Autor: © Florin BĂLĂNESCU
Foto: Dan Chebac ; © Florin Bălănescu (Arhiva personală)
Agata ® 1994 – 2024 ; Luceafărul © Drepturi de autor. Toate drepturile rezervate.

Dan Chebac s-a născut la 3 ianuarie 1952, în orașul Găești, raionul cu același nume, regiunea Argeș (astăzi, în județul Dâmbovița). A absolvit Facultatea de Metalurgie a Institutului Politehnic din București. Este căsătorit și are doi fii. În anul 1981, a emigrat în Germania, la Düsseldorf, iar în anul 1986 s-a stabilit în Italia, la Roma, unde locuiește și în prezent. A făcut parte din formația de muzică pop-rock Grup 120 din București. A participat la patru ediții ale Festivalului Studențesc „Trubadurii Politehnicii” din București, unde a fost distins cu mențiune (ediția a II-a, 1971), Premiul I (ediția a III-a, 1972), Premiul I (ediția a IV-a, 1973) și Marele Premiu (ediția a V-a, 1974). A câștigat Marele Premiu la Festivalul Național Studențesc de Muzică și Poezie „Primăvara baladelor” din București (ediția a II-a, 1974). A fost membru de bază al Cenaclului „Flacăra” (1973-1975), unde a primit Premiul pentru sensul muzicii sale (1974), Premiul primăverii la Festivalul de primăvară „Flacăra” (1975), Marele Premiu la Festivalul de vară „Flacăra” (1975), Premiul anual (1975) și Premiul special (1975). A realizat un disc single (vinyl, 1976) și albumele de autor „Cântece despre… caii liberi” (compact disc, 2019) și „Nu mă cunoști…” (compact disc, 2022), figurând și pe patru albume compilație.

Dan Chebac (compoziții, voce și chitară) este unul dintre primii și cei mai relevanți folkiști români, care s-a impus prin vigoarea interpretării, textele contestatare și autenticitatea cântecelor sale. L-am contactat după ceremonia funerară a vechiului său coleg de scenă Dan Andrei Aldea, despre care mi-a vorbit într-un interviu telefonic realizat la 21 ianuarie 2020, de la domiciliul său din Roma (Italia).

• – Te salut, Dan Chebac!
• – Și eu te salut!
• – Când și cu ce prilej l-ai întâlnit pe Dan Andrei Aldea?
• – Ne-am cunoscut în 1975, la Cenaclul Flacăra; în prima jumătate a anilor ’70, el cânta cu grupul Sfinx într-un club aflat vizavi de Liceul Gheorghe Lazăr [din București], unde fusesem elev. Am participat împreună la mai multe spectacole până la sfârșitul acelui an, când eu m-am retras din cenaclu și am renunțat la muzică în favoarea profesiei. Ne-am reîntâlnit după trei decenii, odată cu revenirea lui în România și cu prilejul vizitelor mele în țară. Nu ne-am văzut atâta vreme, dar pot spune că plecarea lui este o pierdere enormă pentru noi toți.
• – Prin ce anume ți-a reținut atenția?
• – Eu cred că a fost unul dintre cei mai importanți muzicieni români de folk-rock, dacă nu cumva cel mai valoros. Unii îl numesc „cântăreț”, dar el era mult mai mult decât atât – un simbol al generației noastre. Așa cum l-am cunoscut, era un om de o rară sensibilitate – atât muzicală, cât și umană –, precum și de o mare verticalitate, motiv pentru care a făcut foarte puține concesii. În lumea noastră, am avut privilegiul să-l cunoaștem, să evoluăm împreună și să-i stăm alături; ne întindea, de fiecare dată când aveam nevoie, o mână prietenească, pentru că știa muzică de o mie de ori mai mult decât noi. A fost un om onest, de o disponibilitate enormă, și un muzician de referință, cu imense calități, care iubea ceea ce făcea și nu se gândea, în primul rând, la succesul imediat; studia foarte mult și se comporta ca și cum n-ar fi fost cine era. De aceea, vom continua să-l iubim și să-l păstrăm mereu în amintire.
• – Ca unul care a cunoscut exilul, crezi că, rămânând în țară, ar fi putut da mai mult?
• – Sunt convins, pentru că în străinătate nu a mai creat, ci și-a pus enormele sale capacități la dispoziția altora. Una dintre marile lui dorințe după revenirea în țară a fost să se întoarcă la compoziții, pentru că era extrem de creativ; din acest motiv, sunt sigur că ar fi putut continua să realizeze compoziții memorabile – atât pentru el, cât și pentru alții.
• – A existat și ceva care să te incomodeze la el?
• – Putea să pară incomod, pentru că era un om foarte direct, care spunea lucrurilor pe nume și nu rostea vorbe inutile sau fără sens. Dacă, de exemplu, trebuia să cânți o piesă mai complexă și-i cereai un sfat, el te asculta și, apoi, îți zicea franc: „N-am cum să te ajut, fiindcă știi numai trei acorduri!” Totuși, ar fi putut și să spună: „Eu nu cânt cu voi, pentru că nivelul vostru nu e compatibil cu mine.”, dar nu a făcut-o niciodată. Cunoscându-l, îți dădeai seama că iubește foarte mult calitatea și că e cinstit cu tine și cu el însuși.
• – Nu ți-a lăsat niciodată impresia unui om fragil?
• – Toți artiștii au o anumită fragilitate, fără de care nu ar reuși să transmită celorlalți propria sensibilitate. Eu cred că, prin muzica lui, Dan încerca să câștige un plus de forță și de siguranță, însă era suficient de inteligent și de implicat în ceea ce făcea pentru a nu putea fi considerat fragil în sensul slăbiciunii. Nu era genul de om care să se bată cu pumnii în piept, să strige în piețele publice sau să se impună cu forța; dimpotrivă, era extrem de discret, dar conștient de propria valoare, și, de aceea, cerea și colaboratorilor lui să se ridice la nivelul său, însă o făcea cu multă delicatețe.
• – Îți mulțumesc pentru toate aducerile-aminte cu care l-ai readus pe Dan Andrei Aldea în prezent.
• – Și eu îți mulțumesc că mi-ai dat ocazia.
• Florin Bălănescu