• ,,Odată cu dragostea începe adevărata viață a omului, 
• viața cu suferințe și griji, pe lângă care copilăria stă 
• ca un vis frumos în care ți se pare c-ar fi fost de două 
• ori pe-atâta soare și pe atâta căldură de cum e astăzi”.
• (M. Eminescu- Timpul, 1877)

    Mihai Eminescu, cel mai mare Poet al românilor, născut pe meleagurile botoșănene, a cunoscut de mic copil, viața țăranului rămân și munca lui grea pentru obținerea roadelor sale, natura frumoasă din împrejurimile Botoșanilor și a primit o educație în spiritul muncii, a respectului față de țăranul, care trudea din greu pentru existență și a păstrării obiceiurilor și tradițiilor românilor.

     Eminescu a crescut în mijlocul naturii, pe care a iubit-o atât de mult și a cântat-o în poeziile sale, a cunoscut, de la vârsta de 14 ani prima iubire, pentru o fată orfană din Ipotești, pe care a evocat-o în versurile sale din adolescență și s-a maturizat, venind în contact cu realitățile vieții de la țară. Eminescu a învățat din familie, să prețuiască și să respecte femeia, cea care în acele timpuri aducea pe lume și creștea o casă plină de copii, îi educa și îi pregătea pentru viață, așa cum făcuse și mama lui, Raluca, pe care a iubit-o și prețuit-o toată viața.
     Ca orice tânăr, crescut în mijlocul naturii, Mihai Eminescu a cunoscut și prima sa dragoste, la Ipotești, a învățat să iubească și să prețuiască femeia, important izvor de inspirație în poeziile sale. Încă din adolescență și până la sfârșitul vieții sale scurte, Eminescu, deși nu a fost căsătorit niciodată, a iubit și prețuit sexul frumos și a fost de mai multe ori îndrăgostit, așa cum spune însuși:„Deşi am fost de multe ori îndrăgostit, să vă spun drept eu n-am iubit niciodată. Eu mă înşelam pe mine însumi luând drept dragoste, dorinţa de dragoste, adică dorinţa aceea de a îngenunchea înaintea unei femei frumoase, pe care mi-o zugrăveau imaginaţia şi simţurile mele. Dar odată şi o dată pare-mi-se că tot am iubit, căci de data asta am suferit mult. Ştiu una şi bună, că întreaga mea viaţă aş fi dat-o bucuros pentru dânsa” (Manuscris 2292, f. 50.v).
     În această destăinuire, Eminescu vorbește despre unica lui iubire, dragostea lui pentru Casandra Alupului, fata simplă de la Ipotești, pe care n-a uitat-o niciodată în viață. De această fată a fost inspirat Eminescu în primele sale poezii, cuprinse în ciclul Elena și Marta. Moartea neașteptată a acestei fete, bolnavă de dropică, l-a afectat pe adolescentul Mihai, așa cum se poate observa din versurile:

•             ,,Apoi mi-aduc aminte… O zi de primăvară…
•   Şi m-am trezit în luncă c-un pui cu ochi de foc,
•   Cu părul negru-n cozi, cu faţa zâmbitoare.
•   Ea-şi pleacă ochii timizi- şi eu am stat pe loc.
•   Ce s-a-ntâmplat de-atuncea eu nu-mi aduc aminte…
•   S-a dus!…De-aceea însă aş vrea încă o dată
•   Să văd lunca cea verde, să văd valea cu flori
•   Unde adesea de braţu-i în noaptea înstelată
•    Şedeam pe stânca stearpă spunându-i ghicitori”.

      Cunoscându-l bine pe Eminescu, I.L. Caragiale ne-a lăsat, după moartea poetului, informații importante despre Eminescu ca Om, consemnate În Nirvana:,,Aşa l-am cunoscut atunci, aşa a rămas până în cele din urmă momente bune: vesel şi trist; comunicativ şi ursuz; blând şi aspru, mulţumindu-se cu nimic şi nemulţumit totdeauna de toate; aici de o abstinenţă de pustnic, aici apoi lacom de plăcerile vieţii, fugind de oameni şi căutându-i; nepăsător ca un bătrân stoic şi iritabil ca o fată nervoasă: Ciudată amestecătură!- fericită pentru artist, nenorocită pentru om!”.
     Vorbind despre atitudinea lui Eminescu față de femei, Caragiale spune:,,Cu toată inegalitatea temperamentului său, Eminescu avea două coarde întotdeauna egal de întinse: veșnic înamorat și veșnic având nevoie de bani”.

      Devenind poet, Eminescu a scris cele mai multe din poeziile sale, pe tema dragostei și a frumuseților naturii, unde se desfășurau idilele dintre cei doi parteneri. Ca orice tânăr, lui Eminescu i se aprindeau călcâiele după câte o fată frumoasă întâlnită în cale, cum a fost acea fată de boieri întâlnită în parcul Cișmigiu din București (,,Urmărirea din partea mea a acelei fete de boieri din Cișmigiu- când am venit din Blasiu. Figura- Coriolano” ms.2257, f.185), pentru tinerele actrițe din trupele de teatru pe care le-a însoțit, sau acea frumoasă Eliza, pe care a cunoscut-o la Viena, apărând-o de un răufăcător și apoi făcându-i o entuziasmantă declarație de dragoste, așa cum gândea și simțea poetul.
    Povestea de dragoste dintre Mihai Eminescu și Veronica Micle a fost una din cele mai frumoase povești de dragoste din literatura românească, poveste ce a influențat hotărâtor soarta celor doi poeți, de la care ne-a rămas o operă, cu care noi românii ne mândrim.
      Soarta a făcut ca Eminescu și Veronica să se întâlnească în floarea vârstei, la 22 de ani, și între ei să înflorească o poveste de iubire unică, ce s-a reflectat în opera nemuritoare a Luceafărului poeziei românești. Veronica Micle a devenit ,,muza inspiratoare” a Poetului, cea care i-a influențat viața și opera și ne-a creat limba literară modernă.

      Contemporanii Veronicăi Micle, cât și majoritatea scriitorilor interbelici, au acuzat-o de toate relele petrecute Poetului, de viața plină de lipsuri, de momentele de boală și de imposibilitatea lui de a mai scrie versuri. Felele Veronicăi Micle, Valeria și Virginia, au căutat să reabiliteze memoria mamei lor, să arate adevărul despre relația dintre cei doi poeți și au dat informații și corespondența dintre ei unor scriitori neînsemnați, care n-au reușit să convingă pe nimeni, ci dimpotrivă, au amplificat acuzațiile aduse poetei.
      Deși, căsătoria dintre Eminescu și Veronica Micle nu s-a mai înfăptuit, ei doi s-au iubit până la moarte, așa cum declara, în scrisorile pe care i le trimitea: „În momentele în care îmi simt nefericirea şi slăbiciunea de caracter, în momentele în care văd că nu sunt bun de nimic în lumea asta şi că în zadar trăiesc, atunci când sunt descurajat şi sătul de viaţă, te-am rugat, femeie dulce şi fermecătoare, să ierţi că am îndrăznit a te iubi. Un lucru crede-l. Nu voi iubi niciodată o altă femeie şi tu rămâi în mintea şi sufletul meu ceea ce ai fost totdeauna, visul de aur al vieţii mele – singura mea aspiraţie şi viaţa cu tine singura mea speranţă” (Scrisoare către Veronica Micle – 28 februarie 1882).

       Mihai Eminescu și Veronica Micle sunt un exemplu de prietenie și devotament între doi poeți, care s-au iubit, s-au sprijinit unul pe altul în clipe grele, s-au îndrăgit și urât, s-au împăcat de fiecare dată și au trecut în eternitate, unul după altul, în vara anului 1889.
      Și așa, după cum spunea arhimandritul Bartolomeu Anania, posteritatea i-a unit întru eternitate:,,Şi dacă oamenii şi împrejuririle nu le-au îngăduit împlinirea acestui vis (al căsătoriei), posteritatea i-au unit atât de strâns încât numele unuia nu mai poate fi despărţit de al celuilalt, întru logodna cea pururi fiitoare” (Arhimandrit Bartolomeu Valeriu Anania- Mănăstirea Văratic– Ed. Mitropoliei Moldovei şi Sucevei, 1986, p. 168).

                   Nicolae Iosub, 24 februarie 2022, Botoșani