Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

Mouqaddima

 Speak, Memory! – aşa ar trebui să încep, precum entomologul care, descoperind nimfeta, s-a metamorfozat în romancier pentru a o putea descrie, să-mi amintesc bine, precum Humuleşteanul, să las memoria timpului să vorbească, precum Hudeşteanul, să înfăţişez de pe la noi ce-a fost odată, precum sorbonardul născut la Tudora, să plec A la recerche du temps perdu în speranţa că voi întîlni La temps retrouvé, să pun pace între Le Moi et le Monde şi să mă lămuresc Who Am …
Pentru a reconstitui însă Une histoire sans fin şi a produce A long story va mai fi nevoie şi de un Herr Professor şi de alţi Viri erudissimi, Homines veteres et boni care să-mi lămurească Symboles fondamentaux ce populează Mundus imaginalis ale acelui Northman Hiperboreeanul care pleacă mereu A la recherche du Paradis tocmai atunci cînd Hybernia Magica se conturează de la Tiras la Tibiscus… şi de la Istru în Ţara Mureşului Negru. Dar sînt acum departe, privind în amintire, o mamă grijulie şi-un băieţel bălai, biet taxid spre Toladot şi o Epoche nu pare posibilă… Lubuntur anni şi timpul creşte-n urma mea, mă-ntunec, am doar trecut; încerc să aşez Fonndation – stone fără a şti dacă voi mai avea timp să potrivesc şi Key-stone; aşadar, last but not least, o în-cercare!
Doar acest firav incipit a produs azi pixul optimist al Florentinei, deşi, pentru alţii, ziua a II-a a fost mult mai productivă, inclusiv pentru Căpitan, aflat în burgul românesc al lui Herman, Bălgradul fiind asediat de Dinastici. Paragraful al treilea s-ar cuveni să lămurească rostul acestui texticul de escortă, prolegomena, întîmpinare, introducţie, avant propos şi á propos, cuvînt înainte, foreword, predoslovie şi precuvîntare, parcurs prodromal care se cuvine să răspundă la întrebarea de ce? De ce doar în-cercare asupra simbolisticii sărbătorilor de iarnă, pe cînd gimnosofiştii („să-i îmbrăcăm pe cei goi”) şi colegii lui Apollo Lyceeanul, peripatetizînd prin grădinile devastate ale lui Akademos (Treceau bătăi de aripi prin vraiştea grădinii), sînt deja experţi în eseuri structurate sau nestructurate? Am în vedere nicasianul în-cercare, în-cercuire şi, mai mult, spusele celui care, după ce s-a despărţit de Noica, s-a certat şi cu filosofia, rămînînd totuşi la… Humanitas: „Există o lentoare exasperantă a discursului filosofic, care se manifestă mai ales în dificultatea de a începe; el dă tîrcoale problemei aflate în discuţie, temîndu-se parcă să o atace direct (…). Aici ritualul de încercuire e totul”. Aşadar, un act – exprimîndu-mă oximoronic, de definitivare a provizoratului, căci – de la Noica citire, „nu se poate lăsa altor generaţii ce se poate face acum, sub cuvînt că trebuie să facem lucrurile desăvîrşit de bine. Desăvîrşirea înăbuşă uneori săvîrşirea”.
Nu va fi deci nici Essai, nici Eassay, nici Enquiry ci doar Esquisse căci, apud Foucault, „încercarea este trupul viu al filosofiei, dacă ea este ce era pe vremuri, adică o asceză, o exorcizare a sinelui în gîndire”. Va fi poate Le’éprouve du labyrinthe, căci autodidactul nu are teritorii interzise şi îşi permite să aplice strategia discursivă inclusiv asupra omului post-edenic şi post-babelic care încearcă la rîndu-i să se sustragă influenţei Fecioarei Uraniene, uitînd că, de cele mai multe ori, cutumele sînt mai importante decît legile, că, mai ales în aceste cumplite vremuri de acmu, macrosocialul e superdezvoltat şi slab structurat, doar unele micro-grupuri rurale mai fiind încă formalizate. Va fi deci un efort de a plonja în illo tempore pentru integrare prin anamneză şi acces la criptomnezie căci „A descoji un text de literatură populară, căutînd mărturiile trecutului, poate fi adeseori una din cele mai fascinante aventuri ale spiritului” (M. Coman, Izvoare mitice, pag. 54), cu mare atenţie la denominaţie căci numele instituie şi legitimează existenţa, e prerogativă divină şi mit condensat, cheamă fiinţa prin magie, are efect apotropaic sau înfricoşător; nu trebuie uitat însă că Eliade „punea cărţile mai presus de zei, şi mai mult lor li se închina” (E. Cioran), că în cercetare a reuşi mai bine nu înseamnă a reuşi în totalitate, ceea ce nu se cuvine a des-fiinţa încrederea în propriul punct de vedere: „În ceea ce priveşte cele scrise în articolul meu, voi continua să le socotesc exacte atîta timp cît nu mi se va dovedi contrariul”. (M. Eliade). Remember: interpretarea începe cu o intuiţie care devine o ipoteză sau, în termeni platonicieni, începutul e un zeu care salvează totul dacă fiecare dintre credincioşii lui îl cinsteşte cum se cuvine.
Concluzie: mare atenţie la efectul perlocuţionar, la relaţia locutor – ilocutor, scriptor – lector mai ales că regard éloigné focalizează L’Homme, cet inconnu şi se proiectează pe un prototext reprezentînd il mondo dei simboli, multe dintre ele recondita et abscondita; ceea ce ar putea sugera rivolta contra il mondo moderno şi nu ar reprezenta Raison d’être al acestor Entretiens care maschează disciplina arcani adică, retrologic, parcurs ad fontes, acolo unde se află fons et origo, docta ignorantia putînd produce Opus imperfectum, rateu pe care nu îl poate justifica nici măcar felix culpa. La fel, de valorificat sugestia lirică:
„Strălucitoare capre cu lîna colorată
Şi toboşari de basme săltînd într-un picior”
                                                                                                *
„Apoi, alai de jocuri, cu urşi ce veseli saltă,
Cu sclipitoare capre şi cu-mpăraţi bărboşi
Vin în vîrtej şi-n sunet de tobă, laolaltă
Cu datinile noastre rămase din strămoşi”.
Pe acelaşi plan, mărturisirea, aşa cum procedează autorul Flăcării duble: „Dacă e să mă iau după elemente pur exterioare, am început aceste pagini în primele zile ale lui martie al acestui an (1993 – n.n.) şi le-am terminat spre finele lunii aprilie – două luni. Dar adevărul este că le-am început încă din tinereţe”. A face vorbire despre cap şi începătură, despre umbra văzutelor şi nevăzutelor, despre cele ascunse de la începutul lumii – se sparie gîndul!
SPEAK, MEMORY! – CÎND AM ÎNCEPUT?
Era Anul Nou XLIV al Secolului scurt: Rusul sufla aspru dinspre Răsărit scoţînd note îngrozitoare şi Iarna Vrajbei Mondiale bulversase dureros viaţa satului cu nume feciorelnic; atunci va fi auzit prima dată pruncul care împlinise deja cele 100 de zile care zguduiseră lumea colinda şi urătura; în primăvară va pătrunde în sat şi Crasnaia Zvezda; atunci Bunica îi va fi dat apă neîncepută din clopoţelul care – în restul anului – se odihnea pe grinda odăii, între stelbe de busuioc. Atunci a început!
Cînd se va termina? (Aşteaptă-ţi şi sfîrşitul tău, că vine!). Se va termina cînd Soter va rosti cuvintele salvatoare: Săvîrşitu-s-a! Să ne închipuim deci, precum vizitatorul lui Adrian Lewerkühn că avem timp!
– La bulivar, birjar, la bulivar! Bulevardul Muncii, adică! (ştiut fiind că munca te face liber)
Şi mînă încet. Nu te grăbi, spune Hildegard.
 Dumitru Lavric
 (Fragment din cartea ,,Hybernia Magica”, apărută la Editura Agata, 2007)



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 20 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5