MIHAI EMINESCU VĂZUT DE CONTEMPORANI

Încerc să evoc chipul lui Eminescu așa cum se desprinde el din amintirile apropiaților, ale prietenilor și cunoștințelor, ale celor care i-au stat în preajmă în timpul vieții.
Imaginea lui se înlănțuie de la o etapă la alta a biografiei, în decoruri schimbate de-a lungul vieții, de la gimnaziul din Cernăuți până în ultimul an al vieții. Pe unde a trecut, Eminescu a cunoscut oameni, a fost văzut și urmărit de ochii atâtor contemporani, care i-au reținut fizionomia, amănuntul vestimentar, un zâmbet, o schimă de durere sau o umbră de melancolie, o vorbă sau un gest. Nu toate au fost transmise posterității, numărul mărturiilor pierdute sau nerostite, căzute în anonimat, poate întregeau puținul ce ne-a rămas.
Începând cu chipul „zeului tânăr”, au stăruit în conștiința contemporanilor tulburați de drama omului și urmăriți de frumusețea operei, o adevărată avalanșă de informații, unele adevărate, altele trucate, referitoare la portretul lui Eminescu. Așa se face că la 10 ani de la moartea poetului, în „Floare albastră” și în „Familia” se lansa apelul: „Scrieți amintiri și dați-ne icoana completă și adevărată a lui Eminescu”. Cât de adevărate mai puteau să fie amintirile contemporanilor după 10 ani, Dumnezeu mai știe!
Chiar și Iacob Negruzzi, în „Amintirile de la Junimea” avea să menționeze că poetul fusese cunoscut „imperfect” de contemporani, că ei și-l „reînfățișau” mai târziu din „amintiri răzlețe”. Publicitatea în jurul biografiei eminesciene, cursa unor mărturii retușate, căderea în anecdotic a unor prieteni, care-i răstălmăceau spusa la un pahar, toate au făcut să stârnească proteste vehemente. C. Mille, îngrijorat de alterarea portretului eminescian, prin scăderea la nivelul unei psihologii inferioare și maladive, spunea: „ Despre poet nu aflăm mare lucru nou și interesant. O mulțime de amintiri fără rost, redarea poetului de către o ființă cu totul inferioară, preocupată mai mult de dânsa și de soarta ei, decât acea a fratelui său ( aluzia era la Henrieta n.n.), o colecție întreagă de intrigi, de mahalagisme și de lucruri mici, care nu pot adăuga nicio iotă la viața nenorocitului poet”.
A existat tendința de a reface portretul poetului și din scrierile autobiografice. Trăsăturile lui Toma Nor, ale Sărmanului Dionis sau ale călugărului Ieronim i se atribuiau în întregime lui Eminescu. Dar nu trebuie să înlăturăm intenția poetului de a se „descrie” pe el, cunoscându-se cel mai bine: „Înfundat după o perdea grea de mătase verde și uitându-se pe fereastră în noaptea clară, ședea un tânăr cam de 18 ani. El își rezemase bărbia plină de cot și se uita, neparticipând de fel la petrecere… Fruntea lui naltă, albă, foarte netedă și rotundă se pierdea sub părul lung, moale și negru strălucit, care era îmflat în vițe naturale mari, care înmulțeai strălucirea părului. Fața lui era vânătă de albă și fiindcă răsese fulgii de barbă neagră, ce începuse a umple părțile în jurul urechii, el părea pudrat cu brumă de pe struguri, nasul era corct și plin, parcă tăiat în marmură, ochii mari sub niște sprâncene arcate cu măestrie erau întunecoși, dar de o culoare indescriptibilă. Păreau negri, dar, privind bine sub lungile lor gene, ai fi găsit că sunt de un albastru întunecos, demonic, asemenea unui smarand topit noaptea. (…) Expresia feței era tristă-dar nu dureroasă.” Majoritatea celor care l-au văzut la vârsta adolescenței, ca hoinar sau la Cernăuți, la Blaji, la Sibiu sau la Viena, îi atribuie lui acest portret.
Între 1900 și 1914 au fost date publicității numeroase evocări ale șederii lui Eminescu la Blaj și în alte locuri din Transilvania, dartorită foștilor colegi de atunci, un Petrea-Poenaru, M.Strajanu, Grigire Dragoș, Ștefan Cacoveanu, Ioan Orga, Petre Uilăcan, Ilie Dăianu, N. Densușianu etc.
Copilandrul , deși „ slăbuț îmbrăcat”, purtând roc negru și căciulă de oaie în prag de vară, păru tuturor „frumos, cu o privire inteligentă”, cu „ochi negri, păr mare, retezat, ce trăgea în negru, voce groasă, bărbătească”, „fața brunetă” și „surâzătoare”, „ochi negri scânteietori”, „copil chipeș”, „ cu ochi frumoși și deștepți”- ceea ce corespundea cu portretul schițat de fostul său dascăl Ion Zbierea, care-l descria lui Maiorescu drept un băiat „blând”, „spirit deștept și inimă ușor impresionabilă”, repede sedus de falsele străluciri ale teatrului ambulant cu care colindase țara.
E foarte adevărat că umblând pe drumuri cu teatrul, îmbrăcămintea și încălțămintea se deterioraseră. Dar mai târziu, unii dintre ei scriindu-și amintirile, vedeau în neglijența lui semnele depresiunii ( ceea ce era prematur). Tinerii școlari blăjeni erau mirați de cunoștințele băiatului cu școlaritatea neîncheiată, „ de gândeai că vrea să înghită toată știința din lume”.
Prin trecerea lui Eminescu pe la Sibiu avem mărturii de la N Densusianu, evocându-l „cu fața negricioasă, cu ochii mari deschiși, cu un zâmbet pe buze”, dar îmbrăcat„într-un costum cu totul singular”. „ O spun, nu în dezordinea acestui om, ci pentru cunoașterea crudei sorți, că în adevăratul înțeles al cuvântului curgeau trențele de pe el. Abia se mai vedea pe la gât un mic rest de cămașă neagră, iar pieptul de sus până jos era gol, și cu mare necaz cerca bietul om să-și acopere pielea cu o jachetă ruptă, în toate ărțile zdrențuită la mâneci până la coate și cu niște simpli pantaloni zdrențuiți din sus și zdențuiți din jos. Era întradevăr dureroasă înfățișarea externă a acestul tânăr, și atunci am zis în mine: cumplită mizerie a trebuit să sufere omul acesta în viața lui, încă atât de fragetă.” Densusianu îl îmbracă și îl trimite la Rășinari la Popa Bratu, bunicul lui Goga, care îl ajută să treacă munții în Muntenia.
E un mister de cum a ajuns poetul la Giurgiu, găsit de Pascaly, după mărturia lui Caragiale, „într-un hotel din Giurgiu pe acel băiat- care slujea în curte și la grajd- culcat în fân și citind în gura mare pe Schiller. În ieslea grajdului, la o parte, era un geamantan-biblioteca băiatului- plină cu cărți nemțești.” Curios să cunoască pe „tânărul aventurier”, Caragiale îl descrie astfel: „Tânărul sosi. Era o frumusețe! O figură clasică încadrată în niște plete mari, negre; o frunte înaltă și senină, niște ochi mari- la aceste ferestre ale sufletului se vedea că cineva este înăuntru; un zâmbet blând și adânc melancolic. Avea aerul unui sfânt tânăr coborât dintr-o vrche icoană, un copil predestinat durerii, pe chipul căruia se vedea scrisul unor chinuri viitoare. „Mă recomand, Mihai Eminescu!” Așa l-am cunoscut eu.” Amândoi au depănat toată noaptea filozofie, și-au împărtășit cunoștințele literare, Eminescu i-a citit din poeziile lui, spunând că e îndrăgostit de o artistă.
O a doua etapă a vieții lui este etapa vieneză. Știm cum a ajuns poetul aici adus de părinți la insistențele lui Maiorescu pentrua urma o facultate. La Viena cel mai mult ar trebui să o ascultăm pe Veronica Micle, dar cum femeia era măritată, nu a vorbit prea mult de relațiile ei cu poetul, despre aventurile lor în orașul lui Strauss și nici despre personalitatea poetului. Ne-ar fi plăcut să-l descrie pe îndrăgostit, cum arăta el în cele mai frumoase clipe ale vieții, ce preocupări avea etc. Cele mai multe însemnări le avem de la colegi și de la Slavici. Ion Slavici l-a remarcat la cursurile lui Lorenz Stein și ale lui Ihering- „un albanez, îmi ziceam, poate chiar un persan”: un tânăr oacheș, cu fața curată și rasă peste tot, cu un lung „clăbăț” bănățenesc peste pletele negre, cu ochii mărunți și visători și totdeauna cu un zâmbet oarecum batjocoritor pe buze…”. Amândoi apoi s-au cunoscut și au avut o prietenie îndelungată, ajutându-l pe Slavici să se despartă de șirieneasca lui și să-și urmeze limba literară.
Tot acum Iacob Negruzzi, venit să-l cunoască pe autorul „Epigonilor”, la Viena, după publicarea primelor poezii în „Convorbiri…” -1870- ni-l prezintă pe poet în decorul unei cafenele vieneze, unde „ vede intrând un tânăr slab, palid, cu ochii vii și visători totodată, cu părul negru lung, ce i se cobora până aproape la umeri, cu un zâmbet blând și melancolic, cu fruntea înaltă și inteligentă, îmbrăcat în haine negre, vechi și cam roase.” În aceste amintiri cam romanțate, el îl recunoaște pe Mihai Eminescu.
Mai târziu, când Eminescu a fost invitat la „Junimea”, Negruzii notează că „își declama poeziile cu acea cadență plângătoare care făcea farmecul lecturei sale.”
Secondându-l pe Maiorescu, Iacob Negruzzi, îi făcea lui Eminescu un portret calp: „ O împreunare de așa mare talent și de atâta modestie este ceva extraordinar. Lipsit cu totul de ambiții, el nu avea nicio aspirație pentru îmbunătățirea situației sale sociale sau chiar materiale, ba nici măcar dorința naturală și legitimă a autorilor ca srierile să le trăiască după moarte și meritele să le fie apreciate și recunoscute de generațiile viitoare nu răsărea niciodată în sufletul său candid.”
Replica i-o dădea Caragiale :…sărăcia lui n-a fost o legendă; a fost o nenorocită realitate și ea îl afecta foarte.”
Gheorghe Panu, evocând lecturile poetului la „Junimea” ieșeană remarcă de asemenea că : „Eminescu punea acea melancolie adâncă în glas, care ridica valoarea- chiar mediocră- a lucrărei pe care o cetea”. răsărea niciodată în sufletul său candid.”
Maiorescu, pentru a justifica detașarea și dezinteresul poetului pentru propria operă zice: „El citea poeziile ca și când ar fi fost a altuia, fără vreo ambiție personală… Parcă ar fi fost o lucrare străină de el, niciodată nu s-ar fi gândit măcar s-o publice. Publicarea îi era indiferentă. Se mulțumea cu emoțiunea estetică a unui mic cerc de amici, fără a se gândi la nicio satisfacție de amor propriu, el se considera oarecum ca organul accidental, prin care însăși poezia se manifesta, așa că ar fi primit cu aceeași mulțumire să se fi manifestat prin altul”.
A treia etapă, etapa de la „Timpul” a fost trăită sub apăsarea grijilor materiale și a epuizării fizice, acum chipul poetului se umbrește treptat. Prins între viața de boem a capitalei și de ziarist, Eminescu este văzut diferit de politicienii timpului. Trecând zilnic pe la Cameră și Senat, el culegea din discursurile lor alambicate miezul articolelor pe care le publica în ziar. Acum își face și mulți dușmani și este luat în colimatorul serviciilor secrete austroungare care-l pun sub observație și caută să-l neutralizeze. Celebra „Mai potoliți-l pe Eminescu !”- este fatală.
Apare un bărbat viguros, de o frumusețe clasică cu privirea incandescentă și zâmbetul „mobil, diversificându-se în orice moment, fiind întrebător, confirmativ, iertător, disprețuitor, dureros, oglindind oarecum mimica gândirii”- așa îl vede N. Pătrașcu într-o seară de toamnă a anului 1881 în josul Teatrului Național.
Vlahuță tot acum îl vede într-un tramvai „un om în vârstă, bine făcut, rotund la față, fără plete, îmbrăcat ca toți oamenii (…) El ține în brațe un ghiozdan ros pe la margini: degetele de la mâna dreaptă îi sunt pline de cerneală violetă, ochii lui mici, înfundați, cu gene rari, au privirea vagă și ostenită a omului distras, dus pe gânduri.”
„Mâncam adesea la același birt, povestește Vlahuță, și multe seri ni le petreceam împreună „vorbind rău de lume” și fumându-ne dejunul și prânzul de-a doua zi. El era pe-atunci redactor la ziarul „Timpul”. Conștiincios și muncitor peste măsură, de multe ori Eminescu ducea singur greutățile gazetei. Câte nopți petrecute cu condeiul în mână! Ș-a doua zi, palid, nepieptănat, plin de cerneală pe degete, c-un teanc mare de foi scrise, intra în tipografie, unde rânduia materia, redacta informații, făcea corecturi, și numai seara, când gazeta începea să se vânture la roată, atunci își aducea el aminte că e trudit și n-a mâncat nimic în ziua aceea.” Poetul dorea să aibă câteva zile de odihnă. „De ce nu te duci?” ”Dar unde să mă duc? Cu cine să mă duc? Pe cine să las în locul meu?” ”Asta era pe la sfârșitul lui mai, povestește Vlahuță. După o săptămână gazetele anunțau că Eminescu a înnebunit”.
În anii de la „Timpul” portretul se adâncește. Caragiale ne spune: „Așa l-am cunoscut atunci, așa a rămas până în cele din urmă momente bune: vesel și trist: comunicativ și ursuz: blând și aspru: mulțumindu-se cu nimic și nemulțumit totdeauna de toate: aici de o abstinență de pustnic, aic apoi lacom de plăcerile vieții: fugind de oameni și căutându-i: nepăsător ca un bătrân stoic și iritabil ca o fată nervoasă. Ciudată amestecărtură”- fericită pentru artist, nenorocită pentru om.”
Vlahuță: „…Îl văd înaintea mea viind zgribulit, cu gulerul ridicat, cu pălăria pleoștită trasă pe ochi, cu mâinile la piept, vârâte în mânecile unui paltonaș cam subțirel. Venea repegiar, în fuga măruntă și săltăreață a picioarelor înghețate, căci era numai în ghete și era zăpadă și viscol mare…”
A patra etapă, boala și anii de agonie, a fost de un tragism inimaginabil. Unii prieteni l-au părăsit, alții s-au înghesuit să intre în viața lui cu bocancii.
În anul 1884, la Iași, îl vizitează Vlahuță și N. Petrașcu. Poetul le pare ca un Icar prăbușit din înălțimi. „…l-am găsit într-o cameră din fundul curții unui hotel. Am ridicat cele trei trepte ale scării deasupra unui podișor și văzând perdelele lăsate, am privit prin o mică deschizătură dintre ele. Eminescu dormea pe o canapea îngustă de mușama neagră, cu bustul gol. Era cald. Bustul alb și frumos, cu umerii largi, cu mușchii bine dezvoltați, părea al unui atlet.”
Urmează apoi o secvență dostoievskiană: „…I-am propus o plimbare la Copou cu trăsura, pe care el o primi surâzând. Îl puserăm între noi, într-o trăsurică lipovenească cu un cal și ridicarăm drumul printre casele boierești, cu curți mari spre Copou. Pe drum, Eminescu vorbi puțin dând numai câte un răspuns scurt și cumunte, având aerul că se gândește la ce-l întrebam și mai mult surâdea.”
Curând Eminescu nu mai e de recunoscut, fiind parcă vorba de un alt om. S-a degradat fizic și moral încât părea din altă lume. „Trecea pe stradele Iașului un om greoi, gros, cu mustățile rase, rău îmbrăcat, împiedicat în mișcări, care-și smulgea firele de păr de pe față.(…) Mulți se țineau de pe dânsul- Doamne iartă-i!- distrându-se.”
Ultimele imagini eminesciene, transmise de memorialistica literară, sunt zguduitoare: „Cea de pe urmă dată când l-am văzut pe Eminescu, ne spune Iacob Negruzzi, a fost la Teatrul Național. (…) Cât era de schimbat Ce deosebire între data întâi, când cu 19 ani în urmă îl recunoscusem din instinct într-o mulțime de tineri, și acum când puhav la față, încovoiat și cu ochii rătăciți era aproape de sfârșitul său.”
De altfel într-o fotografie în grup cu mai mulți artiști, Eminescu are înfățișarea descrică de Negruzzi. Apatic, slăbit, cu mustața pleoștită, stă lângă Veronica în spatele grupului cu privirea pierdită pe apa Dâmboviței.
Nu mai insistăm cu alte relatări despre acești ani pentru că am încărca expunerea cu aceleași păreri.
Acum e perioada de trecere a lui Eminescu de la OM la GENIU. De acum începe mitul eminescian care a operat o alchimie profundă, transformând figura poetului, a gazetarului, în geniul de mai târziu, singurul geniu tutelar al românilor. Acum începe epoca Eminescu după Eminescu, punând sub auspiciile lui toată poezia de după el, de la simboliști la moderniști și post moderniști.