MIASMA
Autor, Lucia Olaru Nenati

Desfăşurarea impresionantei ceremonii a jocurilor olimpice de la Londra care au reunit naţiunile lumii într-un simbol înălţător al concordiei şi al civilizaţiei mi-a readus în minte un semnificativ element de contrast venind din vechimea aceluiaşi areal geografic. Şi anume mi-am amintit de un film documentar pe care l-am văzut mai demult la televizor, pe canalul National Geographic, referitor la canalizarea oraşului Londra care, cu multă vreme în urmă, era foarte precară şi din cauza apelor reziduale produse de cei 2 milioane de locuitori ai oraşului, deasupra lui se ridica o ceaţă groaznic de urât mirositoare pe care ei o numeau Miasma şi care otrăvea respiraţia şi provoca declanşarea epidemiilor de holeră şi de alte boli grave. Pentru rezolvarea situaţiei oamenii de ştiinţă au muncit îndelung şi au făcut proiecte găsind rezolvări ingenioase ale situaţiei îndepărtând Miasma. Inginerul Joseph Bazalgette a conceput şi supravegheat construirea a 2100 km de tuneluri şi ţevi sub oraş ca să colecteze apele reziduale şi să asigure alimentarea cu apă potabilă. După ce sistemul de canalizare al Londrei a fost terminat şi pus în funcţiune numărul deceselor a scăzut foarte mult, iar epidemiile au fost eliminate, întregul oraş intrând într-o nouă zodie a libertăţii de a respira aerul curat şi de-a trăi în siguranţă.

Acest lucru mi-a produs o comparaţie ce mi s-a părut foarte potrivită deşi termenul ei secund vine din aria de manifestare a comportamentelor omeneşti. Pornind, desigur, de la experienţa personală dar şi de la multe alte exemple, suficiente ca să poată conferi un grad de generalitate aserţiunii, m-am gândit la atâţia oameni care au făcut şi fac mereu lucruri de valoare, fapte lăudabile, de calitate, cu eficienţă şi cu folos pentru ceilalţi, adesea încununate de succes, uneori atât de multe încât nici ei înşişi nu le pot ţine minte sau chiar nu-i interesează să le adune ca pe dovezi de virtute identitară. Aceste fapte cer adesea mult efort şi consum de energie pentru care ar merita ca ei să fie foarte preţuiţi, sprijiniţi, răsplătiţi după merit, în orice caz, ar trebui să dobândească o situaţie prosperă, bine pusă la adăpost de orice cumpănă sau lipsă. Dar nu o dată, asemenea oameni trăiesc cu un venit modest sau chiar în privaţiuni în timp ce succesorii sau beneficiarii faptelor lor câştigă sume astronomice pentru performanţe mediocre sau chiar în lipsa totală a meritelor şi performanţelor. Cum se explică aşa ceva?

Sau alt exemplu: există oameni care se manifestă prin ceva remarcabil, vorbesc, de pildă, în public despre subiecte majore cu acea însufleţire şi charismă care aminteşte de acele „limbi de foc ale Sfântului duh al Cinzecimii” la care se referă cartea sfântă şi care înseamnă transmiterea către mulţimi a unei energii spirituale deosebite, inspirate parcă de sus de către o putere supraomenească şi astfel au darul de-a convinge şi de-a atrage auditoriul din jur, de a-l înălţa spiritual pe scala unei vibraţii superioare. Sau fac orice alt lucru deosebit: recită memorabil, cântă emoţionant, scriu lucruri de mare profunzime şi adevăr, dansează, pictează, joacă teatru, realizează altceva meritoriu etc., adică fac ceva pentru care cei care-i cunosc îi răsplătesc la început cu aprecierea şi cu admiraţia lor, îi aplaudă, le spun cuvinte frumoase şi pline de emoţie benefică, nu o dată, elogioase, îi invită generoşi să vină şi la ei, să facă acel lucru frumos specific lor în faţa unui alt public, sau spun altora ceva pozitiv ori chiar exprimă în scris această puternică, sinceră şi îndreptăţită impresie.

Dar apoi, după un timp, când acest lucru se află, cel în cauză poate constata cum respectivii admiratori de până atunci „dau înapoi”, îşi diminuează creditul pe care îl acordaseră la început spontan, sincer şi fără nici o rezervă şi, mai ales, fără nici un interes pragmatic. Il privesc suspicioşi, cu alţi ochi, se retrag, se repliază cu un fel de jenă căci nu spun ce s-a întâmplat nici să-i pici cu ceară. Dar cel în cauză ştie ce s-a întâmplat. Au fost atacaţi de către defăimătorii săi, cei ce îl urmăresc cu o invidie malefică, dementă, patologică, obsesivă şi longevivă de când au constatat acţiunea lui benefică asupra publicului, puterea lui de-a „încălzi” şi înălţa sufletele oamenilor, i-au observat performanţele şi i-au văzut meritele, au citit sau au auzit laudele ce i s-au adus, i-au aflat HARUL pe care ei nu-l au, nu-l pot avea, oricât s-ar strădui. De atunci s-au îmbolnăvit, pur şi simplu, de invidie, de ură viscerală, diabolică, la adresa lui, drept care au căutat să-l împiedice cu orice chip să se manifeste dar, mai ales, să-l defăimeze constant oriunde, cu orice chip, fără argumente, căci acestea nu se lasă uşor descoperite şi aduse la bară sau doar inventate. Ei transmit neobosit doar starea de ură, de adversitate, cu aerul că motivele nu contează, ori că ele sunt atât de mari şi multe şi de la sine înţelese încât nici nu mai trebuie expuse. Important e să transmită oricui din jurul lor starea de adversitate la adresa purtătorului de har în aşa fel încât cel ce aude defăimarea să se impregneze, ca de un miros sau de un lichid vâscos, să se contamineze de această stare fără s-o ştie măcar, fără să-şi dea seama, fără să conştientizeze, adică, ce i se întâmplă, dar să devină apt de-a transmite această stare, să o difuzeze mai departe, la rândul lui, în chip automat la fel cum ar transmite agentul patogen şi invizibil al unei grave boli contangioase. Iar dacă e întrebat de cineva din ce cauză a dobândit o asemenea părere proastă despre un om admirabil şi admirat până atunci, ridică din umeri încurcat şi spune că aşa a aflat-o de la mai multe persoane din anturajul lui şi că, desigur, dacă există aşa de mulţi trebuie să fie ceva adevărat adică omul despre care e vorba trebuie să fi în fond foarte rău, un monstru care a distrus cu puterea lui vieţile oamenilor cu care a intrat în contact ori care ascunde cine ştie ce altă vinovăţie malefică. Aici se ridică un foarte mare semn de atenţie şi exclamare cu privire la pricipiile democraţiei numerice care nu se aplică în această speţă căci oricât de mulţi ar fi cei contaminaţi de starea de adversitate contra unuia singur, nu se cheamă că ei au dreptate!

Când li se arată şi li se demonstrează limpede că, dimpotrivă, acela nu a atins pe nimeni nici cu un pai şi că nu numai că nu a făcut rău cuiva, dar că a ajutat dezinteresat atâta lume de nici nu mai ţine minte, privesc încurcaţi şi nu prea se lasă convinşi căci prea e mare înverşunarea, prea puternică starea de adversitate pe care au inhalat-o fără să ştie cum şi de ce, şi fiindcă, în orice caz, fenomenul nu are nici o legătură cu raţiunea, cu logica, ci doar cu psihologia în latura ei patologică. Dacă află cumva că cei ce au provocat, dezvoltat, degajat şi transmis această stare au în plus mari interese pragmatice să-l demoleze pe acela, să-i ia locul în orice domeniu unde ar merita să fie, pentru ca vor să dobândească ei banii, profiturile materiale şi morale, prestigiul, stima, admiraţia, imaginea, poziţia, statutul ş.a, ce i se cuvin pe drept cuvânt celui înzestrat, sunt foarte contrariaţi, dar tind, mai degrabă, să nu acorde prea mare importanţă argumentelor căci acestea vin aposteriori, după ce contaminarea s-a produs deja şi, vai, nu mai poate fi anulată.

Uimitor este faptul că în această capcană pot să cadă chiar oameni inteligenţi, superiori, chiar faimoşi prin capacitatea lor critică, personalităţi de top, dar care nu realizează că sunt manipulaţi ca nişte inocenţi copii de grădiniţă, că li se inoculează trăiri, impresii, adversităţi, stări, interese ale altora, străine de fiinţa lor şi de capacitatea lor de apreciere a faptelor, aşa încât atunci când au a decide în vreun conclav asupra vreunei hotărâri în care e vorba despre persoana în cauză, ei manifestă o atitudine totalmente subiectivă, nefondată, de adversitate viscerală, în care vestita, celebra lor raţiune nu are nici un amestec, provocându-i aceluia un rău capital cu totală inconştienţă, convinşi fiind că procedează corect şi moralmente justificat. Asta pentru că, chiar dacă s-ar strădui sau ar fi convinşi să încerce, ei nu-l mai pot vedea pe acel om aşa cum este el în chip real şi deci nu-l pot judeca şi aprecia ei înşişi în chip nemijlocit, punându-şi în funcţiune celebra lor capacitate de evaluare şi apreciere critică pentru care şi-au căpătat statutul de notorietate şi prestigiu, nu o dată unul social de mare altitudine şi influenţă, ci văd obsesiv doar imaginea lui deformată grotesc, monstruos, hidos, malefic, care s-a suprapus total peste imaginea lui reală, înlocuind-o cu surogatul imaginat creat de altcineva, acela care le-a fost transmis, transportat, indus mental de propagatori ai acelei cumplite epidemii, asemănătoare holerei londoneze de odinioară de la care am pornit discuţia de faţă.

Aşa că fenomenul continuă şi se petrece mereu, cu câte un nou exemplu de persoană inocentă care, la început, vine senină şi se arată entuziasmată de prima impresie asupra vreunei calităţi, performanţe ale unui om cu har, îl aplaudă ca pe un sportiv ce obţine o victorie, plănuieşte vreo dezvoltare a acestei relaţii, vreo difuzare fericită a acestei impresii către alţii şi chiar face ceva de acest gen. Asta până când această atitudine binevoitoare este depistată şi atinsă invariabil, înconjurată şi pătrunsă de MIASMĂ, de acea stare de adversitate, străină şi iraţională, patologică, de acea substanţă difuză provocată de invidie şi propagată de acei inşi diabolici care nu pot suporta organic ideea că un altul poate realiza ceva meritoriu şi poate dobândi succesul râvnit de ei, miasmă care pluteşte în jurul său dar se întinde tot mai mult peste lumea unde acţioneză influenţa acestor factori distrugători. Poate că exemple de acest fel ale unor asemenea fenomene, atemporale la urma urmei, vor fi gestat odinioară în mentalul colectiv, creind reprezentarea cumplită a iadului din imagistica plină de spaime a omenirii.

Iată cum se poate susţine comparaţia dintre această atitudine malefică aflată la antipodul deplin al ideii de sportivitate ce triumfă azi atât de grandios pe acele locuri cândva macerate şi otrăvite de acea miasmă londoneză de altădată ce aducea holera şi distrugerea în masă a vieţilor omeneşti.

Oare când va veni în mod salutar vreun asemenea inginer care să sistematizeze radical şi benefic canalizarea morală în această zonă ca să dispară această Miasmă otrăvitoare care spurcă relaţiile fireşti dintre oameni, care perturbă şi distruge raportul corect dintre faptă şi răsplată, care împiedică triumful şi aprecierea meritului, care împrăştie nori de ură dementă şi înverşunată, adesea de nimic nejustificată, ci doar produsă şi răspândită de spirite malefice, demonice care nu poat trăi şi respira decât în acest mediu toxic, precum peştii Piranha în apă, iar din cauza lor vedem încet, încet, cum societatea regresează în general şi tinde tot mai mult să se îmbolnăvească de o gravă epidemie de ură înverşunată, mai dăunătoare decât holera londoneză de odinioară?