Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

    Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 14 → 2022

    Memoriile ”Viața ca un dar” de Ilie Rad sunt o frescă a satului copilăriei autorului din regimul comunist!

     

    Trebuie să recunosc că am fost un ”sceptic de rezervă”, când mi s-a dăruit de către autor, cu un inimos autograf, cartea de memorii ”Viaţa ca un dar. Naşterea şi copilăria (1955-1970)”, apărută la incisiva editură clujeană Casa Cărții de Știință (Cluj-Napoca). Mi-am spus în gând atunci, că e prea devreme ca Ilie Rad să scrie o carte de memorii. Autorul e încă tânăr și în putere. Câteva cărți i le-am citit și recenzat cu plăcere livrescă. Până la urmă memoriile va gen literar sunt extrem de subiective și excesiv sau enervant de pro domo. Cartea cu coperți lucioase și tari m-a cucerit însă imediat. Aproape că nu am lăsat-o din mână, ca un roman de aventuri. M-a fascinat tocmai obiectivitatea senină asupra subiectului: satul Nandra, în care s-a născut autorul la câțiva ani după al doilea război mondial. Cartea propriu-zis nu este o lucrare memorialistică clasică sau un jurnal geografic intim și literar, ci mai degrabă o frescă comprehensivă a satului românesc din perioada comunistă și evoluția acestuia prin membrii săi: țărani simpli cooperatori, activiști locali și viitori intelectuali. Ilie Rad surprinde arhetipul satului românesc mereu etern și totuși într-o profundă schimbare după instaurarea regimului totalitar. Memoriile sunt despre satul Nandra și familia Rad, din care se trage autorul, despre destinul implacabil în fața unui timp care nu mai avea ”răbdare cu oamenii”, dacă l-am parafraza pe Marin Preda. Profesorul universitar clujean Ilie Rad are inteligența de a duce discursul memorialistic în ”eterna reîntoarcere” a lui Mircea Eliade, în ”spațiul mioritic” a lui Lucian Blaga, acolo ”unde veșnicia s-a născut” și e o continuare documentară a romanului ”Strigoiul” de Ion Agârbiceanu. Din punct de vedere tehnic istoriografic Ilie Rad abordează provocarea subiectivă a istoriei personale la vârsta copilăriei lui Nică a lui Ion Creangă, împletită cu istoria familiei, dar într-o perspectivă obiectivă a ”duratei lungi”, specifică Analelor franceze. Satul Nandra devine astfel ”un sat occitan Montaillou” de Emmanule Le Roy Ladurie. Cititorul se îndrăgostește pe loc de Nandra pentru că prin abordarea subiectivă, realizată cu concepție și paradigmă, satul din Mureș devine unul general ardelean. Deși făcea parte din Regiunea Autonomă Maghiară creată personal de Stalin, copilul Rad nu percepea această festă a istoriei. Relațiile inter-etnice erau armonioase, mai puțin în retragerea horthystă din 1944, unde doi săteni au fost împușcați de armata ungară.

    În descrierea familiei, a tradițiilor, setei de pământ și agricultura clasică m-am regăsit în satul socrilor mei, Bobota Sălajului. Orice cititor se poate regăsi în copilăria universală a satului. E un talent specific lui Ilie Rad de a te captiva. Aceleași forme de viață arhetipală, care curgeau inconfundabil, dincolo de propagandă, tezele și ideologia comunistă, inclusiv față de cooperativizare. Memoriile sunt un portret concret al vârstelor copilăriei ardelene universale din satul românesc în perioada comunistă, dar și o radiografie a vieții cotidiene atinse de perenitate, în acei ani apropiați de ”deceniul satanic”. Dincolo de regimul totalitar, familia Rad și locuitorii din Nandra își duceau viața ca strămoșii lor. Tradițiile agricole, legate de nuntă, botez și jocurile de la horă s-au păstrat nealterate, fiind descrise exhaustiv și cu dragoste de autor. Chiar dacă s-a format prin forță cooperativa agricolă GAC-ul sau IAS-ul local, țăranii din anii 1960 păstrau încă obiceiurile agricole ancestrale, de la seceratul cu coasa la cântecul bătutului coaselor. Ilie Rad reușește, pe baza unei documentații arhivistice excepționale, de la arhivele locale, județene, clujene și CNSAS să realizeze o monografie a unei lumi rurale românești din Ardeal, despre care ar trebui ca cercetătorii să se aplece mai mult. Copil fiind și apoi ca adolescent, Ilie Rad, fecior de țărani simpli, nu discuta politică în familie, tocmai pentru că părinții știau că aceasta le-ar fi adus probleme cu regimul. În rest se bucurau de o libertate de dincolo de regim, libertatea oamenilor simpli care se nasc, trăiesc și mor în tradițiile ancestrale seculare. Deși la școală nu li se vorbeau de Dumnezeu, toți locuitorii satului mergeau la biserică duminica, frumoși îmbrăcați și păstrau tradițiile creștine de sărbători nealterate, pentru că în România regimul și-a făcut un aliat din Biserică, nu un dușman ca în URSS, unde bisericile erau transformate în grajduri. Autorul explică cu o acribie cuceritoare toate formele vieții rurale din satul ardelean, dar și istoria toponimelor, hidronimiile locale și cultivarea pământului, precum și tradiția tăiatului porcului. Oamenii se bucurau de viață dincolo de regim. Sunt fermecătoare descrierile de la muncile câmpului, cu pauze și prânzuri tradiționale simple aduse de neveste soțiilor aflați la secerat, coasă sau prășit. Hora satului din Nandra perioadei comuniste, parcă e un pictorial decupat dintr-un tablou de Nicolae Grigorescu, cu iubiri fulgerătoare și bârfe de babe de pe margine, care reglau morala satului. Locuitorii din Nandra erau încăpățânați și ”nealcoși”, de altfel la fel ca sălăjenii mei. Deși comuniștii investeau în tehnologie agricolă, combine, tractoare, batoze, curent electric casnic, încă satul românesc din anii 60-70 era luminat de lumina lumânărilor, iar casele încă mai erau acoperite cu paie și șindrilă de lemn. ”Drumul țării” era ”austriac”, din pământ și pietriș, fiind asfaltat după 1990. Ilie Rad trebuia să meargă la Luduș ca să vadă ”luminile orașului” și să vândă cireșe culese din pomul familiei.

    Ilie Rad a avut un bunic dinspre mamă, Onisifie Trif, care a fost primar în două mandate, între 1930 – 1937, iar un unchi a lucrat mecanic în avionul care l-a adus pe Carol al II-lea din exil la Cluj în 1930, unde s-a pozat cu Regele foarte mândru tânărul din Nandra. Descrierea școlii din Nandra mi-a adus aminte de școlile comuniste din copilăria mea, cu parchet frecat cu motorină și uniformele ce te maturizau devreme. Ilie Rad a trăit emoția primirii cravatei roșii de pionier în prima tranșă, eu abia în a doua am fost posesorul simbolului comunist și știu, că nici eu nu am dormit toată noaptea, ca să mă duc la o școală de provincie cu cravata roșie la gât, în clasa a II-a. Îi înțeleg emoția intrării în rândurile UTC, tot în prima tranșă. Eu am fost primit în a doua tranșă, și eram foarte fericit că purtam cravată de bărbat nu de pionier, lucru care impresiona fetele din clasă. De altfel intrarea în UTC nu avea în anii 1970 nicio legătură cu îndoctrinarea ideologică, ci cu o formă de a deveni și a fi recunoscut ca bărbat de către ceilalți. De această emoție au profitat manipulator comuniștii și ”epoca de aur”. Un avantaj adus de regim trebuie să-l recunoaștem, mai ales că am studiat procesul sociologic al formării noilor generații în vremurile acelea. Comuniștii au promovat prin învățământul gratuit și generalizat un tip de tânăr provenit din familii nevoiașe, care avea acces gratis la liceu și apoi la universitate. În studiile mele despre istoria UBB, între anii 1959 – 1989, am descoperit cu stupoare că toți profesorii universitari din perioada comunistă s-au ridicat din mediile rurale sărace și din micile orașe de provincie. A fost o metodă eficace, prin care regimul comunist și-a fidelizat o mare parte din cetățeni și activul de partid. Accesul la învățământul superior al țăranilor săraci și la funcții înalte a fost o caracteristică a regimului comunist după consolidarea sa, în urma politicii naționale de după 1964 și mai ales după discursul antisovietic a lui Ceaușescu de la balcon, în 1968, care a atras intelectualitatea și a răspândit legenda laserului care a topit tancurile sovietice la graniță, chiar și la Nandra. Mă gândesc cu tristețe la tinerii săraci de azi care nu au bani de meditații și nici pile și, care, nu vor avea niciodată acces la învățământul superior gratuit și la posturi înalte, fiind condamnați la marginalizare și sărăcire. E un paradox sociologic, care trebuie studiat de școala istorică de la Cluj-Napoca (Acad. Ioan Bolovan și echipa sa ar putea cerceta fenomenul). Să se spună adevărul în acest sens. Memoriile lui Ilie Rad te farmecă și cu primele emoții ale debutului literar în ”Scânteia Pionierului”, dar și cu corespondența entuziastă, juvenilă, la revistele copiilor ”Cutezătorii” și ”Luminița”, frumos colorate, care și mie mi-au fermecat și înaripat visurile. Pozele inedite color publicate, cu Zaharia Stancu și Marin Preda sunt vibrante. După tabăra de la Homorod, tânărul liceean, Ilie Rad l-a cunoscut personal pe tânărul de atunci, poetul Mircea Dinescu, întâlnirea și autograful sunt emoționante, dar și profetice. Atunci cred că Ilie Rad a dorit să devină scriitor. Și a reușit.

    Ionuț Țene



    Abonare la articole via email

    Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

    Alătură-te celorlalți 2.661 de abonați.

    Drept de autor © 2009-2022 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
    Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
    Server virtual Romania

    Statistici T5