Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

MIHAI EMINESCU, AJUTAT DE BOTOŞĂNENI ÎN 1887 – 125 de ani (1887-2012)

MIHAI EMINESCU, AJUTAT DE BOTOŞĂNENI ÎN 1887
125 de ani (1887-2012)

N-I,Autor, ing. Nicolae IOSUB

În perioada 10 aprilie 1887- 14 aprilie 1888, poetul Mihai Eminescu s-a aflat în îngrijirea surorii sale, Harieta, la Botoşani. Deşi poetul venise de la Mănăstirea Neamţului într-o stare de sănătate destul de bună, peste puţin timp boala recidivează şi este nevoit să se interneze la Spitalul Sf. Spiridon din Botoşani pentru tratament.

Botoşănenii au încercat să-l ajute pe poet cum au crezut de cuviinţă şi au făcut o cerere, semnată de 60 de personalităţi ale oraşului, pentru acordarea unui ajutor material de către oficialităţile locale. Cererea din 27 mai 1887 se încheie astfel.,,Amintindu-vă această sfântă datorie, subsemnaţii ne întemeiem pe credinţa că ea nu este dorinţa noastră particulară, că această dorinţă este a oraşului întreg şi că dv. eraţi în adăstarea unei asemenea propuneri pentru a o executa imediat”. Cererea a fost semnată de profesori, medici, avocaţi, personalităţi destul de bogate dar care, aşa cum afirmă Gh. Ungureanu în cartea sa ,,Eminescu în documente de familie”: ,,…erau oameni cu stare materială bună, unii chiar bogaţi şi dacă ar fi dat fiecare imediat câte un galben măcar, ar fi adunat o sumă mai mare decât cei 1200 lei votaţi de Prefectură”.

Această cerere a fost luată în discuţie în Consiliul permanent al judeţului Botoşani, în 14 iunie 1887 şi în aceeaşi carte, Gh. Ungureanu redă procesul-verbal al şedinţei care a hotărât acordarea ajutorului. Aceste discuţii în consiliul judeţean a suscitat multe discuţii şi dezaprobări din partea multor eminescologi care au condamnat modul cum au reacţionat aceştia, la cererea de ajutor. Perpessicius, scria în 8 iulie 1929, într-un articol ,,Botoşanii şi Eminescu”, publicat în ,,Cuvântul” că, în albumul realizat la Botoşani cu acazia împlinirii a 40 de ani de la moartea poetului ,,…noi am fi dorit, să mai găsim în frumoasele pagini ale albumului, transcrise memorabilele şedinţe ale consiliului municipal al Botoşanilor, din 1887, când cererea de ajutor iscălită de 60 de cetăţeni ai urbei poetului se izbea de replici ca acelea: poetul e prea mare pentru judeţ (dceci să-l ajute ţara) sau: judeţul are nevoie de cazărmi şi ar fi incorect să se dea ajutoare care ar deschide şi alte apetituri”.
Aceste acuzaţii sunt reluate şi de George Călinescu în cartea sa ,,Viaţa lui Mihai Eminescu” precum şi de alţi biografi ai poetului Mihai Eminescu. Aceste acuzaţii au apăsat greu asupra botoşănenilor, acreditându-se ideia că Botoşaniul nu l-au ajutat pe Eminescu în momentele grele din viaţa sa. Lucrurile nu stau tocmai aşa şi, în continuare, doresc să restabilesc, pe cât se poate, adevărul despre acest moment din viaţa lui Eminescu.

Am arătat în capitolul ,,Un an de suferinţă la Botoşani” din cartea ,,Mihai Eminescu la Botoşani” că, în anul cât a stat poetul la Botoşani, s-au desfăşurat o serie de acţiuni menite să adune bani pentru ajutorarea poetului: ,,Cornelia Emilian afirmă în luna martie 1893 că timp de doi ani de zile s-au adunat diferite sume de bani pentru ajutorarea poetului, prin organizarea unor concerte, producţii teatrale şi alte ajutoare băneşti de la admiratorii săi. În Iaşi, Emilia Humpel, sora lui Maioresu a organizat un concert în urma căruia s-au adunat 800 lei, Maria Harnas a adunat 400 lei, A.C. Cuza prietenul poetului a dat poetului 400 lei, iar Adela Andrei şi C. Mille au adunat sume mari cu listele de subscripţie”. Aceste acţiuni au adus poetului peste 2000 de lei într-un an, bani pe care poetul îi avea depuşi la Casa de Economie din Botoşani. Harieta dorea să cumpere, cu banii adunaţi din ajutoarele venite pentru Eminescu, o casă, de la o călugăriţă de la mănăstirea Agafton, cu suma de 4000 de franci, aşa cum rezultă din scrisoarea acesteia către Cornelia Emilian din Iaşi din 29 ianuarie 1888:,,Casa este foarte bună, strada retrasă şi aerul curat….Un raport al defunctei cere 6000 franci, însă pe mine m-a asigurat că sunt siliţi a o da cu 4000 franci şi poate cu mai puţin”. Din păcate Harieta nu poate cumpăra această casă, fiind vândută altei persoane. Lucrurile acestea erau cunoscute şi de oficialităţile oraşului şi poate astfel se explică şi acordarea cu greutate a ajutorului din partea consiliului local.

Dar, să vedem cum s-au desfăşurat dezbaterile în consiliul local din 14 iunie 1887. La dezbatere participă 15 consilieri şi au luat cuvântul consilierii: Leca, Mania, Smelţ, Savinescu, Rusu, preşedintele şi prefectul. Din cele 7 luări de cuvânt doar consilierul Leca, care vorbeşte primul, nu este de acord cu ajutorul pentru poet, propunând ca: ,,Ministerul din mijloacele statului să dei pe viaţă un ajutor, nu ar face rău, căci altfel am crea un precedent”, argumentând cu următoarele: ,,când vedeţi că cade casa pe noi, când nu avem localuri de cazarme, subprefecturi, şcoli etc., mai întâi să ne ocupăm de ele. În principiu sunt de a da ajutor d-lui Eminescu, însă să nu se precipiteze, propun a se lăsa pentru şedinţele de la toamnă”.

Şi acum să vedem împrejurările în care s-a solicitat acest ajutor. Pe 3 iunie 1887, un incendiu devastator a cuprins oraşul şi în 12 ore a prefăcut în scrum 310 case şi 200 de prăvălii, afectând peste 2000 de familii, cu circa 10.000 de locuitori. Focul a distrus şi Biserica Uspenia şi a ajuns aproape de casa în care locuia poetul.

S-a format un Comitet Central pentru ajutorul incendiaţilor care trimite adrese în ţară, cerând ajutoare;;Un incendiu grozav distrugând în ziua de 3/15 a curentei, o mare parte a oraşului Botoşani, a lăsat o mulţime de familii fără adăpost şi hrană, în lacrimi şi mizerie.
Aceşti nenorociţi, rămaşi sub cerul liber, sunt lipsiţi şi de mijloacele de a-şi procura existenţa. Violenţa focului nu le-au îngăduit aşi scăpa obiectele de comerţ, instrumentele de lucru şi la cei mai mulţi, nici chiar hainele de pe ei şi copiii lor. Mizeria este înspăimântătoare.

Asupra acestor ruini, umanitatea şi caritatea, cer a se întinde o mână de ajutor spre a scoate din ele atâţia bărbaţi, atâtea femei şi mai cu seamă atâţia copii…Vice-Preşedinte, G. Urzică” (Arhivele Naţionale –Dir. Judeţeană, fondul Bisericii Uspenia, dosar 191/1887).

Consiliul local trebuia să ajute şi pe cei rămaşi fără locuinţe şi în bugetul pe 1887 este prevăzută suma de 3000 de lei ,,pentru incendiaţii din Botoşani”, nemailuând la socoteală cheltuielile suplimentare pentru instituţiile oraşului, afectate de incendiu. Acesta a fost motivul principal pentru care consilierul Leca nu a fost, de la început, de acord cu ajutorarea lui Eminescu. Dezbaterile din consiliul local s-au desfăşurat într-o atmosferă de panică ce exista în Botoşani în urma incendiului, aşa cum susţine şi d-na Stela Giosan în lucrarea ,,O pagină din istoria Botoşanilor- incendiul din anul 1887, văzut de contemporani”:,,…în Botoşaniul lovit din greu de marele incendiu, s-a votat după multe discuţii un ajutor material de 1200 lei pentru poetul Mihai Eminescu, fiul acestor meleaguri, aflat acum în suferinţă, şi asta dat fiind faptul că erau necesare fonduri băneşti importante pentru refacerea clădirilor din centru oraşului, afectate în mod serios de incendiul amintit”.

Dar să vedem ce au propus ceilalţi consilieri care au luat cuvântul. Consilierul Mania susţine acordarea ajutorului pentru Eminescu care ,,trebuie să se dea cât se poate mai degrabă…căci la apelul făcut cătră toată lumea cred că şi noi vom răspunde da, pentru un astfeli de mic ajutor, deşi bugetul nostru are multe sumi fictive”. Consilierul Şmelţ susţine ajutorul:,,sunt de opiniune din contra cu dl. Leca, însuşi dl. Leca a zis că Eminescu a fost un eminent bărbat şi că nu avem mijloace, apoi eu cred că noi să-i dăm măcar zilnicile mijloace de trai până îi va da ţara, să-i dăm noi, să-i înlesnim viaţa până i-o va înlesni ţara”. Consilierul şi profesorul Savinescu susţine şi el acordarea ajutorului:,,…noi vom da; dacă vom fi în stare a da…iară pentru poetul Eminescu propun a se da precumpănit, nu o dată cât trebuie, ce după mijloacele bugetului” fiind convins că incendiul care a distrus peste 200 de prăvălii, ce contribuiau cu impozite, va duce la diminuarea sumelor încasate la bugetul oraşului. Dar cel mai favorabil discurs pentru ajutorarea lui Eminescu îl susţine consilierul Rusu care spune:,,Noi sântem datori ca conjudeţeni a-l ajuta, fiind fiul judeţului, căci dacă vom merge pe urmele ştiinţei, apoi omenirea întreagă trebuie să-l ajute…căci un om este mai scump decât bugetele, omul trebuie preferat cazarmelor şi caselor, propun dară a se fixa suma după puterea judeţului şi să nu ne târguim asupra ei”.

Din păcate nimeni dintre cei care au scris despre Eminescu nu au văzut, sau n-au avut răbdarea să citească şi aceste luări de poziţie în favoarea lui Eminescu şi au luat drept bun numai ce a spus primul consilier care a vorbit, Leca. Cu 14 voturi pentru şi o abţinere s-a aprobat un ajutor de 100 de lei pe lună, începând cu luna iulie 1887 şi până în aprilie 1888. Din păcate aceşti bani, aprobaţi de consilierii botoşăneni, nu au fost primiţi de poet deoarece, aşa cum afirmă Iacob Negruzzi, în şedinţa Camerei din 2 martie 1888:,,…comuna oraşului său natal Botoşani, dupe îndemnul concetăţenilor compătimitori, înscrisese în bugetul ei o modestă sumă de 100 lei pe lună, cu care să se poată veni în ajutorul acelui fiu talentat dar nenorocit al ei, însă fostul ministru D. Radu Mihai, neşciind sau poate nevoind să priceapă ce însemnătate are un mare talent poetic pentru un popor, a şters din bugetul comunei Botoşani acea modestă sumă ce o hotărâse comuna ca ajutor pentru Eminescu”. Dar acest aspect nu a fost observat de cei ce au acuzat oficialităţile botoşănene că nu au vrut să ajute pe poet. Mai mult, la solicitările medicului Iszak, care-l îngrijea pe Eminescu, către ministrul de finanţe de a i se acorda o pensie poetului, ministrul liberal Constantin Nacu respinge cererea pentru lipsa fondurilor. În octombrie 1887, Harieta a expediat trei petiţii: Ministerului de Finanţe, Prefectului de Botoşani şi reginei Carmen Sylva care-l cunoştea bine pe Eminescu, dar toate trei fără nici un rezultat.

În luna decembrie 1887, un grup de personalităţi din Iaşi au trimis o petiţie camerei deputaţilor pentru acordarea unei pensii poetului. Acest lucru este consemnat într-un articol din ,,Familia”, din 25 decembrie 1887, unde este redat textul petiţiei:,,Domnule preşedinte, domnilor deputaţi! Poetul Mihail Eminescu suferind de mai mulţi ani de o boală grea care-l pune în imposibilitate de a-şi procura mijloacele de asistinţă, subsemnaţii venim a vă ruga să binevoiţi a-i acorda o pensie viageră ca semn de recunoştinţă din partea ţării pentru meritele sale literare”.
A fost nevoie de interpelarea lui I. Negruzzi în Cameră pentru a se lua în discuţie acordarea unei pensii viagere de 250 lei pe lună, care după lungi tergiversări, se aprobă şi în Senat la 23 noiembrie 1888 şi este semnată de Carol I de abia în 12 februarie 1889, când poetul era deja internat în spital. Oficialităţile centrale au aprobat, cu mare greutate, această pensie, atunci când nu mai era de folos poetului. Dar acest lucru nu a prea fost observat de unii din biografii lui Eminescu, dând toată vina pe oficialităţile botoşănene, care într-un moment greu din istoria oraşului, au ezitat până să-i acorde poetului ajutorul necesar.
Ziarul ,,Vocea Botoşanilor” din 8 decembrie 1887 publică un articol în care spune că:,, Eminescu e lipsit de orice mijloace. Ce face societatea Junimea al cărei membru Eminescu a fost? Dacă Statul care acordă sume fabuloase femeilor străine care au servit de plăceri vre-unui colectivist nu voieşte a veni în ajutorul unui scriitor român, ar trebui ca amicii lui Eminescu, d-nii Carp, Pogor, Maiorescu, Rosetti etc, să se gândească la el”.

Revista ,,Familia” din Oradea consemna pe 31 iulie 1887:,,Eminescu, unul din cei mai buni poeţi români, zace bolnav de mai mult timp. Cum suntem informaţi, duce chiar şi lipsă. Judeţul său natal i-a venit întru ajutor şi i-a votat o sumuliţă pentru întreţinere. Dar publicul român? Dar aceia toţi, câţi s-au inspirat din lira lui Eminescu şi sunt încântaţi de geniul lui, de ce nu-şi fac datoria?…dar Academia Română? De ce nu i-a acordat încă nici un premiu? Pentru că Eminescu nu şi-a prezentat la concurs colecţia de poesii? Dar conform Statutelor, fiecare membru al Academiei are dreptul d-a recomanda orice carte ce-i pare meritorie în literatura română. Însă nici unul nu şi-a adus aminte de Eminescu!”.
Am dorit să precizez aceste lucruri ca să nu se mai susţină, în continuare, că botoşănenii au fost ,,surzi” la solicitările lui Eminescu, chiar dacă unii dintre ei au manifestat indiferenţă şi uneori rea credinţă în distribuirea ajutoarelor care veneau din ţară. Un astfel de caz a fost reţinerea sumei de 175 de lei, trimisă de artistul constănţean I.D. Ionescu care dăduse o reprezentaţie în folosul poetului, iar suma este reţinută mai multe luni de către primarul din Botoşani.
Perioada, cât poetul Mihai Eminescu a locuit la Botoşani, în îngrijirea surorii sale Harieta, a fost, totuşi, una din cele mai bune din punct de vedere material, datorită ajutoarelor primite. Astfel se explică şi intenţia Harietei de a cumpăra o casă, unde să locuiască împreună cu fratele ei, intenţie care din păcate nu se materializează.

Considerăm că botoşănenii şi-au făcut datoria faţă de poet, atunci când acesta a locuit aici, atât din partea medicilor care l-au îngrijit, a prietenilor care s-au interesat de starea sa şi a unor oameni de bine care l-au ajutat din punct de vedere material.
În decembrie 1887 trupa de teatru condusă de Fany Tardiny a dat un spectacol în favoarea poetului, pianistele Maria Harhas şi Margareta C. Jecu au susţinut turnee pianistice pentru ajutorarea poetului, plus listele de subscripţie acoperite de învăţătorii din Iaşi şi din alte localităţi.
După moartea poetului, botoşănenii l-au aniversat şi comemorat pe poetul lor prin importante şi diverse manifestări culturale, ridicarea primului bust în 1890 şi a altora în decursul timpului, acordarea numelui poetului unor instituţii culturale de prestigiu, aşa încât, poeta Lucia Olaru Nenati afirma că ,,La Botoşani toate se numesc Eminescu”.

Bibliografie:
1.Augustin Z.N.Pop -Contribuţii documentare la biografia lui Mihai Eminescu-Ed. Academiei R.P.R.-1962
2. Gh. Ungureanu- Eminescu în documente de familie- Ed. Minerva Bucureşti- 1977
3.Acta Moldaviae Septentrionalis- Ed. Axa 2002
4.Perpessicius- Eminesciana- Ed. B.P.T. Bucureşti-1989
5. Petru Vintilă –Eminescu. Roman cronologic- Ed. Cartea Românească-1974
6. Ştefan Ciubotaru- Al treilea Caleidoscop botoşănean”- Editura AXA Botoşani, 2010



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 39 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5