REFERINŢE CRITICE LA CĂRŢILE D-lui MIHAI MAXIM 

                           SATUL DE SUB APE
                                (Editura PAIDEEA, 2006)

Acad. VICTOR CRĂCIUN:
„[…] Impresionantă prin documentare, fascinantă prin stilul scriiturii, alert, de o expresivitate şi o prospeţime care contrabalansează în chip fericit cantitatea mare de informaţie conţinută  de fiecare din cele două părţi ce o alcătuiesc, volumul  „Satul de sub ape” îi va cuceri pe cititori pe care Mihai Maxim va reuşi, cu siguranţă,  să îi abată de la cotidianul tulburat de evenimente, pentru o redescoperire a unui trecut nu prea îndepărtat, în care totul se derula într-un alt ritm şi după alte tipicuri.”

                                 SCUTUL DE SPERANŢĂ
                                    (Editura SEMNE, 2015)

ILEANA VULPESCU:
„[…] Într-o  epocă schimbătoare, care îţi dă bătăi de cap şi de inimă, apare o carte-biografia unui contemporan al nostru pe care viaţa nu l-a răsfăţat totdeauna. Cu toate neajunsurile timpului său,  povestitorul îşi deapănă viaţa lin, blând, fără incriminări, fără dorinţa de a uimi sau de a epata. Citind cartea „Scutul de speranţă”  a lui Mihai Maxim, te simţi ca după un drum lung, ajuns la un liman de linişte netulburată.”
Acad. VICTOR CRĂCIUN:
 […)  „Scutul de speranţă”  este o oglindă a sufletului autorului, fidelă şi cu sclipiri care lasă să se vadă şi ceea ce el nu doreşte întotdeauna – de la nostalgii şi tristeţi legate de părinţi şi prieteni, la sensibilităţi şi slăbiciuni, fiind expresia exuberantă a tinereţii, dincolo de vârstă, un chiot care se estompează în faţa dramelor prin care trece. Şi este, mai ales, o dovadă care confirmă un scriitor, nu numai prin legitimaţia unei Uniuni.”
CONSTANTIN CĂLIN, laureat al Premiului Academiei Române, Secţiunea Filologie şi Literatură, 2019:
„[…] „Scutul de speranţă” e, în esenţă, o carte a recunoştinţei, una extinsă şi asupra momentelor dificile, încât mi-a amintit cuvintele Psalmistului, aparent paradoxale: „Veselitu-ne-am pentru zilele în care ne-ai smerit (Doamne), pentru anii în care am văzut rele” (89, 17). Carte cu multe accente sentimentale, emoţionante (îndeosebi pentru cei ridicaţi din medii asemănătoare şi martori ai unei istorii comune), elegiacă uneori în părţile în care autorul se referă la părinţi şi la pierderea „rădăcinilor” (satul natal Bold, a fost evacuat şi a dispărut sub construcţia hidrocentralei de la Stânca – Costeşti) şi bucolică atunci când evidenţiază frumuseţea locurilor, simplitatea obiceiurilor, „ospitalitatea moldovenească” şi respectul celor din mijlocul cărora a pornit. Carte cu importante relatări despre „Odiseea ucraineană” trăită la Krivoi Rog şi despre anii moscoviţi. În fine, carte cu miez plăcut, doldora de „amintiri frumoase” şi caracterizări pozitive, scrisă într-o dispoziţie sufletească fericită (poate prea fericită!), rară astăzi, care nu afectează impresia generală de sinceritate şi autenticitate, însă nici nu te lasă să uiţi că autorul e – de felul său şi prin funcţiile îndeplinite – un diplomat, persoană preocupată de efecte, fără a ignora „ţinuta”, „stilul”.
 ION FERCU, laureat al Premiului Academiei Române, Secţiunea Filozofie, Teologie, Psihologie şi Pedagogie, 2020:
 „O poveste de dragoste, o poematică saga dedicată nu doar Familiei sale, ci şi (unei) unor epoci pe care le-a străbătut purtând cu (în) sine gândul fericit al lui Aristotel „Speranţa este visul celui treaz”. Aceasta este percepţia ce te curtează citind cartea lui Mihai Maxim „Scutul de speranţă”. S-a spus despre acest volum că este „istoria unei vieţi”. Cred că este mai mult decât atât. Este cartea unei Lumi, un Remember în creuzetul căruia sunt estetic şi fericit topite aventurile inocenţei, nostalgiile şi tristeţile înnobilate cu lumină, zvârcolirile bobului de rouă al sufletului atins de dez(iluzii), oftatul îmbrâncit de istorie în „Clipa cea repede/ Ce ni  s-a dat”, dar mai ales speranţele privite ca raţiuni” de a trăi şi de a muri” (André Malraux).
[…] Pentru autor, Speranţa  nu este doar aşteptarea doldora de optimism, ci chiar şi Mama sa, […]Aventurile fiinţării autorului sunt asediate de Speranţă, în orice infern migrator s-ar afla: războiul, colectivizarea, tristeţea “satului de sub ape”, destrămarea  vieţii celor dragi, singurătatea, comunismul, postcomunismul. Pentru Mihai Maxim Speranţa pare a fi  “raiul din noi, pe care nu ni-l poate lua nimeni”.  El zămisleşte în jurul său, din carnea, sângele şi strigătul Speranţei, un zid sui-generis personal, nu unul colectiv. Acesta este scutul lui Mihai Maxim, o pavăză între el/Om  şi prăpăstiile lumii, dintre fărâma de paradis din noi şi infernul din alţii. Scutul-zid este graniţa pe care umanul încearcă să o arunce în calea stihiilor devenirii.
[…]  „Scutul de speranţă” – un elevat discurs locuit şi de virtuţi sociologice de excepţie – este un răsărit în care îşi dau întâlnire monologul interior, figura de stil, portretul născut din tuşe de suflet, zvârcolirile/vânătăile spiritului, aventurile istoriei, lacrima din cumpăna Speranţei, sensul Timpului\Vieţii, magia revederilor, Strigătul etern şi ecourile sale, credinţa şi risipirile inimii, iluziile şi realul sedus de ficţiuni tulburătoare şi multe, multe alte poveşti de dragoste, de prietenie şi de devotament. La fel cum corpul reprezintă un fel de muzeu al istoriei sale filogenetice, tot astfel putem privi, cu Mihai Maxim, şi istoria spiritului său,al spiritului celor dragi şi – de ce nu – acest crâmpei fierbinte din istoria noastră prezent în volum. Prozator, traducător literar şi eseist de referinţă, lui Mihai Maxim i se potrivesc de minune vorbele lui José Saramago: ”Scriitorii fac literatura naţională, iar traducătorii fac literatura universală”.
MARIAN TEODORESCU, scriitor,publicist:
„[…] Perspectiva narativă este dinamică, povestitorul proiectându-se în mijlocul unei colectivităţi ce pendulează între tradiţia împământenită la sat şi modernitatea marilor oraşe, pe care le rememorează şi le analizează, adesea, cu accente gnomice, surprinzându-se în demersul său literar cu propriile gânduri, trăiri, şi atitudini. Reflecţia şi introspecţia converg congruent spre acelaşi discurs epic inteligibil. Totodată, scriitorul rămâne fidel unui stil narativ elegant şi plin de culoare, dominant în universul său intim, în care se regăseşte întregul ciclu existenţial înfăţişat într-un fascinant discurs identitar – rememorativ. Uneori, peste povestirea molcomă, crivăţul, fratele vitreg al mistralului provençal, pe care l-ai crede surghiunit în stepele răsăritului, trimite câte o rafală scurtă, alertând nori ameninţători asupra destinelor. Adesea ameninţările creează nenorociri greu de suportat: prizonieratul tatălui, colectivizarea, demolarea satelor de pe Prut pentru a se construi o hidrocentrală etc… În acest univers teluric se înscrie o memorabilă filă din carte: moartea mamei Speranţa[…]”

                      FEREASTRĂ SPRE ALTĂDATĂ
                                (Editura. SEMNE, 2017) 

Acad. VICTOR  CRĂCIUN:
,,[…] Titlul cărţii este exact ceea ce îşi doreşte scriitorul, o fereastră spre ziua de ieri, adică spre primăvara vieţii sale. Pentru că, aşa cum se va vedea, povestirea este un „bildungsroman”… şi ceea ce adună întreaga scriitură este specificul tinereţii – dragostea, cu atât mai ancorată în miresmele vârstei, cu cât este reconstituită epoca minunată a studenţiei. […] Ca şi în cazul romanului “Scutul de speranţă”,  Mihai Maxim rămâne tributar (o spunem nu în sens negativ) transplantării propriei vieţi în naraţiune, în proporţii şi cu intensităţi diferite, îi simţi răsuflarea în planul povestirii, iar de aici vine autenticul naraţiunii. Personajele îşi au originea în lumea reală şi de aceea sunt aşa de vii, de credibile în povestire, şi, în pofida acelui melanj de exuberanţe şi pudori dificil de înţeles pentru cei care nu au o “fereastră spre altădată”, o experienţă de viaţă bogată, rămân adevărate şi  frumoase din punct de vedere moral, prin ele scriitorul înălţând un imn puterii iubirii.”
 OVIDIU M. CUREA, scriitor, publicist:
În „Fereastra spre altădată”  a lui  Mihai Maxim este vorba, de fapt de două ferestre. Autorul priveşte în trecutul tinereţii sale studenţeşti  prin două ferestre care i-au rămas deschise privirii toată viaţa. Două ferestre atrăgătoare, frumoase, inteligente şi tinere, pentru că este vorba de două fete pe care le-a iubit concomitent şi cu aceeaşi intensitate.
De obicei orice poveste de dragoste se axează pe relaţia unică dintre un bărbat şi o femeie, relaţie exclusivă în care sunt respinse de plano orice ingerinţe străine. Tehnica originală folosită de scriitorul Mihai Maxim în romanul „Fereastră spre altădată” foloseşte două poveşti de dragoste, care, nici nu frizează frivolitatea, nici nu vin una în completarea celeilalte şi nici nu se contrazic. Sunt create pe coordonate diferite, la fel de frumoase şi de sensibile, fiecare cu valorile sale care nu pot fi comparate pentru realizarea unei ierarhii.
A încerca să răspunzi la întrebarea care a fost cea mai frumoasă poveste de dragoste dintre cele două, Andrei cu Sabina sau Andrei cu Svetlana este ca şi cum ai încerca să spui ce îţi place mai mult, poezia lui Nichita Stănescu sau cea a lui Marin Sorescu.
VICTOR MUŞAT, eseist, prozator, publicist:
[…] Rezumând, aproape nepermis de mult,  trebuie menţionat  că romanul conţine, într-un mixaj de elemente  documentare şi ficţionale şi o aplecare asupra relaţiilor din perioada deceniului VII al secolului trecut ale României cu Uniunea Sovietică şi cu ţările din prezumtiva frăţietate a ceea ce a fost CAER. „Fereastră spre altădată” reconstituie în plan artistic destinul unui om care s-a implicat, împreună cu semeni din generaţia sa, în realizarea a ceea ce timpurile reclamau şi permiteau. Mihai Maxim abordează  cu umor, dar şi cu responsabilitate, problematica relaţiilor dintre oameni de cetăţenii diferite, care sunt dezirabile şi posibile chiar şi în condiţiile în care legăturile politice, economice şi de altă natură dintre statele respective sunt crispate. Este, desigur, segmentul care ar permite constatarea celei mai mari diversităţi de modalităţi de receptare. Scriitorul surprinde momentul în care România a fost nevoită să-şi apere  interesele vitale în relaţia cu Uniunea Sovietică („Planul Valev”), degradarea subsecventă a raporturilor bilaterale dintre state, cu efect nemijlocit asupra destinelor unor oameni (imposibilitatea căsătoriei lui Andrei cu Svetlana). Fereastra pe care o deschide romanul pune puternic în evidenţă, tocmai în aceste capitole, ambivalenţa lui „altădată” :  pe de o parte o zonă a trecutului societăţii româneşti, pe care unii cititori l-au trăit ei înşişi, altora stârnindu-le curiozitatea cunoaşterii, altora, iarăşi, oferindu-le ocazia efectuării unor analize şi interpretări; pe de altă parte, o posibilă privire spre viitor, spre evaluarea posibilităţilor de valorificare a lucrurilor bune din trecut sau spre neşansa repetării celor negative. Dacă s-ar acorda un premiu pentru titluri de carte, „Fereastră spre altădată” ar trebui să figureze printre candidatele cu cele mai bune şanse de a-l obţine! […]                        

                  EGOISMUL  UNUI  VIS
                                    (Ed. SEMNE, 2019)

NICOLAE  DAN  FRUNTELATĂ:
[…] Este o carte  despre iubirea care se zideşte din lucrurile mici de fiecare zi, despre dreptul la iubire al unei generaţii prinse în menghina istoriei, aşa cum a fost generaţia autorului, a mea, a celor ca noi. Cu teroarea „dosarelor” pe care le tragi după tine, o poveste despre interdicţii, dar şi despre puterea vieţii care este ca iarba crescută printre pietrele orei, izbucnind ori de câte ori sentimentul e puternic şi adevărat.
În această cheie am citit eu romanul  lui Mihai Maxim. Ca pe un fel de elegie a generaţiei mele. Cu învingători (este vorba, la urma urmei, de doi oameni perfect realizaţi în carieră. El – academician, savant.  Ea – mare cântăreaţă de operă, afirmată pe scenele lumii), dar, de fapt, cu doi nefericiţi  în cel mai frumos vis al tinereţii lor: iubirea aceea din studenţie, cântecul acela de la tinereţe pân’la bătrâneţe, rupt exact la mijloc şi cântat  pentru ultima oară târziu, prea târziu,într-un sanatoriu al amintirilor.
  Nu o să mă apuc să vă povestesc o carte. Nici analiză stilistică n-o să încerc să fac. O să vă spun doar că ea este scrisă parcă dintr-o răsuflare, cu colţul inimii  muiat într-o lacrimă. Deşi titlul este „Egoismul unui vis”, cartea pare mai degrabă mărturisirea unui generos căruia alţii i-au risipit fericirea. Ea se citeşte ca un jurnal al unei generaţii care s-a căutat mereu pe sine, dar nu i-a fost dat să se găsească decât atunci când era prea târziu…”
CONSTANTIN CĂLIN:
[…] Un descriptiv, Mihai Maxim, amator de istorie generală, dar şi de anecdotică şi detalii, dă explicaţii de ghid profesionist despre cele două oraşe (Iaşi şi Câmpulung), mai încolo şi despre Napoli, în pagini pe cât de instructive, pe atât de atractive. De asemenea, face figură corectă de ins avizat, cu trimiteri precise la opere şi interpreţi, în pasajele de comentarii muzicale. Niciun amănunt din cele necesare nu-i scapă. De aici impresia de veridicitate şi autenticitate în tot ce spune. Direct în relatări, laconic în dialoguri, inteligent în sublinierea tezelor şi motivelor, scrisul său are un puternic efect emoţionant. Mărturisesc că m-a prins integral, atât în latura sentimentală, cât şi în cea ideologică. În esenţă, „Egoismul unui vis” este  un roman melancolic, în care se exhibă, deopotrivă, norocul şi zădărnicia. Romanul unor personaje excepţional dotate, dar, totodată, şi romanul unei generaţii care, la o retrospectivă  târzie, îşi înţelege ratările şi cauzele lor.”
OVIDIU M. CUREA:
,,Egoismul unui vis? Da, egoism! Dar nu faţă de alţii, pentru că nu au privat pe nimeni de nimic în folosul lor personal. Egoism faţă de o parte din sufletul lor, faţă de dragostea lor, pe care au sacrificat-o, au dat-o la schimb pentru alte dimensiuni ale vieţii. Dar dacă ar fi pus pe primul plan iubirea lor în detrimentul unei şi mai bune stări materiale şi unei şi mai strălucitoare cariere, atunci ar fi fost vorba tot de un egoism faţă de o altă parte din sufletul lor? Nu ştim precis. Nu suntem siguri, iar autorul nu ne spune nimic, ne lasă cu întrebarea.
Ne spune, însă, că în viaţă nu le poţi avea pe toate la nivelul dorinţelor tale, pentru că dorinţele cresc pe măsura îndeplinirii lor, iar plapuma, oricât de mare ar fi, are şi ea marginile ei şi omul, oricât   s-ar chinui de mult, nu poate ţine în acelaşi timp, în aceeaşi mână, două sau mai multe pahare pline fără să verse câte ceva dintr-unul sau dintr-altul.
Sub tabloul de fundal al romanului, cel al nepotrivirii veşnice dintre ceea ce am vrea să fim, ceea ce suntem şi ceea ce am fi putut să fim, autorul Mihai Maxim  semnează, arătându-ne rezultatul pe care fiecare îl adună sub linie către final: ne mândrim cu ceea ce am realizat şi regretăm ce nu am putut avea sau am ratat, căci de aceea sunt pe lume vise şi dorinţe, râsete şi lacrimi, romane şi poezii, filme şi picturi, muzică şi dans şi, mai presus decât toate artele, arta vieţii.”
VICTOR MUŞAT:
,,La terminarea lecturii romanului – care se citeşte ca o poveste captivantă – ne aflăm în faţa unei triple întrebări cu privire la factorul care a determinat acest curs al vieţii protagoniştilor. Este vorba despre destin, care este invocat în mai multe locuri din roman, sau despre vremuri, care sunt tot un aspect al destinului, sau despre hotărârea – individuală – a celor doi de a conferi un sens deosebit vieţii lor, în pofida destinului şi a vremurilor? Personal înclin spre cea de a treia variantă. Scriitorul nu permite ca personajele cărţii sale să fie nişte bieţi oameni supt vremi, ci le conferă tăria faustiană de a înfrunta şi de a învinge toate vitregiile sorţii, renunţând la fericirea personală, pentru realizarea unui scop măreţ în viaţă şi pentru a putea striga, abia atunci când l-au atins: „O, clipă, stai!” Eşti atâta de frumoasă!
      Este aici, poate, şi o posibilă cheie pentru descifrarea sensului pe care îl are termenul „egoism” din titlul romanului. Este vorba de atitudinea eroică a omului care abandonează acele aspecte ale vieţii personale care nu concură la împlinirea unui ideal, „egoism” putând fi înlocuit, astfel, prin orice antonim posibil.”

                          TABLOURI  IN MINIATURĂ
                                  Editura SEMNE, 2020

IOAN C. POPA, sociolog, publicist, laureat al Premiului Academiei Române, Secţiunea Sociologie, 2019:
,,Sinceritatea  şi autenticitatea mărturiei. Volumul Tablouri în miniatură şi, cu atât mai mult, romanele domnului Mihai Maxim impresionează prin bogăţia şi varietatea imaginilor din diverse epoci, grupate în jurul unor valori durabile şi reconstituite din memorie fără niciun fel de concesii conjuncturale, ceea ce conferă povestirilor sale forţă de persuasiune, autenticitate şi perenitate.”
VICTOR MUŞAT:
,,De la bun început trebuie să remarcăm faptul că dl. Mihai Maxim ne pune din nou, încă de la titlu, în fața unei interesante probleme de interpretare. În primul rând va trebui să ne întrebăm ce sunt „tablourile în miniatură”. Ne putem imagina un răspuns în sensul că formularea este o aluzie la acele picturi de dimensiuni reduse, lucrate cu multă finețe și minuțiozitate, tehnică de natură să potențeze valoarea estetică a operelor de artă respective. Această supoziție este numai parțial acceptabilă, având în vedere că, deși multe texte ale volumului se conformează acestui criteriu, întâlnim aici și multe expuneri mai ample, în special în situațiile în care autorul ne prezintă rezultatul investigațiilor sale în legătură cu epoci sau personalități istorice deosebite. Vom observa atunci că evocările din carte, aproape în totalitatea lor, sunt redactate într-o manieră care aduce aminte de vechile „manuscrise miniate”, ale căror titluri și începuturi de capitole erau decorate cu litere amplu ornate, adevărate opere de pictură miniaturală. Elementul „miniat” folosit de dl. Mihai Maxim este identificabil în momentul când, citind un text din cuprinsul cărții, constatăm că acesta este prevăzut cu un incipit sub forma unei secțiuni introductive (un paragraf sau două) care ne pregătește pentru a percepe mai bine ceea ce autorul urmează a ne comunica despre locul pe care îl descrie, evenimentul pe care îl prezintă sau personalitatea pe care o invocă. Făcând abstracție de relativitatea similitudinii dintre pictură și literatură și a încadrării într-o categorie sau alta a rezultatelor travaliului artistic, putem considera că texte precum Un an fără maestru sau Acasă la Tolstoi sunt asimilabile miniaturilor, iar altele precum Raiul din noi sau Vin americanii constituie texte miniate sui generis. Ar mai fi ceva de spus și despre semnificația formulării „regăsiri publicistice” din subtitlul cărții, care nu are în vedere doar o simplă recuperare a textelor răspândite în multitudinea de publicații, ci o punere a lor laolaltă, care face ca ele să se constituie într-un vast „tablou” al activității jurnalistului Mihai Maxim, o compoziție complexă ce pune în evidență diversitatea și constanța preocupărilor sale tematice.”