În opinia lui Cicero cultura ar reprezenta ansamblul tuturor cunoştinţelor dobândite de un individ, acel „savoir”, ansamblul structurilor religi oase, comportamentale care caracterizează o societate, o atitudine faţă de societate, de civilizaţie, un anumit comportament pe care un individ îl învaţă şi îl transmite. Aceasta nu este niciodată dobândită, ci achiziţionată, făurită de specia umană. Orice cultură este un sistem de valori, iar prima cultură care a practicat conştient valorile cele mari (adevăr-bine-frumos), şi „numai cea europeană le-a gândit ca atare, le-a văzut varietatea şi le-a oferit, spre deosebire de greci, tuturor seminţiilor pământului, trecându-şi structura ei într-un sistem de valori, respectiv într-un model care să fie singurul de până acum exemplar”.

Ţară atinsă de graţia terestră, cu o cultură care a avut un destin al ei propriu, dar care a fost mai cu seamă un destin pentru altele şi care s-a individualizat pe toate planurile, legându-le printr-o convergenţă şi o corespondenţă intimă, dar sesizabilă; o ţară cu o cultură împlinită care a soluţionat toate problemele ce se pun omului , ce s-a echilibrat cu toate incertitudinile şi şi-a inventat toate adevărurile ; cu o istorie măreaţă ce a dat exemple demne de urmat şi care a cunoscut toate formele de guvernare (regat, imperiu şi republică); cu un sistem viguros de valori şi norme printre care se numără şi limba franceză (semn identitar indestructibil, limbă a puterii, a colonizării, limbă aleasă, folosită de elită, de personalităţile istorice şi literare care găsesc în ea un mijloc de refugiu şi de exprimare a ideilor); cu varietatea şi armonia spaţiului fizic împânzit de vestigii şi ruine, cu tradiţii seculare – aceasta este Franţa, şi toate acestea sunt motive certe din care reiese „explicaţia atracţiei atât de îndelungate şi atât de largi pe care a exercitat-o cultura franceză”  şi pentru care aceasta poate fi privită ca modelul cultural european.

Cultura şi civilizaţia franceză pot fi privite ca o continuare a civilizaţiei antice prin prisma durabilităţii culturii galo-romane; ideea de republică nu este una originală a francezilor, aceasta fiind preluată de la antici. Un model de cultură este durabil, astfel cultura franceză „s-a format şi s-a modelat în luptă continuă cu rânduielile existente şi nu în procesul adaptării la ele” . Ea se caracterizează prin atemporalitate; timpul trece, dar Franţa rămâne aceeaşi: „Rumeurs des villes, le soir, et au soleil, et toujours” . Ca orice cultură mare ea se creează în atmosfera învăluitoare a eternităţii, absorbită de individ prin toţi porii. Constructorii catedralelor de pe cuprinsul Franţei au trăit fără distanţa de creaţia lor, şi „fiecare piatră ridicată sau fiecare gest de sacrificiu se stratifica într-o ordine definitivă a lumii, într-o arhitectonică divină sau cosmică foarte puţin umană” .

În istoria Franţei se poate spune că au existat trei momente de cotitură: primul şi cel mai important este Revoluţia din 1789 în urma căreia deviza „Liberté, egalité, fratenité” avea să schimbe relaţiile din societate, menţinându-se până în zilele noastre ; celelalte două sunt reprezentate de cele două războaie mondiale în timpul cărora francezii au luptat pentru o idee istorică. Franţa se caracterizează printr-o evidentă deschidere faţă de străinii care au nevoie de adăpost. Aşa se explică numărul mare de  artişti americani, şi nu numai, care au călătorit la Paris în perioada marii depresii dintre cele două conflagraţii, aflând aici un loc ideal de inspiraţie.

Adevărata chemare a francezului este cea de artist: „Agoniile războiului adânciseră şi nu anihilaseră spiritul artistului. Atât cei care s-au exilat cât şi cei care au rămas aveau ceva nou şi viguros de arătat pentru anii de înfrângere şi umilinţă. Nu este acesta semnul spiritului invincibil? […] Preschimbau durerea şi brutalitatea în simboluri ale frumuseţii şi ale adevărului […] reîmpământeneau icoana credincioasă a vieţii pe care activităţile şi ororile războiului le întunecă şi le anihilează”. În timpul Rezistenţei din al Doilea război Mondial artiştii francezi dăruiau „obsesia frumuseţii, ordinei, limpezimii”, subliniind spiritul creator. Artiştii sunt „veşnic tineri. Ei se alătură celor trainice, victoriilor, împotriva înfrângerilor. Artistul nu se opune spiritului timpului, ci îi aparţine. Artistul nu este un revoluţionar, este un răzvrătit. […] Artistul nu se dedică doar păstrării ţării sale, ci şi păstrării valorilor umane” . Arta este cea care face legătura dintre trecut, contemporaneitate şi viitor, doar prin artă se pot depăşi ororile istoriei şi să se meargă mai departe, cu seninătate. Cultura franceză este una creatoare pentru simplul fapt că nu este iniţiatică, fiind transmisă permanent altora şi însuşită de ei. Ea trebuie să creeze noul permanent, spre a fi. Nimic nu pune capăt şi ţintă spiritului creator, fiecare creaţie născând altele. Cultura franceză, o cultură umanistă a valorilor şi ideilor nu poate rămâne doar una „exegetică” , pentru că actul de cultură, cu luciditatea şi interogativitatea pe care le aduce, este prospectiv. Ea a reuşit întotdeauna să subjuge natura, deşi aceasta întotdeauna îi supravieţuieşte omului.

„Un popor devine o naţiune numai când ia un contur original şi îşi impune valorile lui particulare ca valabile universal” . Franţa este o cultură şi o naţiune mare pentru că a ştiut să se substituie umanităţii. Ea şi-a trăit naţionalul ca universal, specificul ca uman, defectele ca excelenţe, insuficienţele ca virtuţi. Franţa este atât de împlinită în sine şi mai cu seamă pentru sine, încât istoria ei îi dă dreptul să se dispenseze de istorie. Pentru orice francez Franţa este lumea şi acest sentiment caracterizează toate naţiunile mari prin care acestea au ajuns la monopolul istoriei. În Franţa străinul niciodată nu se simte sigur datorită acestei umanităţi profunde a francezilor, după cum afirmă şi scriitorul rus Karamzin . Pentru francezi fericirea vine din lucruri simple, iubind lucrurile cele mai umile, fiindu-le drag tot ce îi înconjoară.

Culturile mari au fost întotdeauna caracterizate de imperialism, luptând pentru o idee istorică, fiind astfel mesianice, cum este cazul Germaniei. În cultura franceză, care este o cultură de stil şi în care graţia temperează elanurile vitalităţii, n-a existat niciodată antonimia dintre viaţă şi spirit. Barbaria germanică rezultă din incapacitatea germanilor de a menţine un echilibru între viaţă şi spirit. Cultul eroului a fost pentru sentimentul intim al Germaniei mai mult decât cultul sfinţeniei. Orice neamţ este interior mai aproape de viziunile eroice ale mitologiei germane decât concepţia de viaţă creştină. De aceea Germania nu foloseşte termenul de cultură atunci când se referă la monumentele închinate morţilor, aceştia nereprezentând bunuri sacre.

Deşi în ultimele decenii de la sfârşitul mileniului al doilea şi începutul celui de-al treilea a pierdut mult teren în faţa culturii „de consum” anglo-americane, Franţa continuă să rămâne pentru mulţi un model de cultură şi civilizaţie. „Sfârşitul Franţei va fi sfârşitul Europei” .

Bibliografie
• Cioran, Emil, Schimbarea la faţă a României, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2006.
• Ehrengurg, Ilya, Sociabilitatea franceză.
• Ionescu, Eugen, Pieton al Parisului.
• Miller, Henry, Nu uita să-ţi aminteşti.
• Noica, Constantin, Modelul cultural european, Ed.Humanitas, Bucureşti, 1993.