Revista Luceafărul: Anul XI, Nr. 8 (128), Aug. 2019
Editor: Agata, Botoșani, str. 1 Decembrie nr. 25
ISSN: 2065 – 4200 (ediţia online)
ISSN: ISSN 2067 – 2144 (formatul tipărit)
Director: Ion ISTRATE

Muzeul ANTIPA

Primit pentru publicare: 01 Aug. 2019
Autor: Nicolae CORNESCIAN
Publicat: 06 Aug. 2019
©Nicolae Cornescian , © Revista Luceafărul
Editor: Ion ISTRATE
Opinii, recenzii pot fi trimise la adresa: ionvistrate[at]gmail.com  sau editura[at]agata.ro

***
chiar şi-n acest muzeu în care uneori
nu rămâne nimeni
şi nu e nimic
acum aici sunt toţi cei care cred că totul
ar trebui să semene
doar cu ceea ce cunosc deja

sclipiri ce plutesc imponderabil
culori infiltrate în vânt
tente deschise şi privirile lor
tot mai clare

când ne roagă să le cedăm
o parte din aerul nostru

când ne spun cum se numesc
întinderilor nisipoase
dintre citadelele principale

ca şi cum s-ar teme să afle
ceva marcant
cum ar fi spre exemplu faptul că
depărtarea din care venim
e plină de drumuri abandonate

că pe meleagurile noastre
nu se poate desluşi mai nimic
din ceea ce nu se încadrează
în fasoanele transparenţei

aşijderea acestui văzduh
în care persistă forme de foc viu
necesar luminii din visele celor care
noapte de noapte
inspiră acelaşi întuneric
identic pretutindeni

***
ei pricep doar o parte
din ce le divulgăm
în acest muzeu
în care găsim exponatele
celor asemenea lor

celor din alte ere
portul armele şi uneltele folosite
toate aceste arhetipuri rămase încă vii
graiul lor fără consoane
respiraţii sacadate şi sonuri stridente
ale inimilor bătând la unison
cu vâjâitul valurilor vibrând
în oglinzile din interior

între aceşti pereţi ca de nisip sticlos
în prezenţa celor din prezent
cei care spre a se face înţeleşi
scornesc cuvinte chiar şi pentru ceea
ce nici nu există măcar

în astfel de seri precum cele de acum
interminabile şi radioase
pline de adieri ce aduc tăceri de pretutindeni

când urcăm treptele de marmură albă
intrăm în alte încăperi
ca în nişte izolatoare cu amintiri bine păzite

suntem rugaţi să nu ne gândim la nimic
deoarece tot ce rămâne real pentru totdeauna
nu poate fi înţeles doar cu ajutorul
unor opinii vremelnice

de aceea ni se impune să păstrăm liniştea
să păşim doar pe porţiuni de întuneric
dintre rândurile reproducerilor
iluminate de undeva de sus

pentru ca nimic să nu lase impresia
că nu se încadrează doar în timpul său
cel de atunci
rămas acelaşi permanent

fotografiatul e interzis cu desăvârşire
întrucât datorită interferenţelor inoportune
născând iluzii optice
s-ar putea obţine alte imagini

a ceea ce nu a fost niciodată
dar putea genera altceva
ceva menit de a anula
tocmai timpul nostru

când pricepem doar o parte
din ceea ce ne aminteşte
de posibilităţi tot mai reale

ale unui viitor inevitabil

***
trăim senzaţia aceea
de o totală înstrăinare
de tot ce include întreaga împrejurime
din care pare că dispare
o parte din spaţiu

şi chiar bănuim că nu suntem noi
cei care încă mai speră
îşi doresc şi aşteaptă
să se facă târziu

pesemne că în ochii celorlalţi
părem cu totul alţii
mai ales că şi noi înşine
părăsind muzeul
ştim că nu cunoaştem mai nimic
din acel timp în care nu existam

când alţii în locul nostru
râvneau să fie altundeva
în alţi ani şi în alte seri
poate chiar şi în cele de acum

când în prezenţa mea
simt că te simţi altcineva
priveşti în depărtare
dincolo de marginea celor văzute
ca şi cum tocmai acolo
ar putea exista un alt timp

ca şi cum m-aş putea afla şi eu
în acea lumină
conferind alte forme
realului destul de probabil

lipsit de prezent
însă plin de aer ce ne ajută să ne vedem
să înţelegem că cei de aici
poate că nici nu mai suntem noi

în acest oraş în care totul se schimbă
tot timpul

în aceste ore ale asfinţitului
când zeci de umbre străine
trec alături şi tac
iar în muzeul închis peste noapte

nu mai rămâne nimeni
nu mai e nimic