Primit pentru publicare: 21 sept. 2016
Interviu cu Olga Moss (supravieţuitor al lagărelor japoneze)
Autor: Tudor PETCU
Publicat: 23 sept. 2016
Editor: Ion ISTRATE

Mărturii din lagărele japoneze

1. Înainte de a discuta despre experienţa dumnevoastră din Japonia, aş dori să discutăm puţin despre personalitatea dumneavoastră pentru cititorii români. Vă rog să vă referiţi şi la principalul motiv pentru care aţi fost desportată în Japonia.

Am fost trimisă nu în Japonia, ci în Java (Indonezia), unde am fost închisă timp de 100 de zile. Am ajuns în două tabere de concentrare: Tjihapit şi Kampong Makassar, lângă Batavia (acum Djakarta). Java este lângă Singapore şi fusese o colonie olandeză. Olanda a fost în război cu Germania, iar Germania era aliată cu Japonia. Mama mea era rusoaică, se numea Maria Arsenievna Morozova. Tatăl ei construise o casă faimoasă în Moscova numită Casa Prieteniei. Morozovii fuseseră una dintre cele mai bogate familii din Rusia. În timpul războiului mama mea a lucrat ca soră într-un spital mobil, iar după revoluţie au fugit prin Siberia la Vladivostok. Mulţi “ruşi albi” au fugit de la Vladivostok în China; alţii au mers în Franţa. Tatăl meu era olandez şi a lucrat la Banca Nederlandse Handel. La fiecare şase luni era transferat la o altă bancă în alt oraş sau ţară. Deci am fost născută în Batavia (Djakarta) şi am locuit în Madras (India), Rangoon (Burma), Bangkok (Thailanda), Medan (Sumatra), Djocja (în centrul Javei). Eu şi mama mea am fost închişi în Bandung, Java, apoi în alte două tabere. După război am fost trimisă la Universitatea Amsterdam din Olanda şi am luat o licenţă în matematică. Tatăl meu m-a învăţat că suntem creaţia lui Dumnezeu iar în fiecare noapte rosteam împreună Rugăciunea Inimii. Mama mea era ortodoxă, tatăl meu protestant. M-au botezat în Biserica Luterană din Batavia, şi când eram copil faptul că “eram copiii lui Isus” era foarte important pentru mine. Mai târziu, în 1976, am cerut să fiu botezată ortodoxă cu trei scufundări. Arhiepiscopul Nicodim al Bisericii Ruse din Exil, în Anglia, mi-a permis acest lucru. Era un prinţ tătar şi un episcop orthodox cu adevărat. Bunica mea era tătară; se numea Vera Feodorovna.

Mereu l-am iubit pe Dumnezeu pentru felul în care m-a creat, pentru ochii şi urechile pe care mi le-a dat. Tatăl meu mi-a dat o Biblie pentru Copii cu litere mari şi o imagine cu cele trei cruci ale lui Hristos şi celor doi hoţi. Luam Biblia şi o citeam pe verandă în fudul casei noastre după-amiază, când părinţii luau siesta. Aveam cinci ani şi ştiam să citesc destul de bine. Am început să citesc despre momentul Răstignirii, despre cum Mântuitorul a fost arestat ca un criminal, cum L-au bătut şi L-au bătjocorit şi I-au pus o robă de purpură. Îmi amintesc cum îmi roiau lacrimile pe obraji când citeam cum I-au bicuit Sfânta Faţă. Apoi am ajuns la clipa când L-au răstignit iar întunericul s-a abătut asupra lumii, apoi a venit cutremurul. Plângeam în hohote. Închideam Biblia Mare, priveam în grădină şi îmi ziceam: “Viaţa nu va mai fi la fel acum când ştiu ce i-au făcut lui Iisus. Nu voi mai fi aceaşi.” Nu le-am spus niciodată părinţilor. De când m-am născut eram bolnăvicioasă, eram internată des în spital.    

În copilărie am avut malarie şi tot felul de boli tripocale, dizinterie, tifos etc. Sora mea Elena, care era cu cinci ani şi jumătate mai mare ca mine, plângea la căpătâiul meu. “De ce eşti mereu bolnavă? Nu cred că Dumnezeu a fost drept cu tine. Nu cred că te iubeşte.” Apoi mergea acasă şi se culca în pat, gândindu-se la ce putuse să spună. Ştiam că nu avea dreptate, puteam simţi dragostea lui Iisus. Nu ştiam de ce sunt mereu bolnavă, dar ştiam că Dumnezeu mă iubeşte. În liniştea din spital vorbeam cu Dumnezeu şi puteam simţi lumea spirituală din jruul meu. Simţeam rugăciunile călugărilor, maicilor şi sfânţilor care mă ajutau. Nu eram singură.   

Când aveam doar trei ani, un client al tatălui meu i-a spus că îmi va face un cadou important, care era prea mare pentru a fi livrat dar putea fi înmânat personal. Tatăl meu mi-a spus asta când luam masa, iar eu credeam că voi primi o păpuşă mare. Dar, spre surprinderea tatălui meu, un pui de elefant ne-a fost adus de un băiat native. Şi, bineînţeles, eu eram încântată, am fugit să-l îmbrăţişez. Obişnuiam să citesc în timp ce stăteam între picioarele lui din faţă, pe care îmi odihneam mâinile, iar el se cobora pentru ca să pot sta pe el. Îmi puneam picioarele pe genunchi. Îmi amintesc şi acum, am 87 de ani, cum mă mângâia cu trompa lui; m-am uitat înăuntru, avea o limbă şi două orificii…

După ce am fost eliberaţi, atracţia vieţii pământeşti părea pentru mine precară, goală şi plictisitoare. Iar studenţii erau atât de copilăroşi.

L-am cunoscut pe soţul meu în Java. Eram un ofiţer al Gurkhas din Armata Britanică. Am fost căsătoriţi timp de 34 de ani şi am avut patru copii. La 59 de ani a murit de scleroză multiplă. Am 13 nepoţi şi 12 strănepoţi. Am învăţat bogăţiile, durerile şi responsabilităţile pe care le are o mamă.

Sunt căsătorită cu al doilea soţ al meu, Vladimir Moss, de 31 de ani. 

2) Cu siguranţă, având în vedere experienţa din lagărele japoneze, aţi cunoscut adevărata însemnătate a termenului “taberele morţii”. Vă rog să ne descrieţi aceste lagăre, pentru că este un subiect puţin cunoscut în ţara noastră.

Mă gândeam toată ziua la Dumnezeu şi Îl rugam să mă ajute. Nu-mi ieşea din minte cum a murit pentru noi pe Cruce, că nu avea suferinţe fizice dar avea o suferinţă spirituală, greutatea păcatelor noastre. Putem uita şi să nu simţim o durere fizică, ci o durere spirituală insuportabilă pe care s-o retrăim din nou şi din nou.

Am reuşit să-mi aduc Noul Testament în închisoare şi în lagăr. Le-am spus japonezilor când au vrut să o confişte: “Nu puteţi face asta, fiindcă este Coranul meu.” S-au uitat cu surprindere la Biblie şi s-au întrebat dacă este o carte islamică.

Odată am fost interogată de japonezi. La un moment dat mi-am amintit cuvintele Domnului: “…să nu vă îngrijoraţi cum veţi răspunde pentru apărarea voastră, nici ce veţi vorbi” (Luca 12:11). Atunci am simţit un zid invizibil în jurul meu, auzeam vocile interogatorilor japonezi de parcă veneau din depărtare, şi am fost ridicată cu picioarele deasupra podelei. Mi-au pus multe întrebări la care nu aveam răspuns, aşa că improvizam. Apoi mă întrebau din nou şi răspundeam diferit. Când s-au enervate din cauza asta, le-am răspuns că inventasem ceva ca să nu-i enervez. Au râs, ca şi cum aş fi spus ceva foarte inteligent. La finalul interogatoriului, când eram afară, am simţit zidul invizibil din jurul meu dispărând şi am coborât cu picioarele pe pământ…

3.) Cum aţi reuşit să rezistaţi în acele tabere? Dacă îmi permiteţi, vă voi întreba: a fost această suferinţă pe care aţi îndurat-o în lagărul japonez principalul motiv pentru care l-aţi descoperit pe Dumnezeu?

M-aţi întrebat dacă credinţa mea a devenit mai puternică în aceste tabere. Cu siguranţă, da. Aveam atâtea dovezi ale profunzimii lui Dumnezeu şi ale Providenţei Sale Divine, nu doar în viaţa mea dar şi în viaţa altora. Mă gândeam adesea la Profetul Iob şi îi citeam carte pentru a-mi sprijini credinţa.

Desigur, viaţa în închisoare şi în lagăr era foarte diferită de cea cu care mă obişnuisem. În anumite momente îmi era frică că voi înnebuni. Spuneam oamenilor: “Trebuie să vorbiţi cu Dumnezeu” şi “De ce nu sunteţi recunoscători Lui, care v-a Creat?”.

Mă uitam la un băieţel pe care-l chema Benny. Tatăl lui, pilot, fusese ucis de japonezi lângă Singapore. Tănăra lui mamă era internată în spital şi se zbătea să rămână în viaţă de dragul lui Benny. Benny era ca un micuţ sac de oase în braţele mele. Apoi i-am simţit respiraţia tot mai înceată şi ştiam că va muri. Mă tot rugam pentru el. Am trezit-o pe sora mea Elena şi am rugat-o să-l preia.

Când am coborât spre bambus, deodată am început să plutesc. Stelele erau ca diamantele în catifea neagră. Era superb. Priveam jos şi am văzut pământul ca o simplă cruce de lemn crescând vertical spre cer. Braţul vertical mergea spre cer, în timp ce braţul orizontal mergea spre stânga şi dreapta de parcă îmbrăţişa lumea.

Deodată a fost o lumină minunată, foarte liniştită şi nemişcată. Apoi – L-am văzut pe Hristos pe Cruce. Avea o coroană de sprini pe capul Său, dar n-am văzut nici sânge, nici suferinţă. Victorie! Hristos era stăpân! Tot ce am putut spune a fost: “Ce măreţie! Ce măreţie!”. M-am apropiat şi I-am privit în ochi. Hristos se uita la Tatăl Său, I-am primit în ochi şi am văzut Infinitul. Mi-am spus: “Trebuie să nu uit niciodată ochii lui Dumnezeu!”.

Deodată lumina a dispărut, la fel şi Hristos pe Cruce. Vocea unui înger mi-a arătat mâna Lui. Două degete erau acoperite de palma mâinii Sale iar trei degete exprimau “a dărui” dar şi “a primi”. Îngerul mi-a spus că ar trebui să cunosc dublul sens al mâinii Sale. M-am întrebat: “Ce o semna”. Apoi mi-am dat seama. Dumnezeu mi-a dăruit viaţă. Mi-a dat o minte, o inimă, voinţă, ochi, urechi, totul! Dar El a şi murit pentru mine, pentru a-mi oferi viaţa veşnică în Regatul Ceresc. Trebuie să-I oferim lui Hristos recunoştinţă şi să-L iubim cu toată fiinţa noastră, inima, sufletul şi forţa, pentru a avea o relaţie spirituală cu El. Dumnezeu ne-a creat pe noi pentru Sine pentru a avea o relaţie spirituală cu El în eternitate.

Ziua următoare am auzit că japonezii au pierdut războiul după o explozie atomică asupra Hiroshimei şi că s-au predate Aliaţilor… 

4.) Probabil aţi vorbit de multe ori despre experienţa dumneavoastră japoneză, dar este acest capitol al vieţii dumneavoastră  suficient de cunoscut în Anglia, unde trăiţi astăzi?

Viaţa mea în lagărul japonez se află în arhivele Muzeului de Război Imperial din Londra. Odată curatorii muzeului m-au invitat la o recepţie pentru a-i cunoaşte pe VIP-uri, dar niciunul nu fusese în lagăre, deci nu aveam ce să împărtăşim. Câţiva editori englezi mi-au scris cerându-mi să-mi publice viaţa în lagărul japonez. După aceea au zis că textul este prea scurt şi m-au rugat să adaug detalii ale vieţii mele înainte de lagărul japonez din Java şi după război. Dar nu voiam să scriu o autobiografie.