Încă de la vârsta de 14 ani, tânărul Mihai Eminescu a început să vizioneze o serie de piese de teatru, prezentate la Cernăuți, de trupa condusă de Fany Tardini și Vlădicescu. Mirajul teatrului l-a atras atât de mult, încât Eminescu s-a hotărât să însoțească această trupă de teatru, în turneul său la Brașov, în anul următor, cu îngăduința tatălui său, căruia îi promisese că va ajunge la Sibiu și va susține examenele restante, pentru clasa a II-a de gimnaziu. Aici învăța fratele său Niculai, care spera să-l ajute.

     După plecarea lui Eminescu de la Blaj (octombrie 1866), Eminescu ajunge la București, cu gândul de a se lipi unei trupe de teatru, ca sufleor. Este găsit la Giurgiu în 1867 și angajat în trupa sa de teatru, Iorgu Caragiale și apoi Mihail Pascali, cu care va colinda prin Transilvania, în perioada 1868- 1869, unde va susține mai multe spectacole. 

     În perioada celor trei ani, 1867-1869, cât Mihai Eminescu a însoțit trupele de teatru ca sufleor și interpretând mici roluri, a cunoscut actorii români și viața lor grea, mereu pe drumuri în turnee, plătiți destul de modest și intervenind la autorități ca să fie ajutați.

     În 1867, Eminescu a cunoscut-o pe marea actriță Eufrosina Popescu, care juca la Teatrul cel Mare din București, alături de Matei Millo, Ion Vlădicescu, Mihail Pascaly și alții. Eminescu a fost impresionat de frumusețea și jocul artistei. Teodor Ștefanelli ne spune, în amintirile sale despre Eminescu, că acesta a fost îndrăgostit de Eufrosina Popescu, lucru neconfirmat de alte surse, dar preluat de toți biografii lui Eminescu până astăzi.

     Eufrosina Popescu (n. 20 octombrie 1821, București – d. 3 noiembrie 1900) a fost o actriță română, care, la un moment dat, a jucat roluri la Teatrul cel Mare din București și în trupa de teatru, condusă de Mihai Pascally.

     Absolventă a școlii de muzică și a „Societății filarmonice”, a activat atât în teatrul dramatic, cât și în cel liric. A cultivat o artă interpretativă realistă, având un mare succes la public, datorită talentului dar și frumuseții sale.

     Eufrosina Popescu a creat roluri în dramaturgia românească (Vasile Alecsandri, piesele lui V.A. Urechia, Gheorghe Sion, Alexandru Macedonski), dar și din piese aparținând repertoriului universal.

     Cântăreață de renume european, de o frumusețe aparte, cunoscută sub numele de Marcolini, a înregistrat succese în diverse orașe cu tradiții muzicale, ca Veneția, Florența, Milano, Nisa.

      După 1859, s-a stabilit în țară, Euforsina Popescu făcând parte din diferite asociații actoricești și jucând diferite roluri, la trupele de teatru din București și în turneele din țară.

     Iată, cum este descrisă actrița Eufrosina Popescu:,,Înaltă, frumoasă la chip, bine făcută la trup, cu ochi vioi şi vorbitori, cu gura mică, şăgalnică şi plăcut zâmbitoare, cu vocea melodioasă ca un cântec, sprintenă, veselă, graţioasă şi mai cu seamă pătrunsă de farmecul ce răspândea în jurul său pretutindenea, era uşor să izbutească pe scenă şi să cucerească dragostea celor care o priveau şi o ascultau.  De aceea i se şi făceau necontenite observări în criticile de pe atunci că […] “se arăta pe scenă ca o d-şoară plină de cochetărie: o rochie de mătăsarie, cordoane şi catarămi ce întuneca ochii mahalalelor, coafura grămădită şi întindicheată (?), în locul unor rochii curate şi bine făcute, unui şorţ elegant şi al unei cosiţe pline de nevinovăţie” […] Copil zburdalnic, alintat şi capricios! Aceasta n-o împiedica să placă de cum se ivea pe scenă şi să pironească asupra-i ochii celor mai puţin pretenţioşi şi scrupuloşi decât criticii săi (Dimitrie C. Ollănescu – Teatrul la români, Editura Eminescu, București, 1981 pag. 178). Descrierea din această perioadă de tinerețe a actriței Eufrosina Popescu, nu se mai potrivește cu aspectul ei de la 49 de ani (1867), când a cunoscut-o Mihai Eminescu, la teatrul din București.

     În perioada 1859 – 1889, actriţa a participat efectiv la viaţa teatrului românesc, fie pe scena Teatrului cel Mare din Bucureşti, fie la Iaşi, fie în trupele actorilor Matei Millo sau Mihail Pascaly, interpretând roluri din dramaturgia universala (Alzira în piesa lui Voltaire, Rozina în “Nunta lui Figaro” de Beaumarchais, Regina în “Don Carlos” de Schiller, Lucreţia Borgia în piesa lui Victor Hugo, Ducesa de Marlborough în “Paharul cu apă” de Scribe), precum şi din dramaturgia românească, în piesele lui Vasile Alecsandri, V.A. Urechia, George Sion, Alexandru Macedonski.
      Unul din cele mai mari succese ale carierei teatrale l-a repurtat cu rolul Catherina din tragedia “3 Decembrie” de Macedonski,  când autorul îi trimite o scrisoare, publicată în ziarul “Independance roumaine” (11 septembrie 1881): Doamnă, […] aţi creat o capodoperă. Ştiţi că piesa am scris-o pentru dumneavoastră, de aceea vă rog să acceptaţi să vă dedic această tragedie. Vă revine de drept. Prin trecutul dumneavoastră artistic aţi ilustrat, în ţară ca şi în străinătate, numele de român, iar în interpretarea ultimului dumneavoastră rol aţi ţinut întreaga sală, compusă din tot ce este inteligent, palpitând sub influenţa celor mai mari emoţii. Toată lumea, doamnă, a plâns în sală; au plâns bătrânii, au plâns femeile, tineretul a plâns şi el […] Ce era piesa mea fără marea artistă care i-a dăruit suflul vieţii? (Mihai Florea – Eufrosina Popescu, Editura Meridiane, București, 1964, pag. 57-38)
     George Călinescu, în cartea sa ,,Viața lui Mihai Eminescu”, ediția I-a, din 1932, nu are aceeași părere bună despre această mare actriță, spunând despre Eminescu că:,,Era îndrăgostit de o tânără actriță, identificată de unii cu Eufrosina Popescu (E. Marcolini) vestita cântăreață, care trebuie să fi fost însă cu cel puțin zece ani mai în vârstă decât poetul, și implora mila ,,marmurei” în versuri înfricoșătoare:

• De ce nu sunt un rege să sfarm cu-a mea durere,
• De ce nu sunt Satana, de ce nu-s Dumnezeu,
• Să fac să rump-o lume ce sfâșie-n tăcere
•            Zdrobit sufletul meu.
• …………………………………………………..
• Eu singur n-am cui spune cumplita mea durere,
• Eu singur n-am cui spune nebunul meu amor,
• Căci mie mi-a dat soarta amara mângâiere
•                          O piatră să ador”.
•     (M. Eminescu- Amorul unei marmure)

      Legenda spune că această Eufrosină era o fată de vreo 17 ani, de o rară frumusețe și care, mai mult grație atracțiilor fizice, izbutise să se facă iubită de public. Actriță de mâna a doua, ea nu e o vestală, are amanți care o întrețin și nu respinge nici dragostea romantică a lui Eminescu. Legăturile poetului cu dânsa trebuie puse între toamna 1868 (sosirea din Banat) și toamna 1869, când Eminescu pleacă la Viena” (Pribeag și sufleur, 1866-1869- Viața lui Mihai Eminescu).
      Este inexplicabil faptul că, George Călinescu nu a cercetat, cu mai mare atenție, viața acestei artiste care, era cu 29 de ani mai în vârstă decât poetul (născută în 1821), putând să-i fie mamă, că era apreciată în străinătate și în țară, pentru talentul ei, nu era o artistă de mâna a doua și că Eminescu nici nu ar fi putut încerca o relație amoroasă cu ea. Probabil Poetul era fascinat de jocul ei și de frumusețea, pe care artista o mai avea la vârsta de 49 de ani, neîndrăznind să se apropie de ea.
       Toți, cei care au scris după Călinescu, că Eminescu s-ar fi îndrăgostit de Eufrosina Popescu, fac aceeași greșeală și nu au observat că, în trupa lui Pascali era o altă actriță tânără, cam de vârsta poetului, pe care o chema Lina Popescu și de care el  se îndrăgostise cu adevărat, ea nerăspunzând la avansurile lui insistente, fiind curtată chiar de Pascali. Ea este ,,drăcușorul împelițat de fată” din poezia ,,Amorul unei marmure”, căreia îi spune:

• Și te iubesc, copilă, cum repedea junie
• Iubește-n ochi de flăcări al zilelor noroc,
• Iubesc precum iubește pe-o albă vijelie
•                        Un ocean de foc.
• …………………………………………………
• Căci te iubesc, copilă, ca zeul nemurirea,
• Ca preotul altarul, ca spaima un azil;
• Ca sceptrul mâna  blândă, ca vulturul mărirea, 
•                       Ca visul pe-un copil”.

     Nu cred că Eminescu, i-ar fi spus unei femei mai în vârstă cu aproape 30 de ani decât dânsul (Eufrosina Popescu), tânără copilă, el care avea numai 18 ani.
     Teodor Ștefanelli, greșește și el, când spune că în iulie 1869, când trupa de teatru condusă de Mihail Pascalli, a susținut 9 reprezentații în Cernăuți, în trupă era o tânără artistă Eufrosina Popescu, ,,o copilă de o frumusețe rară, care fără voie atrăgea atențiunea publicului asupra ei. Această copilă, care putea să aibă atunci vârsta de vreo 17 ani, deși nu era artistă de mâna întâia, devenise în urma frumuseții și a gingășiei mișcărilor, favorita publicului din Cernăuți și mai cu seamă a studenților. Se zicea că stă sub deosebitul scut a lui Pascali și că toți actorii țineau la dânsa ca la un copil al trupei lor. Studenții țineau cu toată tăria că Eminescu este amorezat de dânsa și că din cauza ei s-a lăsat de școală și s-a angajat la teatru, însoțind trupa prin Transilvania și Banat (Ștefanelli- Amintiri despre Eminescu)”.
      Ioan Massof, în cartea sa ,,Eminescu și teatrul”, apărută la Editura pentru literatură, în 1964, pune lucrurile la punct, arătând că:,,Realitatea este că Eufrosina Popescu, celebra Marcolini, fostă elevă a Filarmonicii, când avea cincisprezece ani, deși încă atrăgătoare, nu mai putea fi, în 1866, când a scris Eminescu La o artistă, un  ,,drăcușor împelițat”; de altfel, actrița nici n-a luat parte la turneul din 1869 făcut de Pascaly”.  Autorul precizează că ,,o Popescu dar Lina, a făcut parte din formația Iorgu Caragiale- Drăgulici în care era și Eminescu”.

       Eufrosina Popescu avea atunci 49 de ani, nu era o copilă de 17 ani, aceasta fiind Lina Popescu, de care se îndrăgostise Eminescu și pe care o  cântă în cele două poezii. Și alte versuri din această perioadă sunt dedicate acestei actrițe, de care Eminescu era amorezat, fără ca ea să răspundă dorințelor sale, versuri cuprinse în caietul Marta.
       Acestei tinere actrițe, Eminescu îi dedică și poezia ,,La o artistă”, publicată în revista Familia: ,,Tu cântare întrupată!/ De-al aplauzelor fluor,/ Apărând divinizată,/ Răpuși sufletu-mi în dor”, publicată în revista Familia din 30 august 1868.
      Gheorghe Albescu se întâlneşte cu Mihai Eminescu în vara anului 1869, atunci când poetul însoţea trupa lui Pascaly la Cernăuţi. De data aceasta Eminescu era mult schimbat:,,Eminescu era suflor. M-am mirat că l-am văzut cu mustaţa rasă; actor ca toţi actorii. Şi se purta mai elegant ca înainte (de dragul actriţei Eufrosina Popescu din trupa lui Pascali- nota lui Leca Morariu). Petrecea la muzica tarafului moldovenesc a lui Paraschiv, bătrânul lăutar de la Botoşani, taraf bătrânesc cu năier, cu chitară, cu cântări. Eminescu era în societatea lui Călinescu (Miron Călinescu, 1837- 1912), secretarul Societăţii pentru Cultură. Călinescu era tare căutat de noi, fiindcă împărţea bilete gratuite pentru reprezentaţiile lui Pascali. De unde şi până unde m-am pomenit şi eu angajat ca statist în cor. S-au jucat drame şi operete. Cântăreţ bun era unul Alexandrescu. Eminescu ne examina libretul, textul pieselor, fiindcă noi melodia o prindeam mai uşor decât textul. Era el Eminescu elegant acum, dar şi mai elegant ştia să ne citească cuvintele cântărilor noastre” (Revista ,,Făt- Frumos”, an IV, nr.3, p.113-116, 1929).
      Albescu face aceeași greșeală confundând-o pe Eufrosina Popescu cu Lina Popescu. Eufrosina Popescu nici nu era în trupa lui Pascaly, atunci când a făcut turneul în Moldova, în schimb, Lina Popescu făcea parte din trupa de teatru, împreună cu Eminescu.
      De data aceasta Ghe. Albescu ne oferă informaţii foarte preţioase despre Eminescu şi turneul de teatru de la Cernăuţi din vara anului 1869. În primul rând aflăm că Eminescu nu era numai sufleor, în trupa lui Pascaly, ci şi responsabil cu textele cântecelor ce însoţeau spectacolul, aducându-şi contribuţia, datorită talentului său, la compunerea unor versuri, modificarea celor nepotrivite, făcând pe regizorul şi maestrul de cor, fiind consultat de Pascaly în acest domeniu. Personalul trupei fiind neîndestulător, se angajau şi tineri pentru cor, mai ales că se juca comedia  lui Alecsandri ,,Rusaliile în satul lui Cremene”.
      La Viena, Eminescu spune colegului Ștefanelli, că a fost îndrăgostit de Eufrosina Popescu, ca să ascundă adevărul, el îndrăgostindu-se de această Lina Popescu, tânără ca el și frumoasă, dar care nu i-a dat nicio atenție, Eminescu fiind un biet sufleur, fără bani, îmbrăcat modest și, veșnic citind.
    Ștefan Cacoveanu, care l-a cunoscut bine pe Eminescu în această perioadă, la București, spune că poetul nu i-a pomenit de vreo femeie că ,,Eminescu era un temperament erotic. Cu toate că natura lui era în aparență ascetică, în inima lui Eminescu ardea pururi flacăra iubirii. Erotismul lui Eminescu irumpe încă din epoca pubertății, iar acum, către sfârșitul adolescenței, îl stăpânea cumplit. Dovadă stau poeziile cu subiect erotic tipărite în această epocă, dar mai cu seamă cele foarte numeroase netipărite” (Ștefan Cacoveanu- Eminescu la București, Luceafărul, 1905).

      Experiența căpătată în trupele de teatru, a contribuit mult la formarea și maturizarea lui Mihai Eminescu, poetul venind  în contact cu repertoriul teatrului românesc, destul de redus, lucru ce-l  va determina și pe el să scrie, mai târziu, piese de teatru, cunoaște viața grea a actorilor, prost plătiți și mereu pe drumuri în turnee, cunoaște multe locuri și oameni, din diferite zone ale țării. 

• Bibliografie:
• Prof. univ. Grigore Bostan- Amintiri despre Eminescu la Cernăuţi
• Ioan Massoff- Eminescu şi teatrul– Editura pentru literatură, 1964
• Ion Filipciuc- Înspre alt Eminescu– Ed. AUGUSTA Timişoara, 1999
• Th. Ștefanelli- Amintiri despre Eminescu– Editura Sfetea, București, 1914
• Ștefan Cacoveanu- Eminescu la București, Luceafărul, 1905
• Revista ,,Făt- Frumos”, an IV, nr.3, p.113-116, 1929
• Mihai Florea– Eufrosina Popescu, Editura Meridiane, București, 1964
• Dimitrie C. Ollănescu– Teatrul la români, Editura Eminescu, București, 1981
• G. Călinescu- Viaţa lui Mihai Eminescu, Ed. Eminescu, 1973

Nicolae Iosub, 24 februarie 2023, Botoșani