Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 13 → 2021

MIHAI EMINESCU,  ,,Omul deplin al culturii românești”

Revista Luceafărul: Anul XIII, Nr.1 (145), Ianuarie 2021
Editor: Agata, Botoșani, str. 1 Decembrie nr. 25
ISSN: 2065 – 4200 (ediţia online)
ISSN: 2067 – 2144 (formatul tipărit)
Director: Ion ISTRATE


MIHAI EMINESCU,  ,,Omul deplin al culturii românești”

Primit pentru publicare: 12 Ian. 2021
Autor: Nicolae IOSUB, Botoșani, redactor la Revista Luceafărul
Publicat: 12 Ian. 2021
© Nicolae Iosub, © Revista Luceafărul
Editor: Ion ISTRATE

 


MIHAI EMINESCU, 

,,Omul deplin al culturii românești”

 

 

,,Dumnezeul geniului m-a sorbit din popor, cum soarele soarbe
 un nor de aur din marea de amar” (M. Eminescu)

 

 

 

 

Mihai Eminescu,

Luceafărul poeziei românești, a fost recunoscut, încă din timpul vieții, ca cel mai mare poet român, întrecându-l chiar și pe Alecsandri. Opera poetică a lui Eminescu a fost publicată în mii de ediții, a fost tradusă în mai toate limbile vorbite pe pământ, a fost cel mai mult cercetată de eminescologi, a fost motiv de inspirație pentru mulți poeți români și a fost redată în numeroase opere de artă.

      Încă din timpul vieții, dar și după aceea, Mihai Eminescu a fost perceput ca un genial poet, neglijându-i-se celelalte creații și activități ale sale. În ,,Dicționar de literatură română”, autori Paul Cornea și Eugen Simion, apărut la Editura Univers din București, în 1989, se precizează că Mihai Eminescu e ,,cel mai mare poet român”, iar în biografie se spune că a fost ziarist la Iași și București. În ,,Dicționarul literaturii române de la origini până astăzi”, apărut la Editura Academiei R.S.R., București, în 1979, Eminescu este prezentat simplu, ca ,,poet”. În ,,Dicționarul enciclopedic român”, vol. II, Editura Politică, București, 1964, Eminescu este prezentat ca ,,cel mai mare poet român și unul dintre cei mai de seamă lirici ai României”, menționându-se că a fost jurnalist la ,,Timpul”.  Chiar și ,,Le Petit Larousse, 2007”, Eminescu e prezentat ca ,,scriitor român” și ,,marele poet național al României”.

     Toate aceste dicționare  uită să consemneze că Mihai Eminescu a fost cel mai mare jurnalist român  al timpului său, care prin materialele publicate în Timpul impunea respectul colegilor săi de breaslă și chiar celor din partidul liberal, pe care poetul îi critica frecvent. Opera publicistică a lui Mihai Eminescu a fost foarte puțin cunoscută după moartea poetului, chiar și în perioada interbelică.

     Mai toți biografii lui Mihai Eminescu, au insistat prea puțin pe celelalte creații și activități ale poetului, cu toate că acestea au o mare importanță literară, social- politică, istorică și culturală.

     Trecând în revistă activitățile desfășurate de Mihai Eminescu, în scurta sa viață pământeană, vom observa o multitudine de preocupări cum ar fi: poet, prozator, dramaturg, traducător,  bibliotecar la Cernăuți, bibliotecar și secretarul societății ,,România Jună” din Viena, secretar de agenție diplomatică, sufleor și chiar actor în roluri secundare, copist de roluri, copist și practicant la Consiliul Permanent Botoșani, bibliotecar și subbibliotecar la Biblioteca Universitară din Iași,  profesor de liceu și membru în comisiile de examinare, revizor școlar pe județele Vaslui și Iași, culegător de folclor, cronicar dramatic și muzical la ,,Curierul de Iași”, redactor șef și redactor la ziarul conservator ,,Timpul„ din București, comentator politic și participant la lucrările parlamentului, fondator al publicației ,,Fântna Blanduziei”, enciclopedist, bibliofil, numismat, etc. Multe dintre aceste preocupări au fost mai puțin cercetate și tratate de biografii poetului, preocupări care l-au făcut cunoscut între contemporani, cât și celor de astăzi.

     Eminescu poet

 Valoarea artistică și literară a poeziei lui Mihai Eminescu este unanim apreciată și de cei mai severi critici literari, Titu Maiorescu caracterizându-l astfel:,, ,,Eminescu este un om al timpului modern, cultura lui individuală stă la nivelul culturii europene de astăzi”, iar în prefața volumului de Poezii, din octombrie 1897, afirma că ,,Tânăra generație română se află astăzi sub influența operei poetice a lui Eminescu„, și ,,Pe cât se poate omenește prevedea, literatura poetică română va începe secolul al XX-lea sub auspiciile geniului lui și forma limbii naționale, care și-a găsit în poetul Eminescu cea ma frumoasă înfăptuire până astăzi, va fi punctul de plecare pentru toată dezvoltarea viitoare a veșmântului cugetării românești” (Convorbiri literare, 1889).

     Maiorescu a fost primul critic literar care a recunoscut valoarea poeziei lui Mihai Eminescu, îndemnându-l să scrie și să publice în revista Junimii– ,,Convorbiri literare” și apoi editând primul volum de Poezii, apărut la Editura Socec, pe 20 decembrie 1883. După moartea lui Mihai Eminescu, Maiorescu avea să scrie: ,,Ceea ce caracterizează mai întâi de toate personalitatea lui Eminescu, este o aşa de covârşitoare inteligenţă, ajutată de o memorie, căreia nimic din cele ce-şi întipărise vreodată nu-i mai scăpa (nici chiar în epoca alienaţiei declarate), încât lumea, în care trăia el după firea lui şi fără nici o silă, era aproape exclusiv lumea ideilor generale ce şi le însuşise şi le avea pururi la îndemână”.

      Dacă Maiorescu a fost expresia cea mai înaltă a întregii ideologii junimiste, Eminescu a fost expresia cea mai înaltă din punct de vedere literar. Ei doi au fost stâlpii pe care s-a sprijinit Societatea  Junimea, această mişcare unică în literatura noastră, poetul dându-i strălucirea de care avea nevoie.

      Titu Maiorescu nu spune nimic despre proza lui Eminescu și, cu atât mai mult, despre publicistica poetului, activitate de o mare amploare și importanță social- politică și culturală.

       În ultima perioadă a vieţii lui Alecsandri, Eminescu era mai cunoscut şi mai apreciat pentru creaţia sa artistică, popularitatea sa depăşind-o pe cea a bardului de la Mircești.

    În perioada maturităţii creaţiei sale artistice, Vasile Alecsandri criticat de mulţi dintre confraţii săi, care căutau să-l coboare de pe piedestal, răspunde criticilor săi, conştient de valoarea creaţiei sale, în poezia ,,Unor critici”:

    ,, Chiar slab să-i fie glasul, e demn a fi hulit,
      Când altul vine-n urmă cu glas mai nimerit?”

     Alecsandri recunoaşte meritele literare a lui Eminescu şi încheie poezia cu o strofă de o mare nobleţe sufletească, în care urează lui Eminescu să urce tot mai sus:

,,E unul care cântă mai dulce decât mine?
Cu-atât mai bine ţărei şi lui cu-atât mai bine.
 Apuce înainte şi-ajungă cât de sus,
 La răsăritu-i falnic se-nchină-al meu apus”.

     Mihai Eminescu este astăzi unanim recunoscut ca cel mai mare poet român, Arghezi spunând că ,,Eminescu e sfântul preacurat al ghiersului românesc”, Emil Cioran afirma că ,,fără Eminescu, neamul nostru ar fi neînsemnat şi aproape dispreţuit”, iar Roza Del Conte spunea că  ,,Eminescu nu e o floare rară, desfăcută parcă prin miracol dintr-o sămânţă adusă din întâmplare pe solul Daciei de suflarea vânturilor apusene: e un astru ţâşnit din adâncimile cerurilor din Răsărit, ca mărturie despre o civilizaţie tânără și nouă, dar înrădăcinată într-un trecut de veche cultură şi de severă tradiţie. Ca şi aceea a Luceafărului său, şi lumina lui a străbătut, înainte să ajungă până la noi, o cale lungă” (Roza Del Conte- Eminescu sau despre absolut).

      Poezia lui Eminescu este astăzi tradusă aproape în toate limbile vorbite pe pământ și, după cum afirma mircea Eliade,  ,,Un singur lucru nu se poate întâmpla: dispariţia poemelor lui Eminescu. Şi cât timp va exista, undeva prin lume, un singur exemplar din poeziile lui Eminescu, identitatea neamului românesc a fost ,,proiectată în eternitate” de” (Mircea Eliade- Ziarul America, 15 ianuarie 1975).

    ,,Şi floarea teiului e-n toi
      Furtunile se potoliră.
      Mai freamătă măiastra liră
      Mai cântă Eminescu-n noi…”
            (Victor Eftimiu)        

     Eminescu prozator

     Încă din perioada studiilor universitare de la Viena, Mihai Eminescu începe să scrie și proză.      În această perioadă de studii el lucrează la nuvela ,,Geniu pustiu” (Naturi catilinare), ce are ca subiect revoluția de la 1848 din Transilvania, despre care este informat și Iacob Negruzzi și începe să compună ,,tabloul dramatic” al cărui erou este Andrei Mureșanu, tribun al revoluției de la 1848.

    Până în anul 1883, Mihai Eminescu a scris și alte lucrări în proză, cu o valoare literară deosebită, ceea ce l-a făcut pe academicianul Eugen Simion să afirme, în prefața volumului său ,,Proza lui Eminescu”, Editura pentru Literatură, 1964:,,Oricine parcurge opera sa epică are însă sentimentul că o mare forță de creație, o fantezie proiectată în toate zonele universului existențial, un adânc simț al realului și puterea de a armoniza viziuni cosmice tulburătoare constituie, fără echivoc, însușirile unui prozator romantic de-o acută originalitate, pentru care vecinătatea cu liricul, cunoscut și adorat, nu este compromițătoare. Prejudecata, stăruitoare, că unui mare liric îi sânt aprioric interzise alte genuri literare, că spiritul său înalt subiectiv, vizionar, nu suportă rigorile altei specii, a făcut, apoi, când faptele incontestabile au intrat în judecata criticii, să li se dea o prețuire mai mult istorică și mai puțin estetică”.

     În Geniu pustiu, Mihai Eminescu face o clară demarcație între popor și conducătorii săi, afirmând că poporul maghiar este ,,bun și blând cum sunt toate popoarele… părea predestinat să trăiască în pace și-n frăție cu românii”. 

     Acest prim roman, scris de Mihai Eminescu la București și Viena, este adus la cunoștința lui Iacob Negruzii, într-o scrisopare din 6 februarie 1873, în care autorul spune: ,,Îmi scrieți că vă urmărește un roman, și pe mine mă urmărește unul, și sub influența acestei urmăriri am și scris multe coli dintr-un studiu de cultură, în care cerc a veni cu mine însumi în clar asupra fenomenelor epocilor de tranzițiune în genere și asupra mizeriilor generațiunii prezente în parte. Scrierea e completă ca roman, ce s-atinge de scenele de sentiment, de descrierile locurilor etc., necomplectă ca studiu, astfel încât cartea mea de notițe e plină de cugetările, cu care cerc a mă clarifica pe mine însumi și cărora le-am destinat de pe-acum locul în scheletul romanului. E intitulat: Naturi catilinare”. 

      În septembrie 1872 îl găsim pe Eminescu la Iaşi în mijlocul ,,Junimii”, unde, în procesul–verbal al primei şedinţe de la 1 septembrie, cu care se începuse sesiunea 1872-73: ,,M. Eminescu ceteşte fragmente din Diorama şi anume ,,Egipetul” şi începutul ,,Evului de mijloc”. Apoi ceteşte nuvela sa ,,Sărmanul Dionisie”. Asupra acesteia d. Pogor şi Maiorescu observă că sfârşitul şi modul dezlegărei nu corespunde cu caracterul întregii scrieri. Se primeşte pentru a se tipări” (A. D. Xenopol).

       La citirea nuvelei ,,Sărmanul Dionis”, junumiştii n-au apreciat cum se cuvine calitatea operei, dovadă fiind şi comentariul lui I. Negruzzi: ,,Ce fac eu cu cititorii Convorbirilor, când voi publica nuvela aceasta ? Au să-mi întoarcă toţi înapoi revista”. Negruzzi și ceilalți junimiști nu reuşesc întotdeauna să înţeleagă proza şi poezia lui Eminescu, în schimb Maiorescu îşi dă seama de talentul poetului şi îl va încuraja mereu.

       În perioada cât Mihai Eminescu a lucrat la ,,Curierul de Iași”, obișnuia să publice proză și poezii, traduceri ale sale sau ale Veronicăi Micle. A publicat nuvelele sale ,,Cezara” și ,,La aniversară”, completând astfel coloanele ziarului cu lucrări literare.

        Nuvela ,,Cezara„ este publicată în Curierul de Iași, numerele din 6,11,12,15 și 18 august 1876, și în ea poetul ,,expune vederile sociologice și filozofice în privința vieții sociale, a statului, a progresului, a morții și oferă, totodată, o altă ipostază a iubirii, cea pasională, asociată voluptății panteiste” (Eugen Simion- Proza lui Eminescu).

       În Curierul de Iași din 9 iulie 1876, Mihai Eminescu publică nuvela ,,La aniversară”, în care autorul descrie povestea de dragoste dintre doi tineri, Ermil și Elis, care se gratulează cu nume ca Gajus și Tolla, folosite de poet în scrisorile sale către Veronica Micle.

       Eugen Simion, în volumul ,,Proza lui Eminescu”, afirmă că ,,Proza literară a lui Eminescu reprezintă, cercetând-o mai adânc și în toată întinderea ei, expresia unui moment important din dezvoltarea romatismului românesc: momentul structuralizării estetice, al dimensionării lui spiritual. Eminescu lasă deschise, prin epica sa, cel puțin două drumuri în literature română: drumul prozei fantastice și cel al epicii filozofice, aând el însuși modele în această privință. Sărmanul Dionis și Avatarii faraonului Tla rămân două prototipuri de literatură, în care se întâlnesc și se unifică reprezentările unui liric vizionar și incertitudinile unei firi meditative, dârză în aspirația ei de a găsi, cu prețul unor dureroase înfrângeri, soluții în problemele esențiale ale existenței”.

      Eminescu dramaturg

      Încă din copilărie Mihai Eminescu, după ce întrerupe școala gimnazială de la Cernăuți, se alătură trupelor de teatru conduse de Fany Tardini- Vlădicescu, Iorgu Caragiale și Mihail Pascali, îndeplinind rolul de sufleor, copist de roluri, secretar și chiar interpret de roluri mărunte. În felul acesta Eminescu a reușit să-și câștige existența până la vârsta de 19 ani, când va pleca la studii universitare la Viena.

       Această perioadă cât a trăit în prejma trupelor teatrale, Eminescu a reușit să cunoască tainele acestei ocupații, să cunoască repertoriul teatral românesc și universal, să traducă lucrări specifice activității teatrului și să prindă dragoste față de dramaturgia românească, care îl va preocupa mai târziu.

       Mare iubitor al istoriei românilor, fiind impresionat de faptele de vitejie al unor domnitori români, Eminescu a început să scrie dramă și în special dramă istorică, rămânând de la el o serie de lucrări, ca: Decebal, Bogdan- Dragoș, Gruie Sânger, Alexandru cel Bun, Ștefan cel Tânăr, Petru Rareș, Cel din urmă Mușatin, Alexandru Lăpușneanu, Mira, etc., lucrări înscrise în dodecameronul dramelor istorice. Multe din lucrările dramatice ale lui Eminescu au rămas în stadiul de proiect, activitatea de ziarist, boala și moartea timpurie întrerupând aceste preocupări. 

      În suita acestor lucrări dramatice, Eminescu urmărea geneza neamului– Decebal, geneza statului– Bogdan- Dragoș, și sfârșitul unei încrengături ereditoare conducătoare– Alexandru Lăpușneanul, care au format neamul Mușatinilor.

       Mihai Eminescu ca redactor la ,,Curierul de Iași” și ,,Timpul”, a scris numeroase cronici tetrale, participând frecvent la spectacolele de teatru, urmărind repertoriul abordat, jocul actorilor, criticând vehement piesele facile și de slabă calitate, nepotrivirea unor actori cu rolul jucat, comportamentul publicului, spunând că trebuie puse în scenă opere de valoare și publicul trebuie educat ca să aprecieze astfel de opere. Eminescu milita pentru crearea unui repertoriu teatral național, inspirat din istoria bogată a românilor și din vitejia unor domnitori cu dragoste de țară și popor, lucrări inspirate din tradițiile și obiceiurile poporului român. În acest sens, Eminescu a scris și un studiu intitulat ,,Repertoriul nostru teatral”, publicat în revista Familia, unde își expune ideile sale cu privire la teatrul național românesc.

    Eminescu publicist

      Mihai Eminescu a fost unul dintre cei mai mari și mai temuți jurnaliști ai timpului său, apreciat de prieteni cât și de dușmani, care prin scrierile sale a vizat cele mai importante probleme ale vremii, aducând o contribuție importantă la cunoașterea și rezolvarea acestor probleme, din mai toate domeniile vieții social-politice, economice, istorice, educaționale și culturale.

      Mihai Eminescu și-a dat seama de uriașa putere a presei în societate și marea responsabilitate ce revine unui jurnalist atunci când dă publicității informații, spunând: ,,A eși în publicitate nu-i glumă. Mai de multe ori îmi pare rău c-am publicat ceea ce am publicat. Este o zicală din bătrâni: Gura să aibă trei lacăte: în inimă, în gât și a treia pe buze; când îți scapă cuvântul din inimă, să nu scape de cealaltă, că dacă ai scăpat o dată vorba din gură n-o mai prinzi nici cu calul, nici cu ogarul, ba nici cu șoimul. Trebuie să cumpenești de-o sută de ori o scriere până o dai publicității”.

     Mihai Eminescu a început să publice încă din perioada studiilor sale de la Viena. La 2 mai 1868, apare gazeta politică şi literară Federaţiunea condusă de Ion Poruţiu, care a început o campanie antidualistă. Alexandru Roman şi Ion Poruţiu sunt judecaţi şi condamnaţi. În aceste condiţii, în lunile martie-aprilie, Mihai Eminescu, sub pseudonimul Varro, scrie trei articole incendiare: Să facem un Congres, În unire e tăria şi Echilibrul.

     Informaţii despre procesul său de presă ne-a lăsat Eminescu în mss.2257:,,În articolul ,,Echilibrul” publicat în ,,Federaţiunea”…am susţinut autonomia Transilvaniei, fărâmarea dualismului, a unei forme ce contrazice natura obiectivă a monarhiei, dreptul ce-l are fiecare popor de a-şi determina voinţa prin lege şi de avea un organ propriu pentru formarea acestei voinţe: o legislativă. Acest articol a dat ansă procurorului public din Pesta de a mă atrage la judecătoria de instrucţie”.

     Acţiunile lui Eminescu, începând cu anul 1870 şi până în 28 iunie 1883, a făcut ca siguranţa austro-ungară să-l urmărească pe poet, începând din perioada de când era student la Viena şi până în 1883, când este internat în sanatoriu.

     În perioada 1876-1877, Mihai Eminescu a fost redactor la Curierul de Iași, ziar în care a publicat numeroase articole din viața cotidiană a ieșenilor, introducând și traduceri sau o parte din  proza sa. În noiembrie 1877, pleacă la București, ca redactor șef și redactor al ziarului Partidului Conservator, Timpul, unde va lucra până la 28 iunie 1883, când se îmbolnăvește și este internat în sanatoriul doctorului Al. Șuțu.

      Colegul lui Mihai Eminescu de la ziarul conservator ,,Timpul”, Grigore Păucescu, într-un material trimis lui Corneliu Botez, în 1909, pentru Albumul Comemorativ Eminescu, ne spune că poetul a fost un conservator convins, contribuind timp de zece ani la propagarea ideilor conservatoare, la răsturnarea guvernului liberal şi a contribuit la o nouă stare de lucruri:,, Eminescu este un mare poet; dar el nu este numai poet, el este şi prozator distins. Această parte a lui este cu totul a partidului conservator şi a ziarului ,,Timpul”. Mai bine de o decenie el a onorat ,,Timpul” cu colaborarea lui. El a susţinut, a comentat, a ilustrat cu condeiul lui, întreg programul partidului conservator.

      Onoare muncii şi talentului! Această idee democratică care reformă întreg programul partidului conservator, a fost apărată, susţinută, proclamată cu o stăruinţă şi cu un talent de care el singur era capabil.

      Ne răsună încă în urechi versul elocinte cu care biciuia pe cel ce vânează câştigul fără muncă şi onoarea fără talent. 

       Nimeni n-a fost mai potrivnic al frazei goale şi al etichetei fără conţinut. Nimeni n-a combătut mai cu putere elementele parasite care se strecoară în politică.

      Naţionalitatea românească a găsit într-însul, nu un apărător, ci un apostol. Ideea conservării şi dezvoltării neamului românesc ajunsese la el o religiune, al căreia, se dedase puţin câte puţin, a se considera ca ministru”.

     Ideile partidului conservator au fost promovate de Mihai Eminescu cu multă convingere, cu căldură, cu talent şi putere, aşa cum susţine acelaşi Păucescu:,,El a susţinut încă toate celelalte idei care fac parte din programul partidului conservator: libertatea cuvântului şi a presei cu mărginirea lor în judecata juraţilor, libertatea conştiinţei cu precădere dată cultului naţional, libertatea muncei îndulcită prin cele două idei conservatoare, deoparte protecţiunea muncei naţionale şi de alta protecţiunea elementelor celor slabe ale populaţiunei româneşti şi în sfârşit respectul dreptului în general şi în special respectul proprietăţii.

      Mai departe el a susţinut sufragiul restrâns şi împărţirea alegătorilor în mai multe colegii, nu numai ca condiţiune a independenţei alegerilor, dar mai ales pentru ca munca şi talentul să predomnească în conducerea afacerilor politice.

     Nimeni nu ar fi reuşit să-l determine pe Mihai Eminescu să susţină o idee care nu era a lui şi cu care nu era de acord şi când cineva îi făcea vreo observaţiune el răspundea cu mândrie: ,,altul o să mă înveţe pe mine, cum să susţiu interesele neamului meu?”.

      Cu toate că tirajul ziarului Timpul era de numai 1000 de exemplare, el era unul din cele mai bune ziare politice, care a atras într-o puternică polemică ziarul liberal. Chiar liberalii citeau cu interes acest ziar, urmăreau articolele lui Eminescu, unele preluate chiar în paginile Românului. 

     Eminescu aştepta, însă, de la Bucureşti o funcţie în cadrul Partidului Conservator, pentru care a lucrat cu atâta zel la redacţia ziarului Timpul. El se aştepta chiar să devină parlamentar din partea acestui partid, dar, o dată cu trecerea junimiştilor la guvernare împreună cu liberalii, visul lui se năruie :,, Folosul meu, după atâta muncă, e că sunt stricat cu toată lumea şi că toată energia, dac-am avut-o vreodată, şi toată elasticitatea intelectuală s-a dus pe apa Sâmbetei. Se prea poate ca, de azi pe mâni, toată întreprinderea să înceteze şi fiecare să-şi vadă de treabă. Eu rămân cel amăgit în afacere, căci am lucrat din convingere şi cu speranţa în consolidarea ideilor mele şi un mai bun viitor” (Scrisoare din februarie 1882 către V. Micle).

     Mihai Eminescu a fost un ziarist tot atât de bun pe cât a fost ca poet, el participând cu toate forţele sale fizice şi intelectuale la viaţa social- politică, economică şi culturală a ţării, luând atitudine şi spunându-şi părerea în toate aceste domenii. Ca ziarist, Eminescu a fost apreciat pentru pregătirea, cunoştinţele sale, în toate domeniile vieţii sociale, pentru soluţiile propuse şi pentru corectitudinea şi lupta lui pentru adevăr. Mite Kremnitz,  spunea despre valoarea lui Eminescu: ,,Având rădăcinile în pământul românesc, talentul singuratic al lui Mihai Eminescu se înalţă cu mult peste patria sa şi peste cultura ei artistică, cum înalţă pururea predecesorii şi contemporanii săi o individualitate excepţională. Cugetări pe care el le-a turnat în forme pline de melodie pot veni să ceară, cu fruntea sus, şi în alte ţări mândrul drept de cetăţenie al minţii superiare… Aprinsa lui mânie se înălţa adesea în snopi de foc- şi totuşi în adâncul sufletului său nu era nici ură, nici pasiune, ci contemplare a lumii şi iubire de oameni”.

     Din păcate, activitatea sa intensă în domeniul ziaristicii şi politicii nu i-a adus răsplata pe care o merita şi, mai mult, i-a adus mulţi duşmani, atât în viaţă cât şi după moarte.

      Un grup de publicişti şi prieteni ai lui Eminescu au hotărât scoaterea unei reviste denumită ,,Fântâna Blanduziei”, după numele piesei lui Vasile Alecsandri din 1884, revistă care avea pe frontispiciu, în stânga, semnătura facsimilată a poetului şi ca deviză, în partea dreaptă:,,Unde vei găsi cuvântul/ Ce exprimă adevărul”, propusă de Leon Gheorghe Nicoleanu, vers din poezia lui Eminescu, Criticilor mei, poetul fiind un fel de patron spiritual al revistei.

      Primul număr al revistei apare la 4 decembrie 1888, Eminescu semnând primul său articol intitulat chiar ,,Fântâna Blanduziei”, foaie literară şi politică săptămânală, condusă de un comitet de redacţie în frunte cu poetul, publicaţie primită de public cu simpatie. Articolul lui Mihai Eminescu, publicat ca editorial programatic, oferă o privire retrospectivă asupra crizei economice şi politice a societăţii moderne. 

     Tot în primul număr al acestei noi reviste se publică şi poezia Scrisoarea V (Dalila), în formă finală, demonstrând că inspiraţia şi gândirea poetului erau la fel ca înainte de a se îmbolnăvi.

      Eminescu continuă să scrie la „Fântâna Blanduziei” trei articole: Formă şi fond, 1888 şi Ziua de mâne (Opere XIII. Publicistica), demonstrând că încă era capabil de a mai scrie publicistică, lucru ce ar fi deranjat pe guvernanţi şi politicieni, aşa cum o făcuse înainte de 1883.

     Tot în această perioadă, Eminescu colaborează la ziarul ,,România Liberă”, unde trimite câteva articole, pentru care primea o sumă modestă.

     În 1883, la inițiativa lui Mihai Eminescu, se înființează la București ,,Societatea Presei Române”, cu Hașdeu ca președinte și Eminescu în comitetul de conducere. Eminescu a pledat pentru a nu fi ales C.A. Rosetti, în funcția de președinte, cel pe care poetul l-a criticat mereu în coloanele Timpului.

     Activitatea de jurnalist a lui Eminescu a fost una dintre cele mai importante, de multe ori în detrimentul creației poetice, a cuprins toate domeniile de activitate din România, concepțiile sale fiind valabile și astăzi. Din cele 16 volume inițiate de Perpessicius, publicistica lui Eminescu este cuprinsă în cinci volume, IX-XIII, activitate despre care s-a vorbit foarte puțin, multă vreme, regimurilor politice din țara noastră nefiindu-le pe plac cele scrise de cel mai important jurnalist al sec. XIX-lea (M. Eminescu- Opere- vol. I-XVI).

    Eminescu traducător. Încă din copilărie Mihai Eminescu a învățat limba germană, atât în clasele primare, cât și la liceu, în speranța unor studii universitare la Viena. Stăpânind bine limba germană, Mihai Eminescu a început să traducă din această limbă, chiar din perioada cât a stat la Blaj, traducând nuvela Lanțul de aur a lui Onkel Adam, oferind-o spre publicare în revista Familia. Ca sufleor și secretar a lui Mihail Pascali, tânărul Eminescu a fost pus să traducă o carte de specialitate necesară actorilor, Arta reprezentării dramatice, a profesorului Enric Theodor Rotscher, traducere grea din cauza termenilor specifici artei dramatice, pe care poetul nu le stăpânea.

     În perioada studenției la Viena și Berlin, Eminescu a tradus ,,Fragmente din Critica rațiunii pure” a lui Emanuil Kant, lucrare ce-i era necesară în pregătirea tezei sale de doctorat în filozofie, prima lucrare de acest fel în România.

      Cea mai importantă traducere a lui Eminescu a fost primul volum din ,,Fragmente din Istoria românilor” a lui Eudoxiu Hurmuzaki, traducere făcută în cele două luni de concediu de la Florești din vara anului 1878.

      Ca subbibliotecar la Iași, Eminescu a tradus Gramatica sanscrită (Kritische Grammatik der Sanscrita- Sprache) a lingvistului german Franz Bopp, al cărei manuscris în trei volume de aproape 300 de pagini, se află în fondul de manuscrise la Biblioteca Universitară din Iași.   

      Amita Bhose, specialistă în limba sanscrită, cercetând traducerea gramaticii sanscrite, remarcă cunoştinţele, la nivelul unui specialist şi calitatea înaltă a traducerii: ,,În totalitatea sa acest manuscris reprezintă opera unei minţi lucide, inteligente, analitice şi atente, care s-a angajat la o muncă serioasă cu toată siguranţa şi concentrarea necesară…Faptul că poetul a devenit capabil de acest efort într-o perioadă (1884- 1885 n.n.) când nu mai era în stare de producţie literară originală, dovedeşte că e vorba de aptitudini intelectuale distincte. Forţa mentală care iradiază din traducerea lui Bopp este aceea a unui om în întregime intact” (Amita Bhose- Comentar la Fr. Bopp- Gramatica critică abreviată a limbii sanscrite, M. Eminescu, Opere IV, Bucureşti, Ed. Academiei Române, 1983, p.1011).

     În 1888, Eminescu a tradus piesa de teatru în versuri, Lais (Le joueur de flute) a lui Emille Augier, cu versuri de o frumusețe deosebită, mult peste valoarea originalului, în care care poetul și-a pus amprenta stilului său poetic. 

O! senine nopţi de vară, mult frumoase erau ele,
Dulce-a lor singurătate, mândru cerul plin de stele.
Unde sunt acuma toate? Aşternuturile moi
Numai flori mirositoare de la munte şi trifoi…

   Pentru Regina Carmen Sylva, Eminescu a tradus balada Vârful cu dor, în 1885.

     Eminescu profesor

     În baza cunoştinţelor sale vaste din diferite domenii ale literaturii, filozofiei, istoriei şi a ştiinţelor sociale, Eminescu este solicitat să participe la examenele semestriale ale elevilor diferitelor şcoli din Iaşi, sau în comisiile de examinare a profesorilor.

     Rectorul Ştefan Micle îl numeşte ca observator în comisia de examinare a elevilor Şcolii normale ,,Vasile Lupu” din Iaşi, unde director era Samson Botnărescu, prietenul său. Examenul era la sfârşitul semestrului I de şcoală, în luna ianuarie 1875. În adresa din 30 decembrie 1874, rectorul Ştefan Micle înştiinţează pe Botnărescu despre componenţa delegaţilor:,,Domnule Directore, Am onoarea de a vă face cunoscut că pentru examenele semestrului I ale anului şcolar de la Institutul ce dirigeţi am delegat pe d-nii G. Buţureanu, M. Eminescu şi dr. Criste Buicliu” (Arhivele Statului din Iaşi, Dosarul 6/1874, fila 32- Şcoala Normală ,,Vasile Lupu”).

     În şedinţa din 23 decembrie 1875, Consiliul Universităţii din Iaşi (Dosar 275, fila3), deleagă pentru examenele semestrului I de la şcolile secundare din Iaşi pe M. Eminescu, P. Râşcanu şi A. D. Xenopol,  de la Institutul Vasile Lupu.

      În perioada când Mihai Eminescu avea funcţia de revizor şcolar pentru judeţele Iaşi şi Vaslui, el a participat la examinările publice ale elevilor din 18, 21, 23 şi 28 iunie 1876, ce au avut loc la Pensionatul Normal de domnişoare din Iaşi, condus de Emilia Humpel, sora lui Titu Maiorescu:,,joi 26 iunie, 2-3 oare, Istoria Patriei, Divis. prim. Prof. domnul Eminescu”, fiind el însuşi examinator (Dosar nr. 238 bis, fila 60).

      În septembrie 1874, Mihai Eminescu este numit, din partea ministrului Titu Maiorescu în juriul de examinare pentru ocuparea catedrelor vacante de la Liceul din Botoşani (Liceul A. T. Laurian). Din acest juriu, în afară de Eminescu mai făceau parte Samson Botnărescu, Zaharia Columb, profesorii universitari Şt. Micle, N. Culianu şi academicienii N. Quintescu şi I. Caragiani. Documentele concursului, 10 procese verbale semnate şi de M. Eminescu, se găsesc în arhiva Universităţii din Iaşi, Dosarul 214/1874Analele ştiinţifice ale Universităţii ,,Al. I. Cuza din Iaşi (serie nouă, Secţiunea III,c), Limbă şi literatură, tom XI (1965), fascicolul 1, pag.108.

       Mihai Eminescu, în perioada de activitate ieșeană, a fost și profesor, predând limba germană și logica la Institutul Central din Iași, a predat istoria la Pensionatul de fete condus de Emilia Humpel și, în perioada când era bolnav, 1884-1886, a predat statistica și geografia la Școala Comercială din Iași, fără manuale, ceea ce i-a creat multe dificultăți.

       Ca profesor, Eminescu era de o corectitudine și exigență desăvârșită, motiv pentru care a intrat în conflict cu elevii Institutului Central din Iași, care, nemulțumiți de notele primite au făcut o grevă, în urma căreia poetul a renunțat la orele de germană.

         Activități diverse

        O perioadă importantă din viața și activitatea sa, Eminescu a îndeplinit funcția de bibliotecar, la biblioteca lui Aron Pumnul de la Cernăuți, la Societatea ,,România Jună” din Viena, la Biblioteca Centrală Universitară din Iași, activitate care i-a adus multe satisfacții. Poetul era atras de manuscrisele vechi pe care le achiziționa în fondul de carte al bibliotecii, carțile rare, pe care dădea și ultimii bani și era cel dintâi cititor al bibliotecilor pe care le îngrijea. Gustul său pentru lectură, rapiditatea cu care lectura o carte, memoria sa excepțională, l-au ajutat să acumuleze cunoștințe importante, care i-au folosit în viață și în creația sa literară și publicistică.

       Mihai Eminescu a îndeplinit și funcția de revizor școlar pe județele Iași și Vaslui, activitate care l-au pus în contact cu realitățile satului românesc, modul de organizare, dotarea și valoarea învățământului la sate, făcând peste 250 de inspecții, întocmind rapoarte pentru minister, în care arăta neajunsurile învățământului la sate și măsurile ce ar fi trebuit luate. El a organizat cursuri de pregătire a învățătorilor, a promovat metodele moderne de predare în școli, a promovat manuale școlare cele mai bune și mai utile pentru elevi, cum au fost manualele întocmite de Ion Creangă.

    În perioada în care Mihai Eminescu era directorul Bibliotecii Universitare din Iași, Titu Maiorescu, ministrul Instrucțiunii Publice, îl desemnează să-l înlocuiască pe A.D. Xenopol și să continuie colaborarea cu articole despre România la ,,Conversation- Lexikon Alegemeine deutsche Real- Encyklopadie”, editat de F.A. Brockhaus, lucru despre care se interesa și Regele Carol I.

     În scrisoarea lui F.A. Brockhaus din Leipzig, din 12 iulie 1875, acesta îi comunică lui Eminescu condițiile colaborării lor, în care, printre altele precizează:,,Din prima expediere nesolicitată vor fi neapărat acceptate București și Brăila și poate chiar încă una sau alta din cele rămase, asupra căreia redacția se va decide treptat, în măsura în care articolele ajung la cules.

    În afară de aceasta, vă mai rog să revedeți din ediția a XI-a articolele: Bolintineanu, Botoșani, Brătianu și să le expediați în cursul următoarelor 6-8 săptămâni, eventual și mai târziu. Prea supus, F.A. Brockhaus”.

      În această activitate, Eminescu a fost ajutat de activitatea sa de bibliotecar, la Biblioteca Universitară din Iași găsind cărțile necesare pentru documentare. 

      Poetul Mihai Eminescu, în scurta sa viață a avut o activitate impresionantă, în diverse ramuri de activitate, datorită culturii sale vaste din toate domeniile vieții sociale, economice, culturale, etc, aducând o contribuție importantă la cunoașterea și implementarea acestor idei.

      Datorită pregătirii sale multilaterale, a geniului său poetic și literar, a implicării sale în viața cetății, Luceafărul poeziei românești a fost apreciat ca cel mai mare poet al românilor, cel care asigură, peste veacuri, identitatea neamului românesc: ,,Obscur, dar mai puţin patetic, neamul românesc simte că şi-a asigurat dreptul la ,,nemurire”, mai ales prin creaţia lui Mihail Eminescu. Petrolul şi aurul nostru pot într-o zi, seca. Şi s-ar putea ca într-o zi, nu prea îndepărtată, strategia mondială să sufere asemenea modificări, încât poziţia noastră de popor de graniţă să-şi piardă însemnătatea pe care o are de un secol încoace. Toate acestea s-ar putea întâmpla. Un singur lucru nu se poate întâmpla: dispariţia poemelor lui Eminescu. Şi cât timp va exista, undeva prin lume, un singur exemplar din poeziile lui Eminescu, identitatea neamului românesc a fost ,,proiectată în eternitate” prin versurile unui poet care a suferit toată viaţa de sărăcie, uneori chiar şi de foame, şi a murit, omorât de un nebun, într-un ospiciu… Este o lecţie de modestie pe care însăşi istoria ne-o dă, nouă tuturor” (Mircea Eliade- Ziarul America, 15 ianuarie 1975).

Nicolae Iosub

 



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celorlalți 2.661 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2021 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5