Dan Chebac s-a născut la 3 ianuarie 1952, în orașul Găești, raionul cu același nume, regiunea Argeș (astăzi, în județul Dâmbovița). A absolvit Facultatea de Metalurgie a Institutului Politehnic din București. Este căsătorit și are doi fii. În anul 1981, a emigrat în Germania, la Düsseldorf, iar în anul 1986 s-a stabilit în Italia, la Roma, unde locuiește și în prezent. A făcut parte din formația de muzică pop-rock Grup 120 din București. A participat la patru ediții ale Festivalului Studențesc „Trubadurii Politehnicii” din București, unde a fost distins cu Mențiune (ediția a II-a, 1971), Premiul I (ediția a III-a, 1972), Premiul I (ediția a IV-a, 1973) și Marele Premiu (ediția a V-a, 1974). A câștigat Marele Premiu la Festivalul Național Studențesc de Muzică și Poezie „Primăvara baladelor” din București (ediția a II-a, 1974). Între anii 1973-1975, a fost membru de bază al Cenaclului „Flacăra”, unde a primit Premiul pentru sensul muzicii sale (1974), Premiul primăverii la Festivalul de primăvară „Flacăra” (1975), Marele Premiu la Festivalul de vară „Flacăra” (1975), Premiul anual (1975) și Premiul special (1975). A realizat un disc single (vinyl, 1976) și albumele de autor „Cântece despre… caii liberi” (compact disc, 2019) și „Nu mă cunoști…” (compact disc, 2022), figurând și pe patru albume compilație.

Când spui „Dan Chebac” sau îl asculți, respiri istorie. Cu el și alți câțiva ca el, a prins viață Cenaclul Flacăra, creuzetul atâtor talente și supapa atâtor defulări în vremuri de cumpănă; cu alți foarte puțini ca el, dar mai ales cu el, a prins aripi protestul prin cântec. Dan nu e un simplu folkist; e o instituție a rezistenței prin muzică, de care nici măcar el, în modestia lui aproape maladivă, nu a fost și nu e nici acum conștient.

În scurta lui trecere prin lumea muzicală a primei jumătăți a anilor ’70, a lăsat amprente adânci; atât de profunde, încât și astăzi întâlnesc adolescenți de atunci care îmi spun fără ezitare: „Dan Chebac a fost pentru mine cel mai credibil și mai penetrant dintre toți folkiștii tinereții mele.” El însuși mi-a mărturisit că textele „ușoare”, clasice, chiar dacă excepționale, nu l-au atras; el trebuia să spună „nu” atunci când toți ziceau „da” sau, în cel mai bun caz, tăceau ori vorbeau/cântau despre teme, fie și frumoase sau consistente, dar comune.

N-am avut niciodată șansa de a-l urmări pe viu în anii aceia deprimanți și tulburători, dar cele patru cântece care au apucat să fie editate atunci m-au marcat, la fel ca pe marea majoritate a partenerilor mei de generație, definitiv. Dan nu doar cânta; incita. Nu numai transmitea; stimula. Originalitatea și forța lui de expresie au spart barierele convențiilor și au descătușat energii latente și speranțe mocnite. A făcut pasul înapoi în plină glorie, în clipa în care sensul inițial al cenaclului a început să fie deturnat, ca și de dragul profesiei ce l-a propulsat în viață spre ținte pe care le-a mai atins numai prin cântec.

Dar Dan Chebac nu e doar o amintire fascinantă și un reper esențial al nașterii și evoluției muzicii folk de la noi; după revenirea în forță cu o serie de recitaluri începând din anul 2017 și cu albumul de referință Cîntece despre… caii liberi în anul 2019, iată-l propunându-ne în aceste zile o nouă realizare discografică de excepție: Nu mă cunoști…. Surprinderea cu care asculți și acest disc (eu însumi nu am făcut excepție) justifică din plin titlul ales. Nu l-aș fi bănuit capabil de o asemenea diversitate de stiluri și de atâta varietate interpretativă. Vocea lui, mai convingătoare chiar și decât cea din tinerețe, sună ferm și duios, matur și nostalgic; iar superbele orchestrații ale reputatului chitarist italian Gianluca d’Alessio o învăluie într-o mantie sonoră plină de căldură și rafinament.

Dan Chebac trăiește la Roma, dar renaște în fiecare an aici. Și după o jumătate veac, el rămâne un simbol al autenticității nedezmințite și al verticalității prin cântec.

Florin Bălănescu