Satul Pomârla se află la câţiva kilometri de oraşul Dorohoi, fostă capitală a judeţului cu acelaşi nume. În timpul lui Mihai Eminescu, satul şi moşia Pomârla aparţineau boierului Anastasie Başotă care va înfiinţa aici, în anul 1838, o şcoală unde învăţau cca. 40 de copii de pe moşiile sale.

Ioniţă Başotă, tatăl binecunoscutului filantrop de la Pomârla, a ctitorit biserica din Pomârla, biserică unde a şi fost înmormântat. Casele sale din Botoşani au fost vândute statului şi au ajuns sediul Eforiei oraşului Botoşani şi a Judecătoriei din Botoşani, unde Mihai Eminescu a lucrat în calitate de copist de cancelarie, în anul 1864.

La 18 februarie 1879, se inaugurează la Pomârla (Botoşani), Institutul Liceal „Anastasie Başotă”, unde junimiştii Vasile Pogor şi Ioan Ianov îndeplineau funcţia de epitropi administratori ai institutului. La insistenţele celor doi epitropi, Samson Bodnărescu acceptă funcţia de director al acestei şcoli pe care o va conduce până la moartea sa, în anul 1902.

Activitatea de director a lui Samson Bodnărescu la şcoala din Pomârla a fost una din cele mai rodnice, el fiind apreciat deopotrivă de oficialităţi şi de elevi.
La 18 februarie 1902, când a încetat din viaţă, filologul Vasile Bogrea, un fost elev al său, spune: „Căci un părinte a fost repausatul pentru noi, elevii – un adevărat părinte, bun şi blând şi îngăduitor, dar, mai presus de toate, iubitor”.

Samson Bodnărescu, a fost un prieten apropiat la lui Mihai Eminescu, alături de Ion Creangă, A.C. Cuza, Vasile Burlă, Miron Pompiliu, Ştefan Emilian şi mulţi alţi ieşeni.

În anul 1874, Eminescu va prelua conducerea Bibliotecii Universitare din Iaşi de la Samson Bodnărescu, care este numit director la Şcoala Normală ,,Vasile Lupu” din Iaşi, unde va lucra până în iulie 1876.

Mihai Eminescu îl cunoaşte pe Samson Bodnărescu la societatea „Junimea” din Iaşi, unde participau în mod regulat, urmându-i la conducerea Bibliotecii Centrale. Erau trei prieteni buni; Eminescu, Bodnărescu şi Miron Pompiliu şi locuiau împreună la „Trei Sfetitele” de lângă Mitropolie. Împreună cu alţi tineri de la „Junimea” formau „Caracuda”, o grupare mai tânără a ,,Junimii”, care stăteau mereu retraşi în spatele sălii şi luau cuvântul de foarte puţine ori, cu excepţia lui Eminescu. Ei trei constituiau treimea „slăvitei caracude”.

Dovada strânsei prietenii între Mihai Eminescu şi Samson Bodnărescu este scrisoarea lui Eminescu din 1873, pe când se afla la studii la Berlin, către Bodnărescu, scrisoare neexpediată şi în care se vede grija lui Eminescu pentru viitorul său. El dorea să-şi găsescă o ocupaţie la Iaşi pentru a se putea întreţine: „Am deci o rugă către tine. Ştiu că-i supărătoare – şi numai eu şti cât m-a costat pân’ m-am decis a lua condeiul ca să-ţi scriu. Caută-mi o ocupaţiune în Iaşi – ea poate fi foarte modestă şi neînsemnată, căci nu sunt pretenţios şi ştiu a trăi cu puţin”.

În perioada când Mihai Eminescu a fost redactor la ,,Timpul”, el a ţinut legătura permanentă cu Samson Bodnărescu, purtând o corespondenţă bogată, în care se plânge uneori de greutăţile din munca şi viaţa sa şi-i solicită ajutorul în găsirea unei catedre la Pomârla.

În perioada activităţii obositoare de la ,,Timpul”, Samson Bodnăresu, scrie o scrisoare lui Titu Maiorescu prin care îi solicită să-l ajute pe poet să ocupe un post de profesor la Pomârla: „Ştiu că mă aflu astăzi aice la Pomârla numai prin bunăvoinţa d-voastre recomandaţie şi mulţumindu-vă, vă rog puneţi-l şi pe Eminescu la Pomârla… Eminescu va fi un profesor de istoria universală, mai târziu va putea preda filosofia şi în clasele inferioare latina, chiar acum. Fiţi d-voastre bun şi interveniţi pe lângă Pogor, Ianov şi Şuţu, căci sînt sigur că astfeliu va fi Eminescu în Pomârla” (Scrisoare din ¾ 1881). Această rugăminte însă nu se îndeplineşte, cu toate că poetul avea această variantă în calcul, în cazul în care se căsătorea cu Veronica Micle: „Sau rămân jurnalist şi atunci cată să mai aşteptăm ce-o ieşi din suplica ta la Cameră, sau la Pomârla. Şi atunci nu mai aştept nimic, ci te iau pur şi simplu şi ne ducem cu toţii la ţară” (Scrisoare către Veronica Micle din 7 aprilie 1880).

Dacă Maiorescu ar fi ţinut cont de această rugăminte, aducându-l pe Eminescu profesor la Pomârla, alta ar fi fost situaţia sănătăţii poetului şi actul de creaţie poetică ar fi continuat cu siguranţă.

Mihai Eminescu a făcut o vizită la Pomârla în luna mai 1883, atunci când a participat la Iaşi, la dezvelirea statuii lui Ştefan cel Mare. El trage o fugă până la Pomârla, sfătuindu-se cu prietenul său în privinţa ocupării unei catedre la şcoala de aici, fiind obosit de muncă şi de boală. Atmosfera de linişte şi pace din acest colţ de ţară i-a făcut o impresie deosebită.

Despre vizita lui Eminescu la Pomârla ne-a rămas o scrisoare a elevului Ioan Popescu-Iaşi, scrisoare în care se vorbeşte de strămutarea unui castan de vre-o 7 metri înălţime, din livada liceului în faţa casei lui Bodnărescu, unde a locuit poetul: ,,Dar într-o dimineaţă, după replantarea castanului, venind la şcoală pe la orele 7,30 găsesc elevii interni în recreaţia de după masa de dimineaţă, discutând în linişte, faţă de gălăgia enormă ce făceau de obicei în recreaţii şi comentând sosirea poetului Mihai Eminescu ca musafir al Directorului. Foarte probabil, Directorul prevenise pe elevii interni să păstreze linişte cât va sta Eminescu”. În scrisoare se mai spune că vizita lui Eminescu a avut loc spre sfârşitul lunii mai, deci înaintea dezvelirii statuii lui Ştefan cel Mare de la Iaşi.

Se presupune că, Mihai Eminescu ar mai fi fost la Pomârla şi în perioada cât a fost bolnav, aşa după cum afirmă Augustin Z.N. Pop. O altă declaraţie este de la avocatul Dimitrie Mănăstireanu, apărută în publicaţia ,,Ştirea” nr.27 din 1929, în care acesta spune: ,,Ştiu că poetul Mihai Eminescu, venind pe când era deja bolnav la liceul din Pomârla, unde învăţam, la prietenul său Samson Bodnărescu, pe atunci directorul liceului, s-a interesat dacă e internat copilul Mihai, fiul paznicului Lăzăreanu, cărui copil îi purta interes şi îi arăta o deosebită tandreţă”.

În amintirea trecerii lui Mihai Eminescu pe la Pomârla, elevii acestui liceu au plantat (strămutat) un castan în apropierea locului unde a locuit poetul, pom ce există şi astăzi şi cu care se mândresc generaţiile de elevi cu faptul că, poetul a trecut şi pe aici. Pe faţada casei unde, se presupune că a fost găzduit Mihai Eminescu, se află o placă comemorativă de marmură pe care este scris: ,,Aici a locuit, în 1884, când venea la Pomârla, Luceafărul poeziei româneşti MIHAI EMINESCU prieten al scriitorului Samson Bodnărescu, directorul Liceului ,,Anastasie Başotă”.

Acum, în camera unde se presupune că a stat Mihai Eminescu, s-a organizat o mică expoziţie memorială, cuprinzând operele poetului, fotografii şi alte documente. În anul 1979, s-a instalat în faţa liceului bustul lui Eminescu, bust sculptat de C. Baraschi şi care a fost adus de la Muzeul Memorial ,,Mihai Eminescu” din Ipoteşti. Este un semn de adâncă preţuire şi cinstire pentru poetul care a trecut prin aceste locuri şi unde ar fi dorit, într-un timp, să lucreze.

Satul Mihăileni

Până în anul 1918, satul Mihăileni din judeţul Botoşani era un sat de graniţă, aici aflându-se vama dintre Moldova şi Imperiul Austro-Ungar.

În anul 1858, Mihai Eminescu trece pentru prima dată graniţa prin acest punct de vamă, în drumul către Cernăuţi, pentru a se înscrie în clasa II-a primară la Naţional Hauptschule. Până în anul 1866, Mihai Eminescu trece de mai multe ori această graniţă, în vacanţele de iarnă şi de vară. În clasa VI-a fuge de la şcoală şi trece punctul de frontieră de la Mihăileni, în mod fraudulos, ascunzându-se după harabaua cu marfă a unui negustor.

Mihai Eminescu a mai trecut această vamă şi în anul 1875, când vine la Cernăuţi cu un geamantan de cărţi şi manifeste împotriva Imperiului Austro- Ungar şi în 1887, atunci când îşi vizitează sora, pe Aglaia Droglli.

Mihai pleca la Cernăuţi într-o trăsură a Eminovicilor, care ducea pe toţi copiii la şcoală, împreună cu bagajele şi alimentele necesare. Dar acest drum a fost făcut de Eminescu şi cu diligenţa. Conform „Marşrutului Poştal al Moldovei”, transportul corespondenţei şi persoanelor se făcea cu diligenţe trase de patru cai care se schimbau în staţiile poştale cu alţii odihniţi. Aceste staţii erau dispuse la distanţe de cca. 20 de km una de alta. Între staţii se circula cu mare viteză, cu caii odihniţi.
 
„Drumul Mihăilenilor” unul din cele cinci „drumuri” ale Moldovei ducea de la Mihăileni (graniţa cu Austro-Ungaria) prin Botoşani, Lătăi, Podul-Iloaiei la Iaşi. Cursele erau de trei ori pe săptămână. Diligenţele plecau din Mihăileni marţea, joia şi sâmbăta la ora 9 dimineaţa şi ajungeau la Iaşi a doua zi la ora opt. De la Iaşi plecau spre Mihăileni lunea, miercurea şi vinerea la ora nouă şi ajungeau la Mihăileni a doua zi la ora şase. Din Botoşani spre Iaşi diligenţa pleca în jurul prânzului, după ce făcea popas şi schimba caii.

Cu aceste diligenţe a circulat Gh. Eminovici, de mai multe ori, spre Iaşi, pentru procesele sale, cât şi la Cernăuţi, împreuna cu copiii săi pe care-i ducea la şcoală.

Vama de la Mihăileni pe unde a trecut şi poetul Mihai Eminescu, de mai multe ori, este redată într-o carte poştală ilustrată din anul 1901.

Bibliografie:
1. Din trecutul Botoşanilor. Figuri dispărute, Vladimir Şardin, Tipografia B. Saidman, Botoşani, 1929;
2. Eminescu în documente de familie, Gh. Ungureanu, Ed. Minerva, Bucureşti, 1977;
3. Moldova sub domnia lui M. Sturza, D. Ciurea, 1947, Iaşi;
4. Caleidoscop botoşănean, Ştefan Ciubotaru, Ed. Geea, Botoşani, 1995;
5. Mihai Eminescu şi locurile natale, Victor Crăciun, 1971;
6. Ei l-au văzut pe Eminescu, Cristiana şi Victor Crăciun, 1989;
7. Eminescu. Un veac de nemurire, Victor Crăciun, Ed. Minerva, Bucureşti, 1990.