M I H A I Ş O R A
ŞI MODELUL ONTOLOGIC AL SFEREI DE RAZĂ NULĂ ( I V )

(cuvinte cheie:omul secolului al XXI-lea, întărirea relaţiei cu Celălalt, dialogul ca urmare firească a ontologiei, comunicarea şi comuniunea, A AVEA ca bucurie a comunicării, A FI ca bucurie a comuniunii, lenea existenţială, atenţia existenţială, atenţia operaţională )

Ca orice filozof care se respectă şi Mihai Şora se ocupă de problematica definirii omului. Din această perspectivă, omul secolului al XXI-lea s-ar caracteriza prin: 1. “este pândit de pericolul instrumentalizării, al transformării lui în unealtă”; 2. “se simte ontologic diminuat şi caută să completeze acel gol de fiinţă printr-o mulţime de remedii exterioare”; 3. „îşi caută mântuirea în stânga şi în dreapta, dar orbecăind, nevăzând limpede”; 4. „îşi caută o împlinire, un sentiment de plenitudine pe care l-a pierdut”.

De aceea, crede Mihai Şora, omul acestui secol se cufundă în ezoterism pe care îl caută mai mult ca oricând. Pentru evitarea acestei situaţii, pentru a se ieşi din interioritate, a se elimina angoasele, dilemele şi complexele, Mihai Şora propune întărirea relaţiei cu Celălalt şi, de aici, rolul dialogului ca o urmare directă, firească a ontologiei. Dialogul, din perspectiva lui Mihai Şora, nu ar fi chiar o cale privilegiată către A FI ci, mai degrabă, un demers împlinitor pe care, raportat la modelul ontologic al sferei de rază nulă, este explicat astfel: „…expresia acelui UNU este infinit multiplă pe axul interiorităţii, care este raza acelei sfere, cu o comuniune strict punctualizată a bogăţiei totale a acelui centru. Însă acea bogăţie, exprimată în mii de puncte, poate fi prinsă în mai multe feluri: în individ, printr-un proces de interiorizare; dar şi îmbogăţindu-se nespus prin comuniunea cu toate concreţiunile efectiv existente pe suprafaţa sferei. De aceea spun eu că înţelegerea care se face întotdeauna în „V” e îmbogăţitoare, fiindcă prinzi diferenţa, înşurubând-o în unitate. Aşadar, CELĂLALT nu e pur şi simplu o alteritate, ci este concomitent şi o altă faţetă a aceleiaşi bogăţii care ţie nu ţi se explicitează în întregime în propriul monolog. Înţelegerea în „V” devine, într-adevăr nuanţată şi îmbogăţită în această prindere a tuturor particularismelor acestei unităţi care e înglobantă şi diferenţiatoare în acelaşi timp”.

Dialogului îi este ataşat acel „V” care, explicând acţiunile comunicării şi comuniunii, face foarte limpede diferenţa dintre ele. Cele două capete ale lui „V” reprezintă particularităţile fiecărui participant la dialog.

Comunicarea se caracterizează prin: 1. „se produce întotdeauna cu ajutorul unui cod comun explicit, cunoscut şi de emiţător şi de receptor”; 2. „ codul comun operează cu unităţi distincte, bine definite, şlefuite, cu regularităţile de rigoare”; 3. „e fără franjuri, limpede, mereu de tip practic”; 4. „este un mod de a spune:fă!”; 5. „are drept criteriu execuţia corectă a comenzii”. Bucuria comunicării este A AVEA.

Despre comuniune Mihai Şora spune: 1.”dispune de un cod implicit a cărui loc geometric se află în punctul de jos ( de convergenţă a lui „V”); 2. „fiecare din cei ce comuniază îşi regăseşte codul comun în vârful „V”-ulu, însă în mod diferenţiat. Bucuria comuniunii este A FI.

Astfel se pot explica consensul sau ruptura dintre doi oameni care au trăit o comuniune intensă ca să ajungă să nu mai comunice, să se urască.

Modelul ontologic al sferei de rază nulă explică foarte bine lenea existenţială (specifică lui A AVEA) şi atenţia existenţială ( specifică lui A FI).
Lenea existenţială Atenţia existenţială
E un fel de suplinire a lui A FI şi A FACE, diminuat printr-un A AVEA Te pune în bătaia unei energii prin A FI şi A FACE
Este, în fond, o cădere ontologică/ Strict la nivelul lui A FI, atenţia existenţială este singură
Diminuarea la zero a apetitului ontologic se înlocuieşte cu setea de A AVEA, de a-ţi însuşi avuturi ontologice străine La nivelul lui A FACE ea îşi anexează un al doilea tip de atenţie, atenţia operaţională, care operează în zona multiplului

Atenţia existenţială înseamnă disponibilitate pentru UNU

Mihai Şora e de părere că omul cade mai tot timpul din A FI în A AVEA. Calea inversă, a ridicării de la A AVEA la A FI e mai pretenţioasă fiindcă e nevoie de intervenţia harului, a graţiei.

Revenind la dialog trebuie să recunoaştem că societatea intelectuală românească nu a dobândit spiritul dialogului, lucru pe care îl constată şi Mihai Şora şi despre care Barbu Cioculescu adăuga că „…spiritul dialogului culminează cu disputa şi cu înţelegerea cu tine însuţi”.