Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

Mărturii. Constantin Noica despre manuscrisele eminesciene

ignat

Dumitru Ignat

 

Mărturii. Constantin Noica despre manuscrisele eminesciene

 

În mai 1979, la sugestia doctorului Iuliu Buhociu, l-am invitat pe Constantin Noica la „Zilele Eminescu”.

Medicul Buhociu îl cunoscuse pe Noica prin fratele său, etnologul Octavian Buhociu, doctor în filozofie la Sorbona, universitar la Bochum, în Germania, şi autor al unei impresionante analize a folclorului şi mitologiei româneşti, tradusă şi la Editura „Minerva”. De altfel, O. Buhociu prefaţase un text al lui Noica, tipărit la Paris, în 1962.

La Botoşani şi Ipoteşti, comemorarea Poetului se petrecea în fiecare 15 ianuarie şi 15 iunie. Noica n-a putut veni atunci, în iunie 1979, dar mi-a trimis o scrisoare, în care arăta că îl bucură refacerea Casei memoriale din Ipoteşti; însă întârzierea acestui fapt a făcut ca fascismele a 15 caiete Eminescu (din 44 existente la Academie), aflate în colecţia sa particulară, să fie donate Bibliotecii Astra din Sibiu şi nu Muzeului din Botoşani, cum îşi propusese.

Cinci ani mai târziu, în 2 octombrie 1984, C. N. a venit totuşi la Botoşani. Şi, în aceeaşi zi, la Ipoteşti. Acompaniat de dr. Buhociu, de Gheorghe Jauca, preşedintele Comitetului de cultură al judeţului, de meteorologul Octavian Nicolae, cu care Noica venise din Păltinişul Sibiului, şi de mine. A dăruit Casei memoriale fotocopiile a unsprezece manuscrise eminesciene.

Câteva zile mai târziu, la insistenţa lui G. Jauca, am plecat la Bucureşti, pentru a-l însoţi pe Noica la Academia Română, în demersul pentru continuarea fotocopierii manuscriselor eminesciene.

Am avut rezerve, pe care încerc să le explic şi aici. Nu era vorba de faptul că trecusem de la Comitetul de cultură al judeţului la direcţia Teatrului „Eminescu”, unde tocmai începea o nouă stagiune. Eram însă sceptic în privinţa nevoii de multiplicare a caietelor eminesciene, pe care ar fi certificat-o doar un număr de luat în seamă de utilizatori. Dar erau şi ezitări de alt ordin.

Cu un an înainte, G. Liiceanu publicase „Jurnalul de la Păltiniş”, în care Noica era personaj principal. Portretul său e configurat în tuşe consistente şi expresive. Şi, uneori, necruţător. Ca în episodul în care Noica vrea să arunce caietele sale de lecturi din tinereţe; tocmai el, observă Liiceanu, care pledează pentru facsimilarea integrală a manuscriselor eminesciene! C. N. răspunde că notările nu merită păstrate, fiind „şcolăreşti”. Putem privi lucrurile şi din această latură, spunându-ne că Noica n-avea cum greşi în explicaţia lui şi că la mijloc ar fi doar o percepţie caustică a lui Liiceanu. Dar, în prefaţa la „Originea operei de artă”, apărută în 1982, Noica se arăta indignat că „arhiviştii germani” făcuseră greşeala de a publica tot ce s-a găsit după moartea lui Heidegger!

Pledoaria lui Noica pentru valorificarea manuscriselor Poetului, remarcabilă şi argumentată din varii unghiuri, e însă, întreagă, în „EMINESCU sau gânduri despre omul deplin al culturii româneşti”, apărută în 1975. Prin „om deplin” C. N. înţelege un „uomo universale în versiune românească”. Eminescu, crede C. N., ar avea „întâietate în cel puţin patru specialităţi”: cercetare filozofică, istorie, lingvistică, economie. Pe lângă toate acestea, poezia. Lucian Blaga definea altfel, om deplin fiind acela care există nu doar în orizontul lumii date, ci şi în orizontul misterului! (Omul deplin e şi luciferic, cuvânt ce ne evocă, într-un fel, pe autorul „Luceafărului”!) Iar G. Călinescu pare a adopta o versiune blagiană, precizând că situările pomenite nu sunt contradictorii, ci succesive, poetul fiind ziua „în ţipetele cetăţii”, iar noaptea „în turn, sub Lună”.

Aşadar, cu aceste rezerve (nedestăinuite) l-am urmat pe Noica la întâlnirea cu G. Ştrempel, cercetător ştiinţific, dar şi autoritate în administraţia Academiei. Ştrempel a acceptat repede argumentul că fotocopierea manuscriselor era potrivită cu instituirea unui Muzeu memorial la Ipoteşti. Şi, mi s-a părut, acordul a fost şi un fel de recompensă personală pentru Noica, meritată de filozof din mai multe motive.

După întâlnirea cu Ştrempel, aflându-ne pe Calea Victoriei, l-am invitat pe Noica la o cafea, la Cofetăria Athenée Palace. Conversaţia iese din câmpul de interes al acestei note. Dar, printre altele, l-am întrebat de ce a ales un poet (chiar dacă incomparabil), totodată ziarist (cu o deschidere culturală de excepţie, totuşi ziarist), să fie omul deplin al culturii noastre. Noica mi-a răspuns că e potrivit să găsesc eu însumi deslegarea acestei aprecieri. În sfârşit, m-am străduit ca acea oră şi ceva de răgaz să se încheie zâmbitor; iar Noica a promis că va reveni la Botoşani, fie şi pentru a vedea împlinit angajamentul nostru privind fotocopierea manuscriselor eminesciene.

Din ianuarie 1983, în corpul revistei ATENEU, apărea un supliment de (cel puţin) patru pagini, intitulat „Caiete botoşănene” şi menit să prezinte viaţa culturală şi artistică a judeţului. Am scris, până în 1989, multe din interviurile care s-au publicat aici, lună de lună. Convorbirile tipărite în ianuarie şi iunie se refereau la Eminescu. În ianuarie 1983 şi ianuarie 1985, de pildă, au apărut interviurile mele cu Dumitru Murăraşu (reputatul eminescolog era originar tot din Botoşani) şi Augustin Z.N. Pop. În aprilie 1987, am primit răspuns la două din întrebările unui interviu propus lui Constantin Noica. Au fost tipărite sub titlul „Manuscrisele eminesciene: un dar unic făcut culturii noastre”, în luna care a urmat.

La 1 octombrie 1987, Noica a revenit la Botoşani. Cum trecuse şi prin Suceava, la cei care îl însoţiseră în 1984 s-au adăugat sucevenii Ion Filipciuc (scriitor, dar şi meşter în arta fotografică) şi Mircea Tinescu. La Ipoteşti, Noica a fost bucuros să vadă copiile xerox făcute după manuscrise şi să admită că „operaţiunea” continua.

După trei ani de la prima vizită făcută Botoşanilor, Noica părea, fiziceşte, neschimbat. Nimeni n-ar fi crezut că, peste doar două luni, filozoful se va muta în Indefinit.

În pledoaria sa, Noica socotea că lectura manuscriselor eminesciene va face, din filozofi, istorici, lingvişti, economişti, specialişti mai buni. Dar nu şi poeţi! Poate că această profeţie ar fi avut temei într-o lume îngustă şi suspendată într-un timp anume. Dar, cum ar spune un filozof român comparabil în importanţă, astăzi ne aflăm într-un alt câmp stilistic.

……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

 Domnului Dumitru Ignat

Îngăduiţi-mi să răspund însă la primele două întrebări:

I. V-aş îndemna să publicaţi din nou textul conferinţei ţinute în 1939 la Botoşani de N. Iorga în favoarea „Caietelor”. Veţi vedea acolo, mai bine decât am putut s-o spunem noi, ceilalţi, pentru ce anume „niciun rând din Eminescu nu trebuie lăsat nepublicat”.

II. Se supralicitează, cum spuneţi, în ce priveşte valoarea caietelor „studenţeşti” (iar nu exclusiv studenţeşti!), numai de către cei care nu ştiu să găsească aurul în nisip. Poezie privată, note elementare de studiu, pagini întregi cu rime prea des ridicule, se găsesc din belşug în Caiete; … în ştiinţe pe care abia le învăţa, sau filolog în limbi de care abia se apropia nu era Eminescu. Dar cine nu vede, în laboratorul acesta eminescian, miracolul şi un dar unic făcut culturii noastre, poate rămâne la „Pe lângă plopii fără soţ”, eventual transpus în muzică. Este o vibraţie Eminescu până şi acolo.

Martie 1987 Păltiniş

Constantin Noica

…………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………… 

7. VI. 979 Păltiniş

 Stimate Tov. Vice Preşedinte,

  Vă mulţumesc călduros pentru invitaţia de a participa la „Zilele Eminescu”. Regret că nu pot veni şi mă bucur că aţi refăcut Muzeul şi Casa de la Ipoteşti, cu o întârziere totuşi care vă lipseşte de un dar din parte-mi.

Anul trecut am oferit Casei Popor din Iaşi facsimilele a 15 caiete Eminescu (din cele 44 existente la Academia din Bucureşti), aflate în colecţia mea particulară. Casa Popor însă intra în refacere pe un timp nedeterminat. Am depus atunci manuscrisele la Biblioteca Eminescu din Iaşi, cu gândul să le donez Muzeului din Botoşani, în cazul că Biblioteca nu le reţine şi completează. Aşa s-a şi întâmplat. Am telefonat de la Iaşi la Muzeul Eminescu din Botoşani, dar mi s-a spus că Muzeul nu mai există. În sfârşit m-am adresat Sfatului Popular din Ipoteşti spre a dona fără condiţii manuscrisele mele, dar mi s-a răspuns că nu s-a refăcut Casa Eminescu.

Aşa stând lucrurile în Moldova de Sus, am donat totul Bibliotecii Astra din Sibiu, unde manuscrisele pot fi consultate de oricine, nădăjduiesc şi pe botoşănenii interesaţi să cunoască miracolul eminescian pe viu şi nu muzeal sau doar în tipar. –

Cu acest prilej, îngăduiţi-mi să vă fac o sugestie. Oraşul Dv. este cel mai indicat să înfiinţeze o „bursă Eminescu”, dacă nu mai multe. Ştiţi desigur că poetul ca şi om de cultură Eminescu a fost posibil prin cei 3 ani de Viena şi 2 de Berlin. Fără aceştia, el ar fi fost doar ceva mai mult decât un Bodnărescu.

Îmi închipui că în spaţiul acela binecuvântat, care ne-a dat pe Eminescu, Luchian, Iorga, Enescu se mai ivesc tineri cu înzestrări deosebite. Nu sunteţi datori să-i descoperiţi şi favorizaţi? Dacă oraşul nu are fonduri (deşi o bursă în străinătate nu înseamnă decât două salarii de funcţionar), le puteţi obţine prin colectă publică. În Polonia socialistă, numeroase monumente istorice au fost refăcute şi câteva şcoli au fost înzestrate cu aparate moderne din fonduri obţinute prin colectă publică. Câteva burse bine folosite – şi nu uitaţi că toţi cei patru amintiţi mai sus au stat ani de zile în străinătate – ar cinsti oraşul Dv. şi, poate, ar blagoslovi cultura noastră.

Vă rog să-mi primiţi rândurile aşa cum vi le scriu: cu inimă românească. Vă autorizez să le comunicaţi, dacă doriţi, celor reuniţi acolo sau autorităţilor.

Cu cele mai alese urări şi gânduri,

Constantin Noica

scrisori noica



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 29 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5