MIHAI ŞORA ŞI MODELUL ONTOLOGIC AL SFEREI DE RAZĂ NULĂ (I)
Autor, Georgică MANOLE

(cuvinte cheie: dialog interior, sfera de rază nulă ca model ontologic, Leonid Dragomir, bacalaureat, eseu, model de profesor, politizare a învăţământului, replasare în context, premiul Nobel, Husserl, Heidegger, Eugen Ionescu, Tudor Vianu, Nae Ionescu, Mircea Vulcănescu, Eliade, Beckett, fenomenologie, fragmentarism, paradox, Pascal, Charles Peguy , mersul în spirală, Jan Patocka, Vasile Tonoiu, existenţialism, Sartre, „Fiinţa şi neantul”, Patapievici, „Omul recent”, Pleşu, minima moralia, Cristian Bădiliţă, Baconsky, Liiceanu)

Dacă suntem puşi în situaţie de a ne referi la filozofii contemporani nouă, ne ducem imediat doar către Gabriel Liiceanu, Andrei Pleşu sau Horia-Roman Patapievici. Este uitat Mihai Şora, un filozof despre care Virgil Nemoianu, în „Postfaţă” la „Despre dialogul interior” ( Humanitas, 1995) sistematiza: 1. „oferă o reformulare modernă şi complexă a câtorva teme centrale ale şcolii româneşti de filozofie şi le dezvoltă în câteva direcţii originale, în special prin aducerea lor în consonanţă cu raţionalismul occidental, prin opţiunea pentru deschidere politică şi pluralism şi prin debarasarea de unele dintre atitudinile nostalgice ale predecesorilor săi”; 2. „forma scrisului lui Şora este, în linii mari, şi mesajul său: a lua apărarea statutului ontologic şi valorii epistemologice şi etice a unor lucruri ca nuanţa, inefabilul şi simpla potenţialitate”; 3.”filozofia lui Şora este o tentativă de a traduce teologia negativă a lui Pseudo- Dionisyus într-un discurs învăţat de la Husserl şi Heidegger, nu fără unele conotaţii de filozofie analitică”; 4. „potrivit lui Şora, cel mai bun model ontologic descriptiv ar putea fi o sferă a cărei rază este egală cu zero”; 5. „o parte din complicaţia scrierilor filozofice ale lui Şora se datorează neîndoielnic unei încercări de a-şi ascunde intenţiile filozofice reale şi de a eluda ochiul vigilent al unei cenzuri ideologice care l-a condamnat timp de trei decenii la tăcere şi care era mai îngăduitoare cu chestiunile epistemologice sau lingvistice decât cu problemele fundamentale de ontologie pură”; 6. „Şora sugerează că scrierile sale oferă un temei metafizic pentru pluralismul politic şi pentru o viaţă publică fundamental deschisă şi dialogică, idei evident opuse oricărei structuri sociale totalitare şi monolitice”; 7. „ caută, în mod exemplar şi fascinant, o reconciliere a substanţialului cu contingentul, ca şi a deschiderii existenţialiste a perspectivei cu afirmarea Fiinţei solide”; 8. „susţine Şora că seria AICI – ACUM – ASTFEL ar trebui întotdeauna închisă în multiplicitatea lui ACOLO – ATUNCI – ALTFEL” etc.

Toate acestea ( şi încă ceva în plus) sunt explicate chiar de filozof într-o carte de dialog, un fel de paradă a gândurilor, conceptelor, ideilor şi amintirilor, intitulată „Despre toate şi ceva în plus” (Ed. Paralela 45, Colecţia Odiseu, 2005). Încă de la început, Leonid Dragomir, companionul filozofului, precizează „că această carte, iniţial vorbită, nu este una de interviuri, ci de discuţii libere, până la un punct libere chiar şi de ideea de a face o carte purtată în tihna unor după-amieze la mine acasă”. Apoi, ţine să ne avertizeze Leonid Dragomir: „Cititorul va avea ocazia să asiste şi aici la desfăşurarea pe cât de largă, pe atât de consecventă cu sine a unei gândiri ce-şi trage seva dintr-un unic temei, configurat în modelul ontologic al sferei de rază nulă. Consecvenţa nu este însă doar a gândirii, ci şi a trăirii conform cu aceasta. Unitatea tensionată dintre viaţă şi gândire constituie de altfel marca oricărui filosof veritabil. Filosofia, aşa cum o practică domnul Mihai Şora, înseamnă viaţă, adică participare la plenitudinea verbului a fi, a cărui esenţă este bucuria”.

Dialogul debutează prin enunţarea unor puncte de vedere având ca temă predominantă învăţământul, remarcându-se opiniile despre bacalaureat, rolul eseului în procesul instructiv-educativ, modelul de profesor sau politizarea învăţământului, dar şi alte aspecte precum replasarea în context ( ca filozofie de bază a opţiunilor intelectualităţii ) sau răspunsul la întrebarea privind neacordarea premiului Nobel lui Eugen Ionescu.

Nefiind de acord cu metodologia de azi a bacalaureatului, Mihai Şora propune: „…ca întrebările puse la examenul de bacalaureat să fie ca nişte secţiuni – neprevăzute dinainte – în noianul de cunoştinţe punctuale acumulate până atunci de elev -, secţiuni cărora cel întrebat să le poată face faţă prin răspunsuri bine structurate, ordonate, şi, evident, tot atât de bine verbalizate. Asta înseamnă că întrebarea a trecut prin toate celulele sale, că într-adevăr a gândit răspunsul, că formularea răspunsului îi aparţine, că nu e un papagal”.

Din prezentarea unora dintre profesorii săi, putem formula cel puţin patru modele care pot fi valabile şi azi: a) modelul Tudor Vianu – 1. „un om de carte, dar de carte trăită şi asimilată”; 2. lecţia pe care ţi-o preda era „metabolizată de el fără rest şi personalizată”; 3. materialul predat era „bine articulat, convingător, ca lectura unei cărţi vii care te prinde”; b) modelul Nae Ionescu – 1. lecţiile erau provocatoare, făcându-te „ să gândeşti tu însuţi problema o dată cu el, să simţi că terenul e alunecos”; 2. avea „ o artă a spunerii, a oralităţii, a spontaneităţii desăvârşită”; 3. mersul lecţiei avea „un efect trezitor incredibil” astfel încât elevii săi să „nu semene unul cu celălalt”. 4. fiecare elev era „trezit la propria problematică” şi de aici faptul că „erau ei atât de deosebiţi”; 5. era permanent de acord că cele predate de el „ nu sunt bătute în cuie, că pot să fie reactualizate”; c) modelul Mircea Vulcănescu – 1. să ştie foarte multă carte pentru a avea un mare orizont al cunoaşterii; 2. să ajute elevii atunci când au o nedumerire, o curiozitate sau au de întocmit un referat, de scris un articol etc.; 3. să fie interdisciplinar, adică să fie apt de a se abate de la cărarea bătută; 4. să nu creeze distanţă între el şi elev; 5. să fie cordial; d) modelul Mircea Eliade – 1. ” ascultându-l, să-ţi dea idei pe care să le transformi în teme personale”; 2. „să aibă farmec”.

Interesantă este explicaţia pe care Mihai Şora o dă cu privire la întrebarea de ce unii iau premiul Nobel şi alţii nu. De ce, spre exemplu, Eugen Ionescu n-a luat acest important premiu? Răspunde filozoful, punându-l pe Ionescu în balanţă cu Beckett care, deşi se aseamănă în multe privinţe cu primul, l-a luat: „Nu, domnule, Beckett a făcut din toată problematica o epură. O economie de mijloace elementare extraordinară, ce te pune deodată într-o demonstraţie constrângătoare. Beckett nu e echivoc niciodată, e univoc. Adică e uşor să-l înţelegi pe Beckett, nu e deloc uşor să-l înţelegi pe Eugen Ionescu. Nu ştii dacă ceea ce spune el e o farsă, o copilărie, o tâmpenie, o tragedie. E plin de surprize şi infinit de complex, după părerea mea. Mi s-a pus întrebarea: bine, dar de ce n-a primit premiul Nobel? Păi fiindcă nu avea o formulă, era mereu prea neobişnuit. Şi Beckett de ce l-a primit? Pentru că s-a repetat. Într-adevăr, există o formulă în legătură cu care poţi spune: acesta e Beckett. Însă nu poţi spune: acesta e Eugen Ionescu, fiindcă el a schimbat mereu formula: după Cântăreaţa cheală a dat Scaunele, apoi alte piese, printre care Regele moare, care e cu totul altceva. A schimbat mereu formula, deoarece erau alte şi alte aspecte ale lumii care i se revelau şi asta derutează. De unde să-l prinzi pe Eugen Ionescu? Aşa au fost probabil derutaţi şi cei de la Stockholm”.

Dialogul trece pe lecturile făcute din Husserl şi Heidegger, pe care i-a citit foarte atent, şi pe hotărârea luată atunci de a adopta ca metodă fenomenologia deoarece: 1. „Pentru mine, fenomenologia a fost o revelaţie, a fost prima ieşire din exterioritatea xRy, adică din viziunea curentă, neopozitivistă, uşor de înţeles, de practicat chiar. Aici nu era aşa, trebuia să fac un efort să văd în ce punct de vedere se plasa el, să-l cunosc din interior. Acel interior era însă unul pe care-l puteam reproduce eu însumi, adică puteam să am o platformă de observaţie care era echivalentă cu a lui”; 2.”Din această metodă n-am mai putut ieşi. În sensul cel mai lax cu putinţă, filosofia mea e fenomenologică. Înţeleg prin sensul cel mai lax directeţea vederii, disponibilitatea de a vedea lucrurile, nu doar de a te uita la ele”. Din răspunsurile date cu referire la cei doi filozofi se poate face o paralelă pe cât de interesantă pe atât de clarificatoare:
O altă „întâlnire” care l-a marcat profund pe Mihai Şora a fost aceea cu Pascal, deoarece a fost nevoie „de un cu totul şi cu totul alt mod de lectură”. Să sistematizăm din cele spuse despre Pascal:
1. „este un scriitor fragmentar”; 2. „e de găsit ca scriitor talentat şi excepţional în Scrisori către un provincial, iar ca geniu îl găsim în fragmente; 3. „e atotcuprinzător, paradoxal, are logica lui: totul e unic, totul e divers, care transcede logica formală”; 4. „el te îndeamnă să-ţi însuşeşti două poziţii contradictorii în acelaşi timp, adică fiecare da e nu, fiecare nu e da; 5. „lectura sa a fost pentru mine una a fragmentului prin tot şi a totului prin fragment; 6. „la el fiecare fragment e un ciob de oglindă a întregului. Lectura lor e o lectură holografică”; 7. „fiecare fragment oglindeşte universul precum monadele lui Leibniz”.

Un alt gânditor care l-a marcat, şi pe care l-a descoperit prin Mircea Vulcănescu, a fost Charles Peguy despre care spune: 1. „când am trecut prin primul text am fost înnebunit”; 2. „sunt singurul român care are operele complete ale lui Peguy”; 3. „haide să folosim o imagine: între scoarţă şi sevă, scoarţa fiind concreţiunea sevei, el ia partea sevei. El e întotdeauna în sevă, dar cu o mare preţuire pentru scoarţa care nu şi-a uitat seva”; 4. „paginile lui despre bătrâneţe sunt uluitoare”; 5. „prospeţimea, elanul, faptul de a fi viu în tot ceea ce spune”; 6. „are expunerea dezlânată, rătăceşte brambura, dar e o brambureală foarte savantă, fină, ticluită, lucru ce se observă şi în caligrafia lui”; 7. „mersul lui Peguy este unul în spirală, care e şi al meu, deşi la el mai monoton, iar la mine mai vioi, fiindcă spirala e făcută din replici”.

Despre Husserl, Heidegger, Pascal şi Peguy, filozoful consideră că au fost cei care i-au săpat albia. Au venit ceilalţi, după ce era deja format ca filozof: dintre englezi a apreciat pe cardinalul Newmann şi pe Chesterton, de la francezi pe Mounier, Maritain sau Gabriel Marcel.

Arătând că existenţialismul nu a jucat un rol în formarea sa, acesta venind mai târziu, recunoaşte că s-a simţit afin cu el, motivând că întrebările sale „erau de tip existenţial, adică mă priveau pe mine în mod direct, neintermediat de o lume conceptuală”. Referindu-se la Sartre şi la cartea sa Fiinţa şi neantul, spune filozoful: 1. „la el există problematica finitudinii, radical neagră. La mine este exact opusul, dar mă priveşte direct pe mine, aşa cum a lui îl priveşte direct pe el”; 2. „în lucrarea aia superbă Fiinţa şi neantul nu totul îl priveşte direct, căci există şi multă construcţie, făcută cu dexteritate rară, cu un mare talent literar”; 3. „cartea este fascinantă, însă, din punctul meu de vedere, radical falsă, fiindcă, după mine, lucrurile stau exact invers”; 4. „eu nu pot să o valorizez existenţial, dar o gust pentru calităţile literare”; 5. „sunt pagini superbe acolo care sunt ale unui literat, dar ale unuia care e şi fenomenolog”.

Mihai Şora se simte legat de neotomişti, de Cusanus şi de metafizica sferei cu centrul peste tot şi cu circumferinţa nicăieri. Foarte mulţi colegi de generaţie precum Alexandru Dragomir, Octavian Nistor, Ion Frunzetti, Eugen Schileru sau Dolfi Trost, din cauza războiului şi a comunismului ce avea să se instaureze, s-au pierdut în „câmpul muncii” sau în „oralitate”. Se simte apropiat, dintre cei străini, de cehul ce activează în Germania, Jan Patocka, iar de la noi, de Vasile Tonoiu.
Interesante sunt scurtele caracterizări pe care le face Mihai Şora filozofilor şi eseiştilor tineri:
a)Horia-Roman Patapievici – 1. „un om cu un potenţial extraordinar, covârşit de multitudinea lecturilor”; 2. „un organism cu o memorie teribilă a amănuntului, dar care nu a avut încă beneficiul uitării”; 3. „ar fi fost un beneficiu dacă ar fi uitat ceea ce a citit şi ar fi reexpus lucrurile topite în fiinţa lui dintr-un punct de vedere central, iradiant. În felul acesta, în loc ca unitatea să-i vină de la periferia expunerii, i-ar fi venit de la centru, iar lucrarea, mă refer la Omul recent, ar fi fost mult mai convingătoare”; b) Cristian Bădiliţă – 1. „el stă mai mult pe centru, stă pe o opţiune iniţială”; 2. „are un prepunct de vedere care este definitoriu pentru el şi totodată limitativ pentru tipul său de asimilare a materialului”; 3. „are o platformă de pa care poate judeca toate sectoarele existenţei, inclusiv politicul, ideologicul etc”; 4. „stă cam de multe ori pe soclu, ceea ce pe mine mă amuză. Riscul este de a arăta cu un index spre problematică şi cu un altul spre sine. Lucrul acesta te poate pierde, dar el are încă scuza tinereţii”; c) Teodor Baconsky – 1. „am o idee excelentă despre el”; 3. „viziunea sa ecumenică e cu atât mai meritorie cu cât există medii în Ortodoxie care sunt foarte închistate”; 3. „ce-mi place la el este că această viziune ecumenică e de tipul deschiderii cu păstrarea diferenţelor şi nu de tipul egalizării, al ştergerii diferenţelor”; 4. „are o problematică pe care 0 stăpâneşte foarte bine, o exprimă fără rest, fără scorii, fără scame, o gândeşte până în străfunduri”; d) Andrei Pleşu – 1. „el este foarte înrădăcinat în problematica lui care iese precum frunzişul din propria rădăcină”; 2. „este mai autentic filozof decât Liiceanu”; 3. „este un căutător de absolut care se mulţumeşte, fiindcă are modestia de a-şi şti şi a-şi accepta nivelul la care trăieşte, cu o minima moralia”; 4. „solul pe care umblă el este unul relativist, împănat cu farmec, înţelepciune, umor”; e) Gabriel Liiceanu – 1. „este mai înrădăcinat în texte” 2. „ce iese din propria lui rădăcină sunt cărţile de literatură unde Liiceanu e sută la sută prezent”; 3. „în paginile filozofice prelucrează cu mult talent o problematică ce nu-şi are în întregime originea în propria lui fiinţă”.