Mircea Florian s-a născut la 5 decembrie 1949, la Satu Mare. A absolvit Facultatea de Cibernetică a Institutului Politehnic din București. În anul 1986, s-a stabilit în Germania, în prezent locuind la Düsseldorf, dar revenind frecvent în țară. Este cunoscut și sub pseudonimele M.A.N., Florian din Transilvania, FloriMan și Tralalart. A fost membru fondator al Cenaclului „Flacăra”, în anul 1973. A înființat și condus formațiile Zburătorul, Floare de lotus, Florian în Labirint, Ceata de dubași, ceterași, kitarozi și alți meșteri lăutari, Ceata Melopoică, Florian din Transilvania și Colectivul Shukar. A scris muzică de teatru și de film, a realizat un disc single împreună cu Marcela Saftiuc (vinyl, 1973), discurile single individuale „Pădure de voie bună” (vinyl, 1975) și „Fântâna” (vinyl, 1977), precum și albumul de autor „Tainicul vârtej” (vinyl, 1986), figurând și pe mai multe albume compilație. A câștigat Premiul I la Festivalul Național de Muzică Pop „Club A” de la Facultatea de Arhitectură din București (ediția a II-a, 1971) și deține titlul de Doctor Honoris Causa al Universității de Vest „Vasile Goldiș” din Arad.

Mircea Florian este primul mare folkist (compoziții, texte, voce și mai multe instrumente) din România. A abordat cu același succes muzica folk, rock, electronică și experimentală, precum și artele multimedia, realizând experimente artistice avangardiste și mixturi între diverse stiluri muzicale. Interviul următor este datat 28 ianuarie 2020.

– Bună ziua, Mircea Florian!
– Bună ziua!

– Aș vrea să încep prin a te întreba care au fost premisele și motivațiille apariției muzicii folk la noi.
– Au fost mai multe; una dintre ele era că nu puțini tineri, așa cum face românul de obicei, scriau poezie, iar unii dintre ei chiar o și cântau. Și așa s-a făcut ca, din cântările de prin parcuri, de pe la școală sau de la cluburi să apară nevoia de a le arăta cât mai multor congeneri. Un alt motiv era și nevoia de a te alinia cu lumea; în interiorul delimitat de cortina de fier, pătrundeau unele muzici, treceau undele radio și ascultam și noi tot felul de lucruri, căci tocmai se cânta pe tot pământul poezie proprie pe muzică proprie.

– Acesta e motivul pentru care ai simțit nevoia să te exprimi prin folk?
– Da, fiindcă e un gen foarte interesant, cu o lungă vechime, cu menestreli, cu cântăreți din perioada antică, cu conceptul de „melopoia”, de sorginte grecească, pe care l-am și folosit o vreme; era muzică și poezie – melos și poesis –, iar mie mi-a convenit foarte tare asta. Sigur, și eu eram unul dintre cei care scriau și cântau poezie.

– Cum a fost primit folkul la noi – pe de o parte, de publicul în special tânăr și, pe de altă parte, de autorități?
– Publicul tânăr avea nevoie de așa ceva, fiindcă scriam despre generația noastră, chiar dacă adeseori mascat, metaforizat, și publicul nostru înțelegea foarte bine despre ce vorbim. Nu eram de acord, aveam atitudine și asta a fost foarte important; a fost chiar un sprijin pentru a trece prin anii aceia cenușii și fioros de dificili fără să o luăm razna.

– Dacă te-ai fi născut și ai fi creat în altă parte, ai fi putut face mai mult?
– Nu cred; cred că am făcut mult, mult de tot, pe-aici. Mai e și altceva: toată biografia ar trebui să mi-o schimb repede; îmi imaginez complet altceva, întrucât contează foarte mult în ce limbă înveți să vorbești și începi să scrii. Nu cred că ieșea nimic altundeva în domeniul ăsta.

– Deși ai cunoscut maximum de succes în folk, ai simțit nevoia să te exprimi și prin alte modalități; de ce ai făcut-o?
– Există în fundalul acestei producții, „melopoia” (muzică și poezie), muzica; ori aceasta e schimbătoare, oferă posibilități absolut senzaționale, spectaculoase chiar și, de mai multe ori în viață, mi s-a părut că ar trebui să o îmbogățesc cu niște timbre, cu niște modalități tehnice, chiar componistice, nemaifolosind anume instrumente, ci utilizând altele; să uit că știu să cânt la cobză, de pildă, și să mă apuc să încerc să fac niște instrumente sintetice cu altfel de sunete – dar toate erau cam în aceeași oală. La urma urmei, toate astea nu fac decât să slujească niște idei pe care le are cel care le scrie sau le gândește; cu ce anume lucrezi, nu contează așa de mult.

– În momentul în care ai virat spre alte mijloace de expresie, părăsiseși Cenaclul „Flacăra”; arc peste timp, cum ai caracteriza acum acest fenomen?
– E o istorie destul de lungă, pe care eu o cunosc foarte bine dinainte de a fi existat; eram într-o relație foarte bună cu Adrian Păunescu și vorbeam despre posibilitatea unui astfel de cenaclu încă de pe vremea când lucram la Luceafărul. Discutaserăm despre un cenaclu de felul acesta, care să mobilizeze forțe creatoare, iar eu eram de acord cu toate astea și așa se face că am intrat. Din nefericire, cu o viteză uluitoare, cenaclul a luat o turnură pe care nu mi-am imaginat-o, iar Adrian s-a schimbat îngrozitor de tare; de fapt, totul arăta ca un soi de nebunie dictatorială, așa cum o practica Nicolae Ceaușescu, dar într-o oglindă mai mică și mai deformată. La un moment dat, au început și cântecele dedicate perechii dictatoriale și întregului sistem, piese de conjunctură; mi se pare că am trăit într-o lume complet nebună. În orice caz, s-a schimbat, mie mi-a displăcut, am vorbit, așa cum vorbesc și acum, de față cu lumea, ceea ce nu le-a plăcut și atunci am plecat. De fapt, n-aveam nevoie de asta; încă dinainte de Cenaclul Flacăra, umpleam Sala Palatului.

– Însuși folkul a suferit în timp mutații; ce crezi că a mai rămas astăzi din el?
– A rămas ceva din idea inițială, însă a apărut altceva foarte straniu, care aparține timpului ăstuia, fiindcă aproape nimeni nu mai vrea deloc să schimbe cele trei acorduri – uneori, le ajung numai două și asta e trist. S-a diluat, s-a stricat și nu mai are nimeni îndrăzneala să facă ceva mai ciudat. Există un proverb care spune, între altele, că „Stupoarea e mama înțelepciunii.”; dacă nu ai niciun element nou, nicio surpriză, nicio mișcare în ceea ce creezi și faci totul doar în virtutea unui trend, fără a încerca să îndrepți, să cârmești drumurile, poate chiar și pe ale mai multora – în orice caz, pe al tău –, atunci ai pierdut.

– Îți duci activitatea și în România, și în Germania; cum se concretizează ea?
– Se concretizează în tot ce am făcut și până acum: cânt, nu atât de des cum am făcut-o cândva, prin anii ’70, dar cânt, am concerte; pe de altă parte, compun muzică de teatru și de film – în momentul ăsta, lucrez pentru două filme – și mai am și o serie de publicații academice, cu studenții pe care-i am, și sunt lucruri noi de făcut, scriu niște cântece noi, încerc să scriu chiar o carte de poezie, pe care vreau să o public, și nu mă las.

– În ce oraș?
– Cea mai mare parte, în București, dar mai am o reședință în Germania, la Düsseldorf.

– Îți mulțumesc, Mircea Florian, pentru că ai fost alături de noi.
– Oricând, oricum, cu bucurie!

Florin Bălănescu