Primit pentru publicare: 20 aprilie 2016
Autor: Mădălina ABABEI, elevă – Cl. a VIII-a- Şcoala Gimnazială Nr.7 -Botoşani
Cu acest documentar Madalina Ababei a participat la un concurs prilejuit de împlinirea a 133 de ani de la publicarea poemului Luceafărul în Almanahul ,,Romaniei June” din Viena.
Publicat: 20 aprilie 2016
Editor: Dorina RODU

MIHAI EMINESCU- LUCEAFĂRUL

133  ani de la publicare

,,Cobori în jos, luceafăr blând,
Alunecând pe-o rază,
Pătrunde-n casă şi în gând
Şi viaţa-mi luminează!”
(Mihai Eminescu)

În luna aprilie 2016 se împlinesc 133 de ani de la publicarea în Almanahul României June din Viena a poemului Luceafărul, cea mai reprezentativă operă lirică a poetului Mihai Eminescu şi a literaturii române.

   Alături de Eminescu, în primul Almanah realizat de Societatea Studenţească România Jună din Viena, publică V. Alecsandri, Ion Creangă, Titu Maiorescu, Ioan Slavici, Iacob Negruzzi , A.D. Xenopol, poeta regină Carmen Sylva şi alţii.

     Cu excepţia poetei Carmen Sylva care deţine capul sumarului, ceilalţi colaboratori au apărut în ordine alfabetică, într-un almanah scos în condiţii grafice de excepţie, format mare cu 210 pagini încadrate linear, cu copertă cenuşie pe care era imprimată marca societăţii studenţeşti (Minerva în picioare cu coif, scut şi lance) şi deviza din imnul lui Andrei Mureşanu: ,,Uniţi-vă în cuget, uniţi-vă-n simţiri„.

    Scopul almanahului, aşa cum rezulta din prefaţă, era ca ,,Almanachul să întrunească în fiecare an pe cei mai de frunte reprezentanţi ai literaturii române„.

       Poemul Luceafărul al poetului Mihai Eminescu a constituit poezia cea mai valoroasă din cuprinsul ,,Almanahului”, ea fiind însoţită de o serie de ilustraţii al artistului Mişu Teişanu.

     Aşa după cum arata D. Perpessicius dar şi francezul Alain Guillermou, Eminescu a lucrat la Legenda Luceafărului mai mulţi ani, a redactat mai mult de şase sute de strofe şi fiecare strofă a fost refăcută în medie de şase ori. Eminescu a început să lucreze la poemul Luceafărul încă din anul 1874 şi-l finisează, la sugestiile lui Titu Maiorescu, în toamna anului 1882, după mai multe şedinţe ale Junimii.

    ,,Luceafărul este creaţia de boltă a poeziei eminesciene, suprema încununare de artă a întregii sale opere”.
    ,,În Luceafărul Dumnezeu nu este altceva decât metafora conştiinţei de sine a geniului”  –
   ,,Citind Luceafărul simţi o desfătare a spiritului, obsedanta perfecţiune a poemei. El are o structură estetică de o perfecţiune geometrică„- spune D. Perpessicius, cel care şi-a dedicat întreaga viaţă studierii operei lui Mihai Eminescu, editând primele şase volume din cele 16 apărute până în prezent.

   În oraşul Brăila s-a publicat pentru prima dată în ţară, această capodoperă a poetului, poemul Luceafărul, după ce în luna aprilie 1883 se publicase în ,,Almamahul Societăţii Studenţeşti România Jună” din Viena. La Brăila, poemul Luceafărul, este publicat de Alexandru Djuvara, prienenul lui Eminescu, în nr.12 din 25 iulie 1883 al ziarului ,,Dunărea”, ziar şi tipografie înfiinţate în anul 1838. După aceea, în numărul din 6 august 1883, avea să apară şi în revista ,,Convorbiri literare”. Tot A. Djuvara va traduce poemul Luceafărul în limba franceză chiar înainte de traducerea lui în limba germană, de către Mite Ktremnitz.

   Poetul Mihai Eminescu a avut o cultură vastă, fiind preocupat atât de literatură, dar şi de alte domenii ale cunoaşterii umane: istorie, sociologie, arte, ştiinţe, religie, filozofie etc. Cercetarea universului şi apariţia vieţii pe pământ a fost o preocupare permanentă, el studiind diferite teorii ştiinţifice ale vremii, mai ales cele ce priveau apariţia universului, a vieţii, rolul stelelor şi planetelor, căutând să înţeleagă legile fizici ce conduc universul:,,Astronomia corpurilor cereşti n-ar fi o ştiinţă atât de sigură dacă fundamentul ei n-ar fi descoperirea unei legi nestrămutate a gravitaţiunii. Având însă cheia întregei ordini cereşti, cuvântul scurt, care explică toată minunea, observi că întreaga complicaţiune nu e decât aparentă, iar în fond  lucrurile se mişcă după o orânduială fatală”, scria M. Eminescu în 1878. Preocupările sale în ceea ce privesc legile universului, s-au regăsit şi în unele din poeziile sale:,,Punctu-acela de mişcare, mult mai slab ca boaba spumii,/ E stăpânul fără margini peste marginile lumii/ De-atunci negura eternă se desface în făşii,/ De atunci răsare lumea, lună, soare şi stihii…” (M. Eminescu- Scrisoarea I)).

    Mihai Eminescu a fost inspirat în creaţia sa poetică de tainele şi legile universului, dând creaţii de o valoare deosebită, cum a fost poezia La steaua şi poemul Luceafărul, cea mai valoroasă creaţie a poetului. În poemul Luceafărul, Eminescu a făcut teoria genialităţii omului. Acest astru strălucitor de dimineaţă se află într-o ,,sferă superioară de unde se smulge cu greu, şi e firesc să nu poată fi înţeles de o femeie”, spune George Călinescu. Poemul a fost inspirat dintr-un alt basm românesc ,,Fata din grădina de aur”.

    Izvorul de inspiraţie pentru acest poem a fost descoperit de I. Scurtu în anul 1925 care a găsit o notiţă pe un manuscris al poetului ce avea cuprinsul: ,,În descrierea unui voiaj în Ţările Române, germanul K. povesteşte legenda Luceafărului. Aceasta e povestea. Iar înţelesul alegoric ce i-am dat, este că dacă geniul nu cunoaşte nici moarte şi numele lui scapă de noaptea uitării, pe de altă parte însă, pe pământ nu e capabil a ferici pe cineva, nici capabil de a fi fericit. El n-are moarte, dar n-are nici noroc. Mi s-a părut că soarta Luceafărului din poveste seamănă mult cu soarta geniului pe pământ şi i-am dat acest înţeles alegoric” (Mihai Eminescu). Aşa a fost şi soarta genialului poet Mihai Eminescu, care a fost nefericit pe pământ dar, ,,numele lui scapă de noaptea uitării” şi astăzi este un poet cunoscut, citit şi tradus în 64 de limbi, de pe toate continentele.

    În anul 1925 Nicolae Iorga face o comunicare la Academia Română sub titlul ,,Trei călători în ţările româneşti, Caronni, Rey, Kunisch şi originea Luceafărului lui Eminescu”. Germanul Richard Kunisch a scris cartea ,,Bukarest und Stambul, Skizen aus Ungarn, Rumannien und der Turkei”, apărută la Berlin în 1861. Cartea cuprinde şi două poveşti  de la noi din care una intitulată ,,Fata din grădina de aur”, stă la baza creaţiei eminesciene, Luceafărul.

    În basmul ,,Fata din grădina de aur” este vorba de o domniţă frumoasă închisă într-un palat cu grădină de aur spre care porneşte un fecior de împărat. Între timp fata este văzută de un zmeu care se îndrăgosteşte de ea. Zmeul se preface într-un tânăr frumos care coboară la fată şi-i spune să-l urmeze ca s-o ducă ,,acolo unde e lumină veşnică, mai sus de nori, în vecinătatea  Soarelui”.  Fata refuză propunerea deoarece, spune ea ,,mă dor ochii când te privesc şi nu pot suferi strălucirea ta; dacă te-aş urma, aş orbi, şi vecinătatea Soarelui m-ar arde”. Zmeul plecă supărat şi în noaptea următoare se prezentă din nou sub înfăţişarea unui tânăr frumos cu ochi albaştri ca marea şi-i propune fetei s-o ducă în castelele de sub mare dar fata refuză din nou spunând: ,,Mi-e frig de propunerea ta şi, dacă te-aş urma în palatele tale de mărgean şi mărgăritare albe, unde nu pătrunde nici o rază a Soarelui, atunci ar trebui să mor de frig”.  Fata-i spune că-l urmează cu condiţia ca el să se lepede de toată puterea şi nemurirea sa şi să fie un om ca ceilalţi. La aceste vorbe, zmeul transformat în tânăr, spune că se duce la Dumnezeu să-i ia înapoi nemurirea. Între timp soseşte feciorul de împărat şi fata se îndrăgosteşte de el şi pleacă împreună.

     Dacă în basmul  ,,Fata din grădina de aur”, eroul principal era un zmeu, în poemul Luceafărul, eroul este o făptură celestă, a lumii atotputernice şi atotştiutoare şi o frumoasă fată de împărat. Luceafărul este steaua norocului şi care stăpâneşte destinele oamenilor, devine ,,Un tânăr voevod/ Cu păr de aur moale”, de care se îndrăgosteşte fata de împărat, visătoare şi melancolică, cu aspiraţii mai mari decât puterile sale. Tânărul care se îndrăgosteşte de fată îi propune s-o urmeze şi să lase lumea ei muritoare, dar fata refuză să-l urmeze deoarece el luceşte fără de viaţă, spunând: ,,Căci eu sunt vie, tu eşti mort,/ Şi ochiul tău mă-ngheaţă”.

  Iată cum descrie poetul mişcarea Luceafărului pe bolta cerească, cea mai frumoasă şi luminoasă stea a dimineţii:

,,Porni luceafărul. Creşteau
În cer a lui aripe,
Şi căi de mii de ani treceau
În tot atâtea clipe.

Un cer de stele dedesupt,
Deasupra-i cer de stele
Părea un fulger nentrerupt
Rătăcitor prin ele”.

     În finalul poemului, Cătălina invocă pentru ultima dată ca Luceafărul să coboare, încercând o apropiere între cele două lumi, dar Hyperion a înţeles situaţia ireductibilă dintre cele două lumi, ,,cea veşnică a spiritului, a creaţiei, a cunoaşterii absolute” şi cea pământească ,,neştiutoare, măruntă şi trecătoare a pământenilor supuşi destinului” (Zoe Dumitrescu- Buşulenga- Hyperionul românesc).

,,Ce-ţi pasă ţie, Chip de lut,
Dac-oi fi eu sau altul?
Trăind în cercul vostru strâmt
Norocul vă petrece,
Ci eu în lumea mea mă simt
nemuritor şi rece”.

     În cele din urmă, pajul Cătălin ,,viclean copil de casă”, îi propune fetei să fugă împreună în lume, unde: ,,Vei pierde dorul de părinţi/ Şi visul de luceferi”. Poemul are un final realist, fata rămâne pe pământ, iar Luceafărul nemuritor rămâne pe bolta cerească să strălucească pentru bucuria pământenilor muritori.

    Poezia Luceafărul  este considerată piscul poeziei eminesciene, fiind apreciată şi tradusă în mai multe limbi, de pe toată suprafaţa pământului.

 ,,Luceafărul  drept cea mai perfectă poemă scrisă în limba noastră, cea mai înaltă şi cea mai firească. O citim şi o recitim cu uimirea încercată, desigur de primii ei lectori, adăugând simţirea de recunoştinţă datorată meşterilor care au înzestrat limba noastră cu puterea de a exprima emoţia cea mai adâncă şi gândul cel mai înalt”, spune Tudor Vianu despre capodopera lui Mihai Eminescu.

    Pe bună dreptate, Mihai Eminescu a fost denumit Luceafărul poeziei româneşti, valoarea ridicată a acestui poem de natură filozofică de 98 de strofe, definindu-l în cel mai înalt grad pe cel mai iubit poet român. Poetul „iese pe cerul literaturii române ca Luceafărul de seară, rămânând permanent la locul său, oricând îl căutăm cu privirile“.                      

Bibliografie:

1. Augustin Z.N.Pop –Întregiri documentare la biografia lui Eminescu– Ed. Eminescu-Bucureşti, 1983
2. Augustin Z.N.Pop –Contribuţii documentare la biografia lui Mihai Eminescu– Ed. Academiei R.P.R.- 1962
3. Gellu Dorian şi Emil Iordache- Paşii poetului– Ed. Timpul Iaşi, 2000
4. Zoe Dumitresu- Buşulenga- Hyperionul românesc– Caietele Mihai Eminescu, vol.I, Editura Eminescu, Bucureşti, 1972