceea ce s-a şi întâmplat, iar prin această cale extraordinară de atac, pe care putea să o facă doar procurorul general al României, procesul s-a rejudecat la Curtea Supremă de Justiţie (acum Înalta Curte de Casaţie), unde, în cele din urmă, am câştigat procesul, pe 5 august 1998. În paralel, prin Monica Macovei, atunci la APADOR CH, făcusem demersuri la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, dar nu s-a mai ajuns la judecarea cauzei acolo, pentru că între timp se încheiase procesul în România, deşi, repet, printr-o cale extraordinară de atac, recursul în anulare, care nu putea să fie făcut de părţile aflate în proces, ci numai de procurorul general al României.
Ca nemulţumire personală – dar nesemnificativă – e faptul că cel puţin în cazul muncii la o agenţie de ştiri, trebuie să fiu tot timpul pregătit, cu rucsacul în spate, fiindcă niciodată nu poţi să ştii când va avea loc un eveniment important de la care trebuie să transmiţi ştiri. Aşa se face că am tot timpul în rucsac „trusa de supravieţuire”: laptopul, reportofonul, aparatul foto.

I.V. : – Mai poate fi socotită presa a patra putere în stat ?

M.A. : – Nu, nici nu cred că a fost vreodată, la propriu. E adevărat că, într-un fel sau altul, le-a potenţat pe cele trei puteri dintr-un stat de drept – legislativă, executivă şi judiciară -, dar n-a fost în sine o putere formală. Şi nici nu cred că acesta este rolul ei. De altfel, după cum ştim, puterea corupe şi ar fi bine, cred, să ne vedem de lungul nasului, să ne limităm la a fi „câinele de pază al democraţiei”, să „lătrăm” de fiecare dată când constatăm abateri de orice fel, însă fără a avea pretenţia că avem de fiecare dată dreptate.      

         Interviu consemnat de Ioan Vasiu /UZPR