Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 16 → 2024

Mărturia Lucreției Jurj despre rezistența anticomunistă din munții Apuseni (1948-1958)

Autor: Ion N. OPREA
Primit pentru publicare: 19 Apr. 2022
Editor: Ion ISTRATE
Copyright: © 2022 Ion N. Oprea, © 2022 luceafarul.net
© 2022 by Agata
Scopul publicării: promovarea și diseminarea informațiilor culturale.
Este exclus scopul pentru a obține avantaj pecuniar Revistei Luceafărul sau autorilor publicați.
NB
Conținutul acestei publicații nu reprezintă în mod oficial opinia revistei Luceafărul.net, a cărei unică responsabilitate este de a publica opiniile colaboratorilor ei. Răspunderea privind corectitudinea și coerența informațiilor prezentate, precum și eventuale consecințe revin autorilor, conform prevederilor legale.


 

Mărturia Lucreției Jurj despre rezistența anticomunistă din munții Apuseni (1948-1958), autori Cornel Jurju și Cosmin Budeancă, ediția a II-a, revăzută și adăugită, prefață de Doru Radoslav, postfață de Ruxandra Coșereanu, volum apărut cu sprijinul Clubului Monarhiștilor Clujeni și al Fundației Culturale Memoria

Lucrarea autorilor de la Cluj completează și  însu­flețește un dosar de Securitate  întocmit grupului de partizani Teodor Șușman,  lectura dosarului, inițial,  lăsase destul de multe goluri, atât ca in­formație, cât mai ales în privința  motivațiilor  umane ale  acțiunilor. Cartea completează Dosarul de urmărire informativă nr. 2701 a unor oameni și redă  imagini cuprinzătoare și veridice pentru  perioada descrisă- 1948-1958. Îndemn, ca și alte edituri să-i urmeze exemplul.

Șaisprezece ore de înregistrări, unsprezece casete audio, nouă ore  de audit-întâlniri tet-a-tet, le-au trebuit celor de la Cluj ca să se sincronizeze în gânduri cu faptele de odinioară pentru ca volumul,  paginile lui,  bine pieptănate, ca acestea să ajungă la cititori, având darul nu doar să emoționeze, ci să convingă prin farmecul și oralitatea trăirilor, o muncă migăloasă de redare a experiențelor în context. Explicabilă reușita, autoarea este ea însăși o supraviețuitoare a acțiunilor povestite, la propriu, Lucreția Jurj, este singurul membru al grupului Teodor Șușman care mai trăiește și cu ce spune,  mărturia ei este copleșitoare, descrierea supraviețuirii trebuie să fie sprijin în ce cuprinde Dosarul, astfel ca nimic din ceea ce trăiește și pătimește să nu afecteze realitățile vieții prin micșorare sau schimb, astfel ca de fiecare dată răspunsul ei să fie fără ezitări același: „suferința nu se dă la frați”. Normal lucrat, Lucreția Jurj, în totul, nu ar vrea să schimbe nimic din ce a fost și nici să transfere, altcuiva, din ce a fost povara sorții pe care a avut-o.

Descrierea faptelor  pe care le-a trăit din plin  este de o vitalitate extraordinară și după ce a trecut foarte mult timp, se vede, din ceea ce citim, că a meditat mult înainte de a le dărui foii de carte. Într-un limbaj loco, cu interjecții, nu ca să frapeze, ea ține la intensitatea amintirilor și le relatează așa, parcă ar fi luate acum din Dosarul în cauză, niște povești cu haiduci ori feți frumoși care captează în totul cititorul printr-o participare afectivă, activă. Mărturia Lucreției este astfel făcută că, prin extensie, trece asupra întregului grup Teodor și-l însuflețește reconstituind vieți ca episod istoric, hrană care servește ochiului și prin el – inimii și sufletului, concluzionând : „suferința nu se dă la frați!„.

…„Dorința mea după Revoluție, o fost să fac cunoscut cine am fost noi, cei din Grupul „Șușman” . N-am vrut să vorbesc atâta  pentru mine, mai mult m-am simțit obligată să fac în așa fel încât să știe lumea de Șușmani, de cei care o pierit. N-am vrut să rămână fără să se știe cine o fost, de ce o fost fugiți și ce-o făcut. Suntem datori să ne amintim de ei că, Doamne, mult o suferit. O fost vremuri grele să fii tăt timpul hăituit de Securutate și să umbli cu  ranița în spate după alimente, prin frig și prin ploaie…Cât de tristă era viața aia de om hăituit, fără să fi făcut nimic,  numa –că nu ai gândit ca ei. Că dacă ai făcut ceva,ai fi zâs:No, am făcut o faptă pentru care îmi merit soarta. Te-ai simțit vinovat. Am greșit, am făcut, acuma suport consecințele, da-așa… Pentru ce ? Că n-ai gândit ca ei ? Că am vrut să fim liberi ? Să ne exprimăm liber? Merită multe povestite. Multe nu ți le mai aduci aminte, cum o fost ele atuncia, cât erau de tragice. N-o fost simplu,  da-mi-o făcut  plăcere să povestesc, pentru că românii de azi și de mâine trebuie să știe prin ce am  trecut noi. Am făcut un efort, da-cred că merită, pentru că trebuie să rămână ceva după noi, iar vorbele-s vorbe și scrisu-i scris”,scrie Lucreția Jurj.

Istoria, prin ceea ce crează Lucreția este ori devine „personajul” de familie încă din copilăria trăită, prin ce gândește și face, deciziile ei politice, reușește să intervină în viața întregului grup – Teodor – obligându=i  să se mute dintr-un loc în altul nu,  atât pentru a supraviețui cât, mai cu seamă, pentru reușita acțiunilor, peregrinările ei/lor, cu toată gospodăria bine cernută/selectată, pusă în căruța momentului, când însăși țara, în întregul ei, era bulversată de urmările războiului, ea, ca femeie, fiind nevoită să-și poarte averea pe cărările munților într-un război nu război cu arma la mână, ci unul de uzură, cu autoritățile care inventau și urmăreau pe așa numiții dușmani ai poporului, apoi ca deținută, cu polițistul-milițianul alături, a schimbat periodic, când  nici nu se aștepta,  locul de deținere, luptând cu alți și alți gardieni, și în final, ca om liber, cu greu, foarte greu să-și găsească locul, ca să supraviețuiască.

Abia căsătorită, tânara fată, Lucreția Jurj vine mai în contact cu oponenții noului regim comunist. Primele întâlniri le are cu grupul lui Leon Șușman, iar atitu­di­nea ei este una de element de sprijin cu experiență: nu pune între­bări indiscrete familiei, nu comenteaza cu nimeni ceea ce află, furni­zează partizanilor informații asupra a ce observă că se  întâmplă în jurul ei,  păstrând secretul. Treptat află și de existența gru­pu­lui lui Teodor Șușman, pe care soțul ei îl alimenta cu hrană și in­formații. Toate acestea devin certitudini doar în momentul în care Militia descinde, în puterea noptii, pentru a-l aresta pe Mihai Jurj. Evenimentele se succed cu repeziciune, ca scenariul unui film. Mihai, cu un curaj nebunesc, fuge de sub privirile autorităților, iar Lucreția este arestată și apoi anchetată periodic. Putând deveni un instrument de constrângere a soțului, ea decide să îl însoțească pe munte. Din toamna lui 1950 până în august 1954, Lucreția Jurj va strabate, în permanentă  neliniște, satele, dealurile și munții pe teri­toriul a trei județe: Alba, Cluj și Bihor.

Putem afirma că întreaga zonă a Huedinului a fost una de partizani. Mulți dintre locuitori erau adversari, teoretic măcar, ai noului regim comunist, dintre aceștia Teodor Șușman, fiii lui și alți câțiva, prin faptele lor,  au ieșit doar din anonimat, dar majoritatea populați­ei se opunea regimului comunist. Așa a rezistat zece ani grupul Șușman. Dacă populația nu ar fi urât  regimul instaurat în România, dacă nu i se opunea, grupul ar fi fost repede anihilat, căci politica lui era să aibă legături cu cât mai mulți oameni, pentru a crea o rețea de luptători în cazul unei conjuncturi favorabile. Informațiile despre situația internațională ajungeau la fugarii/partizani  prin intermediul localnicilor, ceea ce demonstreazî că această preocupare  facea parte din viata lor de zi cu zi. Ascultând „Europa Liberă” ei  își riscau libertatea dintr-o convingere intimă, proprie. În final însă, acțiunile grupului Șușman nu s-au materializat, fără  a fi diminuată cu nimic dimensiunea eroică a faptelor lui.

 Lipsa de concret a acțiu­nilor partizanilor români a fost  însă o constantă în istoriografia su­biec­tului, nu doar în cazul de față. Poziția geografică izolată a comunei Rachitele a permis grupului să circule cu ușurință între cele trei județe (Alba, Cluj și Bihor), mo­tiv pentru care problema figura pe agenda tuturor celor trei ser­vicii de Securitate. Competiția absurdă a ofițerilor care se ocupau de acest caz, în cele trei birouri județene, a accentuat greutatea cu care gru­pul a fost capturat. si tocmai aceasta a dus la îndârjirea ofi­țerilor, amplificând dorinta fiecăruia de a-și adjudeca un aseme­nea trofeu. „Prețul” a crescut și mai mult după admonestările iritate ale lui Alexandru Draghici, ministrul de Interne. Dosarul de Securitate păs­trează consemnată declarația unui ofițer din care transpare această con­curență acerbă: „Regiunea MAI Cluj putem spune că a uitat cu desăvârșire faptul că trebuie să colaboreze în mod strâns cu Re­giunea MAI Oradea.”

Și în cazul grupului Teodor Șușman acțiunile Securității au avut loc în desfășurarea clasică: arestări, recrutări de informatori, descin­deri în toiul nopții, mașina neagră,  torturi, deportări ori domiciliul obligatoriu. Teroarea, pretutindeni,  era la ea acasă. Mai ales descinderile la casele persoanelor de sprijin aveau un tipic bine stabilit, un scenariu, trebuiau să înspăimânte, să descurajeze orice ajutor pentru fugari. În ciuda acestui tip de reacție, cu presupuse rezultate imediate, războiul de uzură a fost cel care a dat rezultate în final. În timp, sem­nele erau evidente, însă departe de cei care le determinau: frag­men­ta­rea grupului și neîncredere în celălalt, fiecare membru știa foarte puțin despre acțiunile celorlalți pentru a nu avea ce divulga, în cazul arestării.

                                     Iată povestită  istoria grupului de luptători anticomunişti –Teodor Șușman  – din Apuseni în cartea „Suferinţa nu se dă la fraţi”, interviu de Cosmin Budeanca şi Cornel Jurju,  editura Dacia, 2002:„…Am să vă povestesc cum a fost viaţa unui partizan în munţi. Poate că ştiţi traiul cum o fost. Luptele… noi am avut şi lupte cu ei, cu Securitatea, am fost încercuiţi, au tras după noi, noi nu am deschis foc până ei nu au mai tras asupra noastră!
… În ’54 ne-am întâlnit cu cineva despre care am ştiut că este agentul securităţii. Şi la omul la care am stat mai aveam nişte lucruri şi nu ne-am mai dus o lună, am zis că nu mai mergem o lună pentru că or crede că nu mai venim. După o lună ne-am dus la miezul nopţii după lucruri. Ne-am dus şi am bătut la geamul casei. Nu intram noi la om în şură fără să fie el. Şi ne-a deschis politicos şi ne-a poftit înăuntru şi o zis să îl scuzăm că el iese până afară. O ieşit şi pe urmă o zis: „Poftiţi în şură”! Când ne-am dus în şură eu am intrat prima. Când am intrat s-or aprins nişte lanterne şi pe mine m-or lovit prima, m-a lovit în cap, mi-a spart capul şi pe urmă nu mai ştiu. Când m-am trezit erau toţi la pământ. Şi soţul era împuşcat. Şi ne-or dus la securitatea din Beiuş, ne-a dus pe toţi trei într-o cameră, jos. Dar soţul nu mai putea. Nu mai ştia de el. Şi-or venit doi, l-or luat, aşa, târâş şi dus a fost! Nu l-am mai văzut niciodată.
… Viaţa din munţi nu a fost aşa de uşoară. Am dormit şi pe crengi de brad în loc de saltea. Şi am stat la soare, pe crengi de brad, pe zăpadă. Pe cap mă spălam în apă de râu, căutam unde bate soarele şi este apa mai lină, că nu era aşa rece şi o bate soarele. Aşa mă spălam pe cap. Când ieşeam din râu nu mai simţeam capul! Şi nu m-am îmbolnăvit cât am stat în munţi. În închisoare m-am îmbolnăvit că organismul era mai slăbit. Şi au fost anii de puşcărie şi de pribegie, aşa că nu a fost uşor. Dar nu este regret pentru că măcar ştiu că am făcut ceva. Rău nu am făcut la nimeni.
… O trebuit să scape cineva dintre noi ca să povestească, să nu rămânem morţi. Cei care au murit să nu rămână anonimi, să vorbească cineva!

    (Text din  „Lucreţia Jurj Costescu -1928-2004.  Destine în rezistenţă, în Şcoala Memoriei 2003, editor Armand Goşu, Fundaţia Academia Civică, 2003).

Amploarea acțiunilor Securității nu poate fi constatată concret  decât din Dosarul care abundă de zeci de planuri amănunțit întocmite, săptămânale, lunare, trimestriale. La nivelul partizanilor nu ajungeau decât mișcă­rile de trupe și dimensiunea arestărilor. Despre recrutările de infor­matori nu aveau decât cunoștințe vagi, deși Dosarul dezvaluie un număr impresionant al acestora, iar despre tehnica folosită pentru obținerea informațiilor nu știau nimic. Diversitatea metodelor a variat de la caz la caz în funcție de ima­ginația ofițerului coordonator. Soții Jurj și Roman Onet au fost ares­tați combinând recrutarea ca informatori a gazdelor de peste vară, familia Popa, cu plasarea unui post fix de supraveghere în șura aces­teia și folosirea narcoticelor pentru adormirea „bandiților”. Dacă dro­gul nu a acționat conform așteptărilor, ofițerii au fost la post pentru  ani­hi­larea reacției fugarilor. Dosarul consemnează aceste informații, iar convingerea Lucreției Jurj că arestarea lor a fost determinată de cumnata ei, Ana Pandrea, este doar pe jumătate adevărată. Secu­ri­ta­tea a aflat de la ea doar gazda fugarilor din acel moment.

Într-o societate rurală,  mijloacele tehnice  de investigare se rezu­mau atunci la rarele aparate de radio și acelea  cu galene. Pentru țăranii din Ra­chi­tele era de neconceput existența unui microfon minuscul, im­plantat în ziduri, în șuri, care le permitea ofițerilor să asculte orice con­ver­sație din casă. Pentru capturarea fraților Șușman acesta a fost mij­locul hotărâtor folosit.

După arestare, pentru Lucreția Jurj încep lungi și amănunțite in­te­ro­gatorii, păstrate de Dosarul informativ, însă sentința lipsește, figu­rând probabil într-un dosar penal.Rândurile în care autoarea povestește impactul sentinței asupra ei – condamnare la muncă silnică pe viață – sunt emoționante, iar argu­men­tele ei sunt cele ale unui om educat în principiile dreptății justiției: „Am plâns pentru ticăloșia si nedreptatea pe care o făcut-o, de a con­damna pe viață un om, care n-o făcut nimica. O fugit numa’ și o stat ascuns. N-o furat, n-o dat în cap la nimeni, n-o omorât.” (p. 192).

Zguduitoare este și lupta Lucreției Jurj de a afla ceva despre soarta soțului ei, ofițerii refuzând să-i spună că a murit imediat după arestare. Aceasta era o altă formă de tortură, mult mai perversă, ali­mentată de minciuni care întrețineau speranțe deșarte. Protestele ei repetate ajunseseră în toate colțurile închisorii de la Oradea, asa cum a aflat după eliberare, toți deținuții știau că-și căuta soțul. În dis­pe­rare de cauză, Lucreția Jurj a început greva foamei, autoritățile însă au refuzat, mai departe, să-i confirme bănuiala decesului so­țu­lui, ba dimpotrivă, recurg la tentativa de alimentare forțată a ei

Periplul închisorilor comuniste este prezentat detaliat în carte: Oradea ( o primește de două ori), Mislea, Jilava (de două ori), Miercurea Ciuc (de două ori), Văcărești, fiind eliberată din Penitenciarul Oradea. Autoarea revine, în mod constant, la credința în Dumnezeu, care susține și întărește de fiecare dată pe cel în nevoie, , atât pe munte, oriunde,  fugara fiind,  și în închisoare, la anchetă sau pe patul spitalului, grav bolnavă de plămâni: „Rugăciunea și credința ne-o țânut în toți anii aceia, pe munte.” (p.177), „Asta i-o țânut pe oameni în închisori, credința.” (p. 208). Aceasta este o constantă a mărturiilor din închisoare ale tuturor supraviețuitorilor. Gândul că Dumnezeu nu i-a uitat și doar le în­cearcă credința, sau minunea descoperirii lui Hristos în închisori sunt preponderente în acest gen de lucrări.

Surprinzatoare mi s-a părut reacția ei în momentul aflării sentinței. Nu se plânge că a fost condamnată la muncă silnică pe viață, deși nu are decât 26 de ani, ci este revoltată de disproporția dintre fapte și pedeapsă, cum s-a arătat mai sus.. La fel, în închisoare, când opiniile politice față de siste­mul comunist nu se modifica, slabele speranțe într-o eliberare vin dintr-o schimbare de regim, în nici un caz dintr-o grațiere sau amnistie. Aceste gân­duri demonstrează eșecul politicii de reeducare încercată de regi­mul comunist asupra unora dintre deținuți.

Scrie și Doru Radosav în prefață la carte: …„Spre deosebire de alte lucrări memorialistice, aceasta este o carte provocată de istoricul oralist. Ea s-a născut pe de o parte dintr-o presiune interioară a femeii luptătoare din munți de a depune mărturie despre dramele de care a avut parte, elaborând personaje din fatalitatea amintirilor tragice.Iar pe de altă parte din imperativele exterioare, circumscrise discursului public, ale istoriei interzuse atâtea decenii. Prin urmare, este o mărturie a unui om  simplu care  nu are emfaza auctorială a literaturii memorialistice apărute după 1989. Lucreția Jurj povestește istoria ei!”.

Și Ruxandra Cesereanu în postfața la cartea care emoționează  pas cu pas: …„Lucreția Jurj înțelege cât de  importantă este neuitarea, memoria în istoria recentă a României: de aceea, mărturia ei se dorește a fi  simplă, fără zorzoane, fără o stilistică anume, fără tropi, în linia adevărului franc. Dar la fel de limpede Lucreția Jurj înțelege cât de  necesară este rostirea  durerii, relatarea suferințelor, fie și  într-un  mod discret”.

Pe parcursul lecturii cărții, câteva detalii  par a fi  ironic-amare. Întâlnirea, în penitenciarul de la Miercurea Ciuc, cu Maria Plop, altă fe­meie care a ales fuga pe munte, alături de soțul ei, membru al gru­pului Arnăuțoiu, i-a confirmat Lucreției Jurj că actul ei a fost firesc, prin similitudine. Apoi, peste ani, eliberată din detenție, se afla față în față cu soțul surorii ei, unul dintre soldații care au urmărit-o pe munti, în vara lui 1952. Exemplar este modul în care autoarea tranșează situația: „Io nu am avut nimic cu el pentru asta. că el nu a fost securist și nici membru de partid. Nu i-am reproșat niciodată nimic, că nu era el vinovat de nimic.” (p. 239).Merite are Lucreția, ca și autorii cărții pentru reușita stilului relatărilor, unul alert, sincer, direct, emoționant, simplu  și cuceritor în judecăți, oralitatea mărturiei nesuferind prin transcrierea Dosar-Carte, ultima cucerindu-te de la prima pagină la ultima, cu lămuriri suplimentare în ce sunt prefața și postfața volumului care te țin antrenat să obții noua perspectivă, drumul pe care îl căutăm când începem lectura – perspectiva spusă, „Suferința nu se dă la frați”, cum am spus și noi chiar din titlul lucrării, preluându-i ideea Lucreției.

Ion N. Oprea. Iași, 18 aprilie 2022, cu date din Dosarul de Securitate și Cartea așteptată, pentru conformitate,,,



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celorlalți 2.661 de abonați.

Drept de autor © 2009-2024 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania