• Evoluţia creaţiei lirico-filozofice a lui Mihai Eminescu este inimaginabilă, chiar inexplicabilă fără perioada studiilor vieneze, din perioada 1869- 1872.
•       Poetul ajunge în septembrie 1869, nu într-un oraş oarecare: Viena este în a doua jumătate a secolului al 19-lea, pe lângă Paris, cea de a doua capitală culturală a Europei. 
•     Tânărul Eminescu avea 19 ani și studiile liceale neterminate. Viena l-a întâmpinat cu o viaţă colorată şi splendidă, Ringstrasse în devenire: opera (1869) şi Votivkirche (1871) sunt terminate în timpul şederii sale aici. Parlamentul, Burgtheaterul, primăria, noua universitate sunt proiectate sau deja în curs de construcţie.
•      La Viena, Eminescu îşi întâlneşte câţiva colegi de clasă de la gimnaziul de la Cernăuţi, de asemenea cunoscuţi din timpul şederii sale la Blaj şi Sibiu: Teodor Nica, Ioan Bechnitz, Al. Chibici-Râvneanu, T.V.Ștefanelli, Iancu Cocinschi, Samoil Isopescu, Petru Novleanu şi nu în ultimul rând pe Ioan Slavici. Acesta notează următoarele cu privire la Eminescu:,,/…la 1869, cînd a venit la Viena, Eminescu, deşi nu împlinise încă vîrsta de douăzeci de ani, era om nu numai cu multă ştiinţă de carte, ci totodată şi sufleteşte matur şi că în deosebi mie, care eram cu doi ani mai în vîrstă, mi-a fost, în multe privinţe, bun îndrumător- ceea ce le-a mai fost de altminteri şi altora dintre colegii lui romîni din Viena…/” (Ioan Slavici, Amintiri, Bucureşti 1924, Ed. Cultura Naţională, p.99).                   

Eminescu era deosebit de fascinat de teatrul şi viaţa muzicală vieneză. În perioada, în care Eminescu se afla la Viena, la Hoftburgtheater are loc, odată cu schimbarea directorului o schimbare importantă de repertoriu. Dacă până atunci se jucau cu precădere autori germani: Lessing, Goethe, Schiller, Iffland, Kotzebue, puţine piese de Shakespeare şi câteva comedii de Moliere, noul director de teatru include în repertoriu marii clasici ai literaturii universale.

•      Cu toate că, pe lângă Burgtheater şi Hofoper mai atrăgeau spectatori alte scene renumite ale Vienei- ca de exemplu Karlstheater, Theater in der Josephstadt, Theater an der Wien şi altele- Eminescu prefera să meargă la Burgtheater şi Hofoper.
•      Era unul din vizitatorii de pe Stephansplatz şi participa, printre altele, la spectacolele cu Henric al IV-lea, Regele Lear şi Cleopatra. Mai cu seamă înscenările realiste ale pieselor lui Shakespeare îl entuziasmau pe tânărul poet. Pentru ,,Regele Lear”, Eminescu obţinuse cu mare greu un bilet într-o iarnă vieneză.
•    Era o îndrăzneală să mergi cu Eminescu la comedii, pentru că râdea zgomotos, râsul lui transformându-se câteodată în urlete senzaţionale. Prietenul  şi companionul său din perioada studiilor vieneze, scriitorul Ioan Slavici scria referitor la aceasta: ,,El rîdea mult, cu lacrămi şi zgomotos, îi era deci greu să asiste la comedii, căci rîsetele îi erau deseori oarecum scandaloase” (Ioan Slavici, Amintiri, Bucureşti 1924, Ed. Cultura Naţională, p.104).
•     Lumea teatrală vieneză era dominată în acei ani de actori extraordinari, ca de exemplu neuitatul Hamlet Josef Wagner, răufăcătorul Josef Lewinsky, tragediana Charlotte Wolker, comicul Karl Meixner, „divina” Auguste (Wilbrandt) Baudius, care se pare că îşi fermeca admiratorii cu cei mai frumoşi ochi albaştri, Friederike Bognar, despre care se spunea că n-ar fi vorbit ,,cu cuvinte” ci „cu lacrimi”. Despre Eminescu se zice că ar fi avut o relaţie intimă cu Auguste Baudius şi cu Friederike Bognar şi că ar fi stârnit invidie din această cauză.

•      Vasile Gherasim consemnează că Eminescu era admirat peste tot din pricina staturii sale de Adonis. De ce să nu fi fost deci dorit de una sau alta dintre dive, deoarece ,,Eminescu era băiat frumos şi vorbea o limbă nemţească interesantă…” (Vasile Gherasim, Eminescu la Viena, În Junimea Literară, 1923, p.374). Poetul nu vorbea niciodată despre astfel de lucruri.
•        După Vasile Gherasim  însă Eminescu primea din când în când cartea de vizită a Friederikăi Bognar, pe care, într-un colţ, era trecută ora de primire în locuinţa actriţei pe Landstrabe, în cartierul al treilea vienez.
•        Referitor la aceasta, Samoil Isopescu scria că poetul împrumuta haine corespunzătoare pentru asemenea invitaţii, nu pentru că n-ar fi avut haine curate, ci pentru că în asemenea ocazii se cerea o ţinută elegantă.
•         Mare iubitor de teatru, Eminescu mergea frecvent la teatru, apreciind mult jocul actrițelor Auguste (Wilbrandt) Baudius și Friederike Bognar, cu care a avut legături de prietenie, acestea apreciindu-l pentru frumusețea, cultura și comportarea sa în societate și, mai ales, cu femeile. Eminescu n-a avut niciodată legături amoroase cu aceste actrițe, deși, îi plăceau mult, era invitat deseori la seratele lor, poetul întreținând o conversație plăcută cu ele și cu invitații. 
•         În exegeza eminesciană se afirmă de multe ori că Eminescu ar fi „gustat” din plin viaţa în timpul anilor de studii vienezi. În ce măsură s-a consumat această viaţă mondenă nu se poate preciza, deoarece lipsesc mărturiile directe, pe care se bazează aceste afirmaţii. Doar câteva presupoziţii şi aluzii lapidare sugerează faptul că Eminescu a avut parte şi de, să zicem, laturile mai luminoase ale vieţii, căci cele întunecoase l-au chinuit destul chiar şi la Viena.
•          Şi Călinescu se referă la acest mod de viaţă al lui Eminescu la Viena, spunând că îmbolnăvirea sa de mai târziu poate fi văzută ca o urmare a acestuia, cu toate că această îmbolnăvire nu s-a datorat unei vieți dezordonate și vicioase. 
•  În următoarele versuri apar presupuse amintiri ale acelui timp:
• ,,Cu murmurele ei blânde
• Cu isvorul harum horum
• Ne primea în a ei braţe
• Alma mater philistrorum…
• Cu evlavie cumplită
• Înghiţeam pe regii biblici
• Unde sunt acele vremuri
• Te întreb amice Chibici?”
• (George Călinescu: Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Bucureşti 1982, p.444).
•     Cel de la care ne-a rămas cele mai multe informații despre Mihai Eminescu, a fost colegul și prietenul săi Teodor Ștefanelli, care a fost în anturajul poetului, în perioada studiilor la Viena. 
•      Ștefanelli, ne spune în amintirile sale, publicate mai târziu, că Eminescu avea o comportare ireproșabilă față de femei, spunând că ,,el ținea mult, nu la femei, ci la femeie. Femeia era pentru dânsul idealul creațiunii, al frumuseții și al perfecțiunii chipului omenesc. Era în stare să vorbească în imnuri de acest cap de operă al Creațiunii și vorbele sale măiestre și pline de însuflețire, electrizau pe auzitori, cel puțin cât le vorbea. Eminescu nu fugea de societatea femeilor, dar nici nu o căuta. Dacă din întâmplare se afla într-o astfel de societate, el nu era retras sau ursuz, ci politicos, glumeț și voios. Le vorbea dulce, le făcea complimente și, lucru principal, conversa cu ele totdeauna potrivit cu individualitatea lor, și fiindcă și întreaga sa înfățișare avea ceva tipic și original, câștiga ușor simpatia damelor” (Eminescu și sexul frumos– ,,Amintiri despre Eminescu”, Editura Sfetea, București,1914).
•        Teodor Ștefanelli, în amintirile sale, redă o scenă picantă din viața lui Eminescu. Într-o seară, venind amândoi de la teatru, două doamne au fost atacate de un derbedeu, la care Poetul și însoțitorul său, au intervenit cu curaj, punând pe fugă pe intrus, ceea ce a făcut ca femeile să le mulțumească pentru ajutor și să-i invite la ele acasă, mai ales că locuiau pe aceeași stradă, Dianagasse.
•       Una dintre femei era Eliza, o fată de 25 de ani, de o frumusețe rară, ,,cu păr blond și ochi mari și frumoși de un albastru fermecător”, însoțită de de mătușa ei, o brunetă de peste 30 de ani. Tinerii au fost invitați la ceai, petrecând câteva clipe plăcute, ceea ce a făcut pe Eminescu să spună, după ce au plecat spre gazda lor:,,Mă! Cunoști tu povestea Ilenei Cosinzene? Așa mi-o închipuiesc eu cum e această damă. Ai văzut ce ochi frumoși albaștri, ce păr bogat de aur are și ce frumoasă e în toate. Parcă-i chip tăiat în marmură. E în stare să-ți turbure mințile și să te cuprindă în vraja ei demonică. Nu mă mai duc la dânsa”.
•     Eminescu și Ștefanelli au fost invitați și altă dată în vizită la cele două frumoase femei, odată fiind însoțiți și de Ioan Luță și Samuil Isopescu, tinerii inițiind un joc plăcut; care dintre ei face o declarație de dragoste mai frumoasă Elizei. Băieții au improvizat cum au putut, spre hazul tuturor, iar când a venit rândul lui Eminescu, ,,numai că-l vedem că, cade în genunchi înaintea Elizei, care ședea pe un fotel, și, ridicându-și ochii spre dânsa, începu a-i vorbi. Eliza, râzând, bătu din palme și zise:,,Vezi asta mai are aspect a declarație de amor, să auzim!”
•        Ștefanelli spune că ,,Eminescu vorbi la început cu sfială, dar apoi tot mai curagios, tot cu mai mult sentiment și căldură, încât am rămas cu toții nedumeriți și ne întrebam ori de face el această declarație în glumă sau în serios, căci declarația sa era o adevărată poezie, în cea mai aleasă proză, în care cânta și premărea el frumusețea ,,acestei ființe încântătoare, acestei neasemănat de frumoase Venera, înaintea căreia sta îngenuncheat și-i solicita numai o zâmbire, o unică zâmbire fioros de dulce, precum numai ea o poate avea”.

1. Păunescu- Ulmu, descrie și el acest moment important din viața lui Eminescu la Viena, astfel:,,Și Eminescu vorbi: la început stângaci. Dar în urmă tot mai curgător, tot mai înflorit de imagini superbe, tot mai vibrant. Nările i se dilatau și contractau vizibil; ochii ardeau fosforescenți; buzele delicate dar senzuale smulgeau cuvintele mai încărcate, mai ornate, mai grele de belșug sufletesc, de vrajă sinceră și captivantă. Eliza era pentru el un înger, o supremă mângâiere, o Venere căreia îi cerșea doar o rază ucigător de dulce, o mână catifelată pe care el să-și odihnească pentru o secundă fruntea împovărată de fericirea de a fi cunoscut. Și la aceste cuvinte, Eminescu apucase brațul feminin care se rezema pe marginea fotoliului roș, își lipise fruntea pe el și îl sărutase respectuos. În urmă se ridică” (T. Păunescu- Ulmu- Viața tragică și românească a lui Eminescu, Vol. I, Copilăria și tinerețea– Craiova, 1928).

•        Eliza rămâne entuziasmată de declarația lui Eminescu, o adevărată poezie, spunându-i.,,Ori ești un mare artist, ori ești poet. Ce frumos știi să vorbești. Încă nimeni nu m-a divinizat ca d-ta. Îți mulțumesc și iată îți zâmbesc cum ai dorit și acum eu ți întind mâna să o săruți (Idem, Ștefanelli).
•       De fapt, declarația de dragoste a lui Eminescu, făcută Elizei, era concepția și modul de gândire și comportare față de femeie, în general, pe care o iubea, o stima, o prețuia și o cânta în versurile sale. Acesta era Eminescu și atitudinea lui față de femei și nu relații de amor sporadic, cu orice femeie mai frumoasă întâlnită, așa cum eronat s-a scris de-a lungul timpului despre el, începând cu George Călinescu și mulți alții după el. 
•       Nici un coleg a lui Eminescu de la Viena, nu a vorbit despre el ca fiind un afemeiat, că umbla după fuste, că și-ar fi pierdut nopțile în compania unor femei ușoare, așa cum spune și Ștefanelli:,,Noi colegii lui Eminescu, nu avem știre despre alte cunoștințe ale lui cu femei și deoarece eram mai toate zilele la un loc cu el, și-i cunoșteam viața din fir în păr, am convigerea că n-a avut nici o relațiune amoroasă cu vreo femeia din Viena. Dar nici porniri senzuale sau vițioase n-am observat la dânsul, astfel că înaintea noastră, a tuturora, el trecea ca model de corectitudine și moralitate” (Idem, Ștefanelli).
•       Colegul său de gimnaziu de la Cernăuţi, dar şi coleg de facultate, Teodor Ștefanelli,  ne lasă o descriere a poetului, din acea perioadă: ”Eminescu, cât timp a petrecut în Viena, arăta de regulă foarte bine şi era deplin de sănătos. Prin peliţa curată a feţei sale străbătea o rumeneală sănătoasă, iar ochii săi negri, nu mari, dar pururea vii, te priveau dulce în faţă şi se închideau pe jumătate când Eminescu râdea. Şi râdea adese, cu o naivitate de copil, de făcea să râdă şi ceilalţi din societatea lui, iar când vorbea prin râs, glasul său avea un ton deosebit, un ton dulce, molatec, ce ţi se lipea de inimă. Părul său negru îl purta lung, pieptănat fără cărare spre ceafă şi, astfel, fruntea sa lată părea şi mai mare de cum era, ceea ce-i da o înfăţişare senină, inteligentă, distinctă”. Totodată, Eminescu impresiona prin vocea sa foarte bună, plăcându-i să interpreteze o serie de melodii populare (Cucuruz cu frunza-n sus), învățate în peregrinările sale prin țară.
•       Când, în martie 1872, Eminescu o cunoaște pe Veronica Micle la Viena și devine însoțitorul ei prin capitala imperiului, el nu a îndrăznit să aibă o relație de dragoste cu ea, ci una de prietenie sinceră, de respect pentru soția profesorului Micle, deși a însoțit-o prin oraș peste trei luni de zile. Dar, aici la Viena, a fost atras de Veronica Micle, femeia pentru care poetul a scris numeroase poezii, cele mai multe scrisori de dragoste din literatura română, a îndrăgit-o și a stimat-o până la moarte. A fost cea mai frumoasă poveste de dragoste din literatura română și, de la ei, ne-au rămas cele mai frumoase poezii de dragoste.

Bibliografie:

• Barbu N.: ,,Eminescu despre creaţia artistică”. În: Iaşul literar, august 1956
• Boeriu Ion: ,,Eminescu şi realismul scenic”. În: Iaşul literar, decembrie 1962
• Călinescu G.: ,,Istoria literaturii române de la origini până în prezent”, Bucureşti, 1982 (Ed.II), p.444
• Gherasim V:,,Eminescu la Viena”. În: Junimea literară,1923, p.374 
• Maniu Adrian: ,,Eminescu, autor dramatic”. În : Viaţa literară, 20 octombrie 1928.