După debutul la 8 ani, o vârstă încă fragedă, când mulţi copii se mai joacă şi visează, Mihai Popa şi-a găsit un refugiu în cuvinte, mai bine spus, în a dicta gândurile mamei sale. De la debut, în anul 1997, cu cărţulia „Copilărie, rămâi cu mine…”, Mihai Popa a dovedit că a pornit pe un drum lung, anevoios, dar plin de speranţe. A urmat „Pădurea narativă” (2002) şi, cea de-a treia carte apărută în toamna anului 2004, cu un titlu incitant, „Singur pe tabla de şah”.

În „Pădurea narativă” editorul cărţii afirmă „E adevărat că în ultimul deceniu au apărut mulţi copii geniali care au dispărut repede fiindcă, de fapt, n-au avut talent, au fost doar invenţii ale presei. Sunt convins că Mihai Popa e un nume pentru prezent şi viitor, fiindcă munca lui literară este determinată de pasiune şi bucurie, de dorinţa de cunoaştere şi de perfecţiune, într-un cuvânt de talent, acel indefinibil care te îndeamnă să scrii zi de zi şi te ajută să te exprimi altfel decât ceilalţi”.

Într-un interviu luat lui Mihai Popa la împlinirea vârstei de 14 ani, printre altele, l-am întrebat când şi de ce a ales calea scrisului? Iată răspunsul:

„De ce am  început să scriu? Nici eu nu ştiu lucrul acesta… de fapt, poate nici nu ştiam ce fac. Orice ar fi fost în capul meu la ora aceea, nu mai contează, căci de atunci mi-am găsit refugiu şi alinare în scris, eliberându-mă astfel de stres, oboseală şi tristeţe, de energiile negative de peste zi şi construindu-mi un univers propriu în care singurul stăpân eram eu. Un stăpân al cuvintelor… Şi ce bucurie era pentru mine, mai târziu, să văd că iese ceva bun din vârful condeiului…”.

În societatea postdecembristă, prin excelenţă o societate de consum, totul se raportează la cantitate şi mai puţin e luat în seamă factorul calitativ.

Unii mai cred că, în general, cărţile importante sunt cele groase, cu multe pagini. Revistele de cultură au început să confirme că o carte bună pentru omul grăbit de azi nu trebuie să fie neapărat groasă şi cu un conţinut diluat. Şi, în susţinerea acestei idei, dau ca exemplu cărţile lui Paulo Coelho care nu sunt groase şi au un mare succes la cititori prin mesajul lor direct şi condensat.

În „Singur pe tabla de şah”, Mihai Popa îşi trăieşte visele copilăriei la intensităţi maxime. Sub bagheta magică a spaţiului şi timpului, autorul ne poartă în lumea lui, o lume curată, specifică acelor copii care se îndreaptă spre adolescenţă În prologul cărţii, Mihai Popa îşi pune întrebări chinuitoare pentru vârsta lui: „Sunt zile în care  mă întreb întruna care este adevăratul sens al vieţii, pentru ce trăim noi pe acest pământ. Şi mă chinui degeaba să aflu un răspuns… Noi, oamenii, suntem nişte simple piese pe tabla de şah. Atât. Eu, nu mai ştiu ce sunt. Sunt… o piesă uitată de lume pe acelaşi pătrat negru. Uneori mă mişc să nu obosesc de atâta aşteptare. Şi atunci… mă rătăcesc. Da… Ei, şi aştept eu să treacă toamna şi iarna şi… primăvara şi vara şi anii mei! Până la urmă încep să cred că trăiesc ca să caut adevăratul rost al vieţii ca să învăţ cum să mor! Of! Obositoare lecţie! Ce dragă mi-e viaţa la răsărit de soare! Ce mult vă urăsc, oameni! Pentru că… nici nu ştiţi cât vă iubesc! Şi apoi, nu vă pot iubi fiindcă mi-e frică să nu vă strivesc cu toată dragostea mea! Căci sunteţi atât de fragili!”.

Mihai Popa s-a remarcat prin a fi un adevărat stăpân al cuvintelor. Dovada cea mai autentică se poate vedea în noua sa carte, un roman, „Zborul fluturelui albastru”, finalizat de curând şi care aşteaptă  să iasă în lume în anul 2009. Va fi un roman al gândirii mature. Iată ce spune autorul la un moment dat ca o concluzie amară: „Nu este sfârşitul. Acum îmi amintesc. E adevărat: eu sunt Fluturele! Nu-mi doresc altceva decât să zbor. Dar fără ajutor, nu pot”.

Mihai Popa îşi trăieşte „zborul” la cote maxime apelând la două  aspecte care îl vor duce spre succes: sinceritatea absolută şi imaginaţia debordantă.