Miron Pompiliu, prietenul bihorean al lui Mihai Eminescu

                Între apropiații și marii prieteni ai Poetului nepereche, așa cum au fost Ion Creangă, Ioan Slavici, Ion Luca Caragiale, Samson Bodnărescu, Alexandru Vlahuță, Alexandru Chibici-Revneanu, Veronica Micle și alții, un loc de frunte îl ocupă bihoreanul Miron Pompiliu.

Moise Popovici, pe adevăratul său nume, s-a născut la 20 iunie 1848, în Ștei, în apropierea Beiușului, ca fiu al preotului Nicolae Popovici și al Anei Popa. A urmat școala primară în satul natal, pe care a continuat-o la școala nemțească de la Băița și la liceul din Beiuș (clasele I-V liceale). În 1862 pleacă la Oradea, pentru clasele VI-VII, dar în toamna anului 1865 revine la Beiuș, unde își dă examenul de bacalaureat “cum prima eminentia”. În toamna lui 1866 începe studiile la Universitatea din Budapesta și în același an este ales membru onorific al “Societății de leptură a junimei române studioase la Academia de drepturi și Archigimnaziul din Oradea”.

În 1868, urmare a unui conflict cu autoritățile ungare (datorat refuzului de a se înrola în armata ungară, în urma intrării în vigoare, în 1867, a regimului dualist, prin asocierea de către Austria a Ungariei la guvernare), e silit să treacă in Regat, unde mai întâi se oprește la București, dar din cauza situației financiare precare alege să se stabilească la Iași, unde se înscrie în anul III al Facultății de Litere. După mulți ani, pe la 1886, nebănuind ce-l aștepta, trece pe acasă, pe la Stei, unde pretorele de Vașcău îl urmărește și îl arestează. Miron Pompiliu va petrece două săptămâni în închisoare și va fi eliberat doar în urma intervenției și stăruințelor populației române din Beiuș.

La Iași, după ce termină studiile universitare, trăiește multă vreme ca ziarist și profesor la diferite institute din oraș, se alătură grupării de la “Junimea“, la ale cărei ședințe lua rar cuvântul și nu se angrena în discuțiile cu carcter polemic sau anecdotic (motiv pentru care fusese numit de Iacob Negruzzi drept șeful “Caracudei”, grupul celor care tăceau). Colaborează la publicațiile “Convorbiri literare”, unde a debutat în 1868 sub pseudonimul Moise Popiliu și unde va ajunge chiar redactor supleant (conducător efectiv al treburilor redacționale în perioadele în care Negruzzi lipsea din Iași), “Albina”, “Concordia”, “Albina Pindului”, “Traian”, dar în același timp continua legătura și cu “Familia” lui Iosif Vulcan. În 1895 se căsătorește cu profesoara Gheorghiu, proprietara unui pension de fete din Ploiești, dar în această căsătorie nu găsește întelegerea așteptată și va divorța în scurt timp. Din această cauză și nemaiputând suporta atacurile boalei de nervi, pricinuite de o insomnie  ce-l mai chinuise odată, prin 1881, precum și de teama să nu ajungă ca bunul său prieten Mihai Eminescu, la 14 noiembrie 1897 își trage un glonte în cap. După câteva zile de agonie, în ciuda tuturor eforturilor depuse de doctori, încetează din viață la 20 noiembrie și este înmormântat la 2 decembrie1897, în cimitirul Eternitatea.

Poet, prozator, folcorist, traducător, autor de manuale, Miron Pompiliu este cunoscut în epocă mai ales ca prieten al lui Mihai Eminescu. Dar, așa cum afirma Constantin Pavel, „Miron Pompiliu n-a fost numai un prieten devotat al lui Eminescu, ci, prin cunoștințele sale de poezie și limbă populară, prin solicitudinea omului superior pentru marele poet, a contribuit mult și la desăvârșirea formei în care au luat ființă unele din nepieritoarele creațiuni ale acestuia”.

       Prima întâlnire a viitorilor prieteni este posibil să fi avut loc în paginile ospitaliere ale revistei “Familia”, care găzduise în 1866 debutul ambilor tineri poeți. Prima poezie a lui Miron Pompiliu apăruse în “Familia“ nr. 2 din 15/27 ianuarie 1866 și se intitula “Ghicitura”. La a doua poezie, “Ecouri și suspine”, apărută în nr. 18 din 25 iunie/7 iulie 1866), Iosif Vulcan îi face prezentarea generoasă cu care îi obișnuia pe tinerii debuntanți: “Atragem atențiunea onor. public asupra acestui talent frumos carele acuma pășește întâia oară în publicitate”.

Mihai Eminescu, căruia Iosif Vulcan, în numărul 6 al “Familiei” din 25 februarie/9 martie1866, prin publicarea poeziei „De-aş avea”, îi deschisese „cu bucurie coloanele foaiei noastre”, cu siguranță că auzise și îl citise și el pe Miron Pompiliu. Însa cei doi tineri se vor cunoaște abia la București, în cadrul societății “Orientul”, ai cărei membri erau (societate înfiinţată de către Gr. H. Grandea, ce avea ca scop stimularea vieţii intelectuale “prin discutii, lecturi, comunicări intime şi publicaţii”). De acum încolo, Eminescu și Pompiliu vor lega o prietenie durabilă, bazată pe afinități temperamentale, pe pasiunea comună pentru literatură și folclor, ca și pe înclinația lor către o boemă fără excese, o prietenie care va dura până la trecerea Poetului la cele veșnice.

După cum se cunoaște, intrat, în toamna lui 1868, ca sufleor la Teatrul Național, Eminescu a apărut o dată pe scenă, în efemerul rol al ciobanului din “Răzvan-vodă“ al lui Hașdeu. Straiele țărănești îi veneau tare bine și prietenii, întâlnindu-l, îl felicitară care mai de care. Miron Pompiliu, prieten bun încă de pe atunci, glumeț din fire, prefăcându-se nemulțumit, îi zise: “Se vede, măi, că n-ai fost păcurar cum am fost eu, că-mi venea să sar pe scenă, să-ți iau bâta și traista din spate, să-ți arăt eu cum se calcă ciobănește, cu bâta și traista pe umăr”.

      Stabilirea lui Pompiliu la Iași nu l-a îndepărtat de Eminescu, cei doi, deşi aflaţi în oraşe diferite, vor rămâne în continuare prieteni devotaţi și vor mentine o strânsă legătură. Ba mai mult, în cursul călătoriilor pe care Poetul, aflat la studii în străinătate, le-a făcut la Iași în 1872 și 1873, gazde i-au fost de fiecare dată bunii săi prieteni, Miron Pompiliu și Samson Bodnărescu, momentele petrecute cu aceștia fiind înmiite de bucuria revederii.

                Lipsit de ambiția diplomei și a încadrării universitare (aflat încă la Berlin, Titu Maiorescu îi ceruse să-i relateze stadiul examenelor pe care le mai avea de dat și dacă s-a hotărât să treacă doctoratul, condiție necesară pentru a-l putea titulariza la catedra de filozofie de la Universitatea din Iași), Mihai Eminescu se întoarce în țară și se stabilește în capitala Moldovei, unde este numit director la Biblioteca Centrală. O vreme acesta “locui la Bodnărescu, cu Pompiliu, într-o odaie fără foc, se vârau sub o saltea și tremurau de frig amândoi”, așa cum va mărturisi mai târziu Tincuța Vartic, soția lui Creangă. Peste puțin timp, aici va poposi și Ioan Slavici, care își va aminti că “luam din când în când ceaiul la Matilda Cugler, atunci încă soția bunului nostru prieten Burlă, și petreceam totdeauna ceasuri plăcute împreună. Deoarece toți patru eram “burlaci”, tânăra doamnă Burlă ne socotia oameni necăpătuiți, care își petrec viața aruncându-le toate claie peste grămadă” și nu mai zicea nici “la școala normală”, nici “la Trei Sfetite”, ci la “balamuc” – ceeace greu mi-ar fi să zic că nu se potrivea”.

                Tot în această perioadă, cei patru participă la ședințele de lectură “fie la doamna Burlă, ba într-un rând am fost și la doamna și domnul Miclea” (Eminescu o cunoscuse pe Veronica în 1872, la Viena, fiindu-i recomandat să o însoțească prin capitala austriacă), iar vinerea luau parte cu regularitate la ședințele “Junimii”. Toți patru au participat și la aniversarea “Junimii”, în septembrie 1874, eveniment pentru care Titu Maiorescu a venit special de la București.

După cum se știe, Eminescu obișnuia să scrie zile și nopți la rând, fără să comunice cu cineva sau să spună ceva despre ceea ce scrisese. După ce ajungea la forma finală, îl punea pe Pompiliu să-l asculte. Eminescu, tolănit pe pat ori pe o sofa, citea cu fața aprinsă și-l întreba din când în când pe “bunul Mirune” (nume atribuit acestuia de Vasile Pogor, la ședințele “Junimii”), care de obicei se plimba prin cameră, dacă merge. “Mihai, asta nu merge; o cam împiedici. Voi fi nărăzind eu ce vreai să spui, dar vezi, nu este drept”.

Eminescu se supăra și începea a-l “miruniza” din greu, nu fără oarecare aluzie la ardelenii cei greoi. Adeseori ajungeau chiar la ceartă în toată legea, Eminescu numindu-l “crudul Pompilie”. Dar nici acesta nu se lăsa mai prejos și îl chinuia și mai tare: “Mihai, un cântec ce trebuie parafrazat, nu-i cântec. Gândiri noi, originale, adânci și atât de omenești, de ce le strâmbi, de ce le închircești? Lasă-le, Mihai, să cază calde pe inimă”.

Viaţa literară prosperă a celor doi prieteni se va curma în 1876, când Titu Maiorescu va fi nevoit să demisioneze din funcţia de ministru al instrucţiunii publice şi protector al culturii noastre (şi implicit al celor doi amici scriitori). La 1 martie 1876 Miron Pompiliu este destituit din funcţia de secretar al Universităţii din Iaşi, iar la 1 iunie 1876 revizorul școlar Mihai Eminescu are o soartă similară. Acesta va lua calea tristă a Bucureştiului, începând chinuitoarea muncă de la redacţia ziarului “Timpul”, iar Miron Pompiliu va rămâne mai departe la Iaşi, ca profesor la Şcoala Centrală de fete.

În iunie 1883, Eminescu a venit, în calitate de corespondent al gazetei “Timpul”, la Iași, unde s-a ținut o mare serbare pentru inaugurarea statuii lui Ștefan cel Mare, ridicată în piața Curții Domnești. Poetul și-a regăsit atunci “prietenii săi intimi, pe Creangă, pe Miron Pompiliu și pe ceilalți, cu care a colindat câteva zile cât stătu acolo știutele crâșme”, fără a se mai duce la festivități.

Revenit la București, mintea lui Eminescu se clătină și Poetul suferi o primă cădere, motiv care o determină pe soția lui Slavici să-i ceară sprijin lui Titu Maiorescu, pentru că “dl. Eminescu a înnebunit”. După tratarea la sanatoriul doctorului Obersteiner de la Ober-Dobling (Viena) și călătoria în Italia (pentru a cărui susținere s-a întocmit o listă de contributori, Miron Pompiliu aflându-se printre primii înscriși), Poetul era hotărât să rămână în București, deși n-ar fi vrut să dea ochii cu Slavici. După o ședere de câteva săptămâni, în așteptarea găsirii unui rost, hotărî să se stabilească la Iași, unde va locui tot cu Miron Pompiliu: ,,nu s-a găsit alt adăpost mai bun decât casa lui Pompiliu, care locuiește într-o singură odaie și primește cu plăcere ospitalitatea care i se cere”, în realitate fiind o odaiță în centrul orașului. 

Numit în postul de bibliotecar al Bibliotecii Centrale din Iași, Eminescu fu nevoit să se mute după puțin timp,” fiindcă se dădea cu chirie odaia ce o ocupa alăturea cu Pompiliu. A fost mutat la Burlă”, apoi într-o șură de piatră din curtea hanului lui Bacalu (atunci Hotel “România”, mai apoi “Pastia”). Cu sănătatea zdruncinată, Poetul scăpa adeseori de supravegherea atentă a “Junimiștilor” și dispărea ca-n vremurile bune prin crâșmele mărginașe, o dată Miron Pompiliu trebuind să-l aducă cu birja de la Socola, unde îl răpiseră amicii.

Pe la sfârșitul lui noiembrie 1884, Eminescu a alunecat și și-a fracturat piciorul drept. “Era în după-amiaza unei zile calde, când Miron Pompiliu, galben la față și tremurând, urcă scările spitalului Sf. Spiridon. Doctorul Rus Senior, medicul-șef al secției chirurgicale, lipsea. Atunci, explicând în câteva cuvinte doctorandului de serviciu nenorocirea ce se întâmplase lui Eminescu, acesta luă în grabă cele trebuitoare și în câteva minute fură lângă suferind. După o minuțioasă examinare, tânărul doctorand făcu diagnoza: fractura ambelor oase ale gambei drepte spre mijlocul ei, pe care i-o expuse lui Pompiliu, insistând a fi adus chiar atunci imediat la spital… Cu toată dragostea covârșitoare de care era înconjurat, și pe  care i-o arăta cu prisosință, cel mai întâi Miron Pompiliu, apoi Humpel și Burlă, cari și ei veneau aproape zilnic și stăteau cu el, menajându-l ca pe un copil, totuși el rămânea trist, descurajat”. După șaisprezece zile, Eminescu este externat, printre cei veniți să-l însoțească fiind și bunul său prieten, Pompiliu, care îi adusese bastonul, “împreună cu alte lucruri ce-l rugase să i le aducă de acasă”.

                Prietenia lui Miron Pompiliu cu Eminescu devine mai strânsă ca niciodată, episodul prin care trecuse el însuși în 1881, făcându-l să fie din ce în ce mai atent față de sănătatea Poetului. Încă de la 14 mai 1886, într-o scrisoare către Titu Maiorescu, după ce descria starea de decădere a lui Eminescu, Miron Pompiliu propunea “să fie trimis într-un stabiliment de cură, spre a fi supus unui regim potrivit releleor de care suferea“. Mai târziu, la 1887, când Eminescu recidivează, tot Miron Pompiliu îl avizează pe Titu Maiorescu despre starea poetului: “Judecând dar atât starea sufletească, cât și lipsa de mijloace îndestulătoare, e groaza minții omenești ca să se gândească în ce hal și la ce soartă poate să ajungă cu timpul. Deci vă rog pe d-voastră cu toată stăruința să închipuiți vreun mijloc ca să fie dus într-un stabiliment unde să fie liber, dar priveghiat de aproape de către medic și suspus unui regim de cură potrivit cu cele de care suferă”.

Dacă la prima recidivă, prietenii bucureșteni ai poetului nu nutreau speranța tămăduirii, în schimb sora sa Harieta la Botoșani, Veronica Micle, Miron Pompiliu și Ion Creangă la Iași, mai credeau în posibila lui însănătoșire și-și puneau tot felul de întrebări și ipoteze. Adunaseră și ceva bani pentru consultarea unui “medic renumit” din altă parte, dar nu se gândeau special la unul anume, un tămăduitor miraculos care să-l redea societății și preocupărilor sale.

Grăitoare privind atașamentul lui Miron Pompiliu față de Eminescu este și graba cu care acesta și Ion Creangă, abia întorși de la un congres didactic pe țară ținut la Brăila, merseră a-l întâmpina și îmbrățișa în gara Pașcani, la plecarea sa de la Mănăstirea Neamțului (la sfârșitul primei săptămâni din aprilie 1887). Deși insistau să-l ia cu ei la Iași, Eminescu a stăruit să meargă la Harieta, la Botoșani, unde-l aștepta și Aglae, sora venită din capitala Bucovinei să-și reîntâlnească fratele.

Spre sfârșitul anului 1887, Miron Pompiliu și A.C. Cuza, auzind că starea fizică a lui Eminescu este foarte gravă și chiar că ar agoniza, luară trenul spre Botoșani, unde îl vegheară câteva zile. Revenit la  Botoșani, A. C. Cuza îl informa în scris pe Iacob Negruzzi: “Astă seară m-am întors de la Botoșani, unde mă dusesem cu Pompiliu ca să-l vedem pe bietul Eminescu, despre care se svonise că ar fi murit. L-am găsit într-o stare de plâns; de opt zile nu mâncase și nu vorbise un cuvânt, în urma unui nou acces al bolii vechi și care a început de astă dată cu amețeli… Pompiliu a mai rămas o zi ca să caute un om și să mai reguleze ce va mai fi.”

                Miron Pompiliu va avea aceeași dragoste frăţească pentru Mihai Eminescu până la tristul său sfârşit. Şi odată cu sfârşitul tragic al genialului Poet, începeau anii de înnegurări și pentru Miron Pompiliu. El va merge, după cum relatează Anton Naum, la 16 februarie 1889, într-o scrisoare către același Negruzzi, ,,tot pe această cale”, chinuit de insomnii, anxietăţi etc., în ciuda tuturor îngrijirilor medicale acordate, până când, înfricoșat de sfârșitul sfâşietor al marelui său prieten, va recurge la gestul fatal.

Bibliografie