Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

    Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 14 → 2022

    „Să nu mi se impună niciodată ce să cânt!”

     

    Marcela Saftiuc s-a născut la 19 septembrie 1951, în comuna Mănăstireni, județul Cluj. A absolvit Facultatea de Filologie (Secția franceză) a Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca. Este căsătorită și are o fiică, fiind stabilită în Franța din anul 1981. A câștigat Premiul I la Festivalul Național Studențesc de Muzică Folk de la Clubul 303 al Institutului Politehnic din București, Marele Premiu la Festivalul Național de Muzică Pop „Club A” de la Facultatea de Arhitectură din București (ediția a II-a, 1971), Premiul de popularitate la Festivalul Național Studențesc de Muzică Ușoară de la Iași (1972), Premiul de compoziție și Premiul de popularitate la Festivalul Național Studențesc de Muzică și Poezie „Primăvara baladelor” de la București (ediția I, 1973), Diploma de onoare la Festivalul „Primăvara studențească clujeană” (1973) și Premiul special al Cenaclului „Flacăra” (1974). A fost membră de bază a Cenaclului „Flacăra” din anul 1974. A realizat un disc single împreună cu Mircea Florian (vinyl, 1973), un disc single individual (vinyl, 1975) și un album de autor – „Călător” (compact disc, 2008), figurând și pe mai multe albume compilație.

    Marcela Saftiuc este prima mare folkistă (compoziții, texte, voce și chitară) din România, care s-a impus încă de la început prin originalitate, autenticitate, sensibilitate și forță de expresie, stilul său rămânând neschimbat până astăzi. Interviul care urmează a fost realizat la 20 februarie 2020.

    – Bună ziua, Marcela Saftiuc!
    – Bună ziua și bun găsit!

    – Unde te afli, unde locuiești?
    – Locuiesc în nordul Parisului.

    – Cum te-au dus drumurile vieții într-acolo?
    – S-a întâmplat că am fost lector de limbă română la Universitatea din Lyon timp de trei ani, după care am hotărât, împreună cu soțul meu, să rămânem în Franța și ne-am mutat la Paris. Am stat aici vreo 15-20 de ani, după care ne-am cumpărat o casă (cu grădină, neapărat!) lângă bazilica din Saint-Denis, prima de tip gotic, în care sunt înmormântați regii Franței.

    – În ce an ai descins acolo?
    – În Franța, în 1981, dar în Paris, în 1984.

    – A fost, desigur, o opțiune fericită – mai ales pentru vremea aceea; nu mai era de trăit aici?
    – Trăiești cum poți și când poți, iar, dacă ai de ales, poți să alegi; dacă nu ai de ales, faci ce poți. Am avut atunci oportunitatea să ies din țară împreună cu soțul meu și cu fetița și, văzând ce situație dezastruoasă era în România în anii ’82-’83, când am revenit în țară în vacanță, am hotărât să nu ne mai întoarcem, fiindcă devenise de-a dreptul insuportabil. Ceea ce nu a însemnat că aici a fost simplu; pentru toți cei care au trăit experiența noastră, e foarte clar că a lua viața de la început e un lucru dureros.

    – La fel, ai fost pusă în situația de a deschide drumuri și în muzica folk, pe când aici era vid; ce te-a determinat să începi?
    – E foarte interesant sincretismul care s-a produs atunci între ce făceam eu la Cluj și ce făceau la București băieții pe care nu-i cunoșteam (Mircea Florian, Doru Stănculescu). Mi-am dat seama de asta cu ocazia Festivalului „Club A” de la Arhitectură, unde i-am auzit prima oară, și am realizat că, de fapt, facem și refacem aceeași cale. Am simțit atunci, ca toți tinerii care erau și în public, că era absolută nevoie de o schimbare; era o urgență ca lucrurile să se schimbe măcar în muzică, cel puțin în ce puteam noi face, cu toate riscurile pe care această mișcare le comporta. La început, a fost o mișcare protestatară care a rămas și poetică, dar în esență era o mișcare de protest.

    – Ai început la festivalul acela, dar ai continuat și în Cenaclul „Flacăra”; deja erai un nume când ai intrat, întrucât cenaclul nu exista pe când te afirmaseși. Cât ai rezistat acolo și de ce a trebuit să pleci?
    – Am plecat pentru o perioadă din Cenaclul Flacăra, fiindcă scosesem două discuri și Adrian Păunescu m-a întrebat cum de l-am făcut pe ultimul fără să-i cer permisiunea; la care i-am spus că n-am nevoie de permisiunea nimănui, pentru că eu cântam muzica asta înaintea cenaclului. Din acel moment, am refuzat să mai particip la Cenaclul Flacăra vreo doi ani, spre bucuria directoarei liceului unde lucram, care, săraca, trebuia să-mi găsească înlocuitor. La un moment dat, am fost chemată la Comitetul Central, la București, și mi s-a trasat sarcina să mă reîntorc și să cânt în cenaclu; la care eu am spus: „Sunt de acord, cu o singură condiție: să nu mi se impună niciodată ce să cânt.” Deci, nici textele, nici muzica – să-mi fac eu muzica mea. Și au acceptat; erau așa de bucuroși tovarășii, că au zis: „Sigur că da!” Deci, eu n-am avut niciun fel de probleme de cenzură și nici n-am fost obligată să cânt pe textele lui Păunescu. Nu că n-aș fi vrut, fiindcă are valoare, dar nu mi se potriveau. Și, la un moment dat, am spus: „Nu mi se potrivesc ca atmosferă, ca simțire, deci nu insistați.”

    – …Plus că îți repugna însăși ideea de impunere.
    – Da, nici asta nu-mi plăcea, dar nu găseam numitorul comun, deci nu avea niciun rost.

    – Ești și ai fost tot timpul în situația de a putea face comparații între folkul românesc și cel internațional; cam unde s-ar poziționa folkul nostru vechi, esențial?
    – Eu cred că folkul românesc a fost puternic influențat de cel american – și ca linie melodică, și ca mesaj, și ca ținută, de fapt. În Franța, era la modă „la chanson française”, deci se cânta cu totul alt tip de muzică și, din punctul meu de vedere, folkul românesc seamănă mult cu cel din America.

    – Este greu să porți povara gloriei și a primatului într-un domeniu?
    – Sunt un om modest și niciodată nu mi-am pus problema că trebuie să ajung un mare star – nu asta a fost important pentru mine; important a fost să pot acționa în momentul în care mi s-a părut urgent să am o atitudine. Asta am putut să fac și pentru asta am fost bucuroasă, nu pentru faptul că numele meu e cunoscut – din ce în ce mai puțin, pentru că noile generații nu ne mai știu, toate astea sunt trecătoare. Însă ceea ce am trăit noi – experiențele personale din întâmplările cenaclului și ale spectacolelor – e puțin față de ceea ce au trăit cei care ne-au urmărit și care ne-au spus, după ani, că i-am ajutat să treacă peste toate dificultățile comuniste prin care am fost obligați să trecem cu toții. Asta mi s-a părut mult mai important decât faptul că am fost prima sau n-am fost – au fost și alții, nu asta-i problema.

    –Spune-mi, te rog, în toți acești ani în care ai fost departe de țară, ce anume esențial din ea ai purtat cu tine?
    – O, am purtat destul de mult reminiscențele folkului românesc, fiindcă am cântat, am avut spectacole în Paris din ’84, când am ajuns, până în ’90; deci, ca să spun așa, l-am promovat. Pentru mine, asta a fost o deschidere, am cunoscut și mișcarea muzicală de aici, care era marginală, nu mi s-a părut interesantă și nu m-a mulțumit deloc, iar când mi s-a propus să cânt muzică franțuzească, am zis: „Nu pot să cânt, pentru că nu sunt franțuzoaică de origine.” – și acum cred asta.

    – Îți mulțumesc, Marcela Saftiuc, pentru că ne-ai fost alături.
    – Cu plăcere și la revedere!

    Florin Bălănescu



    Abonare la articole via email

    Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

    Alătură-te celorlalți 2.661 de abonați.

    Drept de autor © 2009-2022 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
    Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
    Server virtual Romania

    Statistici T5