Dan Chebac s-a născut la 3 ianuarie 1952, la Găești, raionul cu același nume, regiunea Argeș (astăzi, în județul Dâmbovița). A absolvit Facultatea de Metalurgie a Institutului Politehnic din București. Este căsătorit și are doi fii. În anul 1981, a emigrat în Germania, la Düsseldorf, iar în anul 1986 s-a stabilit în Italia, la Roma, unde locuiește și în prezent. A făcut parte din formația de muzică pop-rock Grup 120 din București. A participat la patru ediții ale Festivalului Studențesc „Trubadurii Politehnicii” din București, unde a fost distins cu Mențiune (ediția a II-a, 1971), Premiul I (ediția a III-a, 1972), Premiul I (ediția a IV-a, 1973) și Marele Premiu (ediția a V-a, 1974). A câștigat Marele Premiu la Festivalul Național Studențesc de Muzică și Poezie „Primăvara baladelor” din București (ediția a II-a, 1974). Între anii 1973-1975, a fost membru de bază al Cenaclului „Flacăra”, unde a primit Premiul pentru sensul muzicii sale (1974), Premiul primăverii la Festivalul de primăvară „Flacăra” (1975), Marele Premiu la Festivalul de vară „Flacăra” (1975), Premiul anual (1975) și Premiul special (1975). A realizat un disc single (vinyl, 1976) și albumele de autor „Cântece despre… caii liberi” (compact disc, 2019) și „Nu mă cunoști…” (compact disc, 2022), figurând și pe patru albume compilație.

Dan Chebac este unul dintre primii și cei mai importanți folkiști (compoziții, voce și chitară) din România, care s-a remarcat prin textele protestatare, forța interpretării și originalitatea cântecelor sale. Despre viața și cariera sa artistică, mi-a vorbit într-un interviu realizat la 3 octombrie 2019, la Iași.

• – Salutare, Dan Chebac, și fii binevenit la Iași!
• – Bun găsit!
• – De când n-ai mai fost aici?
• – O, de o viață! Mai precis, din 1975.
• – Dar în România, de câte ori ai mai revenit din anul plecării din țară (1981)?
• – De mai multe ori, dar prima dată, în 1985, a fost cel mai complicat; după aceea, am venit destul de des, iar acum ajung anual. Cât timp trăiau părinții, care nu mai sunt, încercam să fiu aici în fiecare an.
• – Cum ai găsit țara acum?
• – Cel puțin în partea superficială, lucrurile s-au schimbat; probabil, ele nu s-au transformat și în profunzime. Oricum, e un început.
• – Te-ai născut la Găești (județul Dâmbovița); ai tăi erau localnici?
• – Tata era din Cudalbi [județul Galați], iar mama – din Răcari [județul Dâmbovița]. Tatăl meu a lucrat în armată și a fost transferat la Găești în interes de serviciu; am rămas foarte puțin acolo, după care ne-am mutat la Craiova, unde am stat până la șase ani, iar, apoi, la București, unde am locuit până în 1981, când am plecat din țară.
• – De când datează începuturile tale artistice?
• – Din 1968, când eram în clasa a X-a la Liceul Gheorghe Lazăr din Capitală. Cântam la chitară armonie și eram solist vocal în formația Grup 120, care funcționa pe lângă clubul Universității Tehnice de Construcții. Interpretam mai ales piese din repertoriul Beatles, [The] Rolling Stones, Creedence Clearwater Revival, Ten Years After, Elton John și alții. Împreună cu colegii mei, am scris și susținut coloana sonoră a spectacolului Sânziana și Pepelea, de Vasile Alecsandri, care s-a jucat în stagiunea 1971-1972, la Studioul de Teatru Casandra din Bucureşti.
• – Ce a urmat?
• – În 1970, am intrat la Facultatea de Metalurgie a Institutul Politehnic din Bucureşti și, din 1971 până în 1974, am participat la Festivalul Studențesc Trubadurii Politehnicii, care a avut loc la Clubul 303, unde am luat premii în fiecare an. În 1974, am câștigat, la egalitate cu Mircea Vintilă, Marele Premiu la Festivalul Național Studențesc de Muzică și Poezie Primăvara baladelor. Atunci, un profesor al meu de la facultate mi-a spus: „Măi Chebac, când te duci pe la spectacole, zici că ești de la Politehnică, iar, când vii aici, spui că vrei să cânți. Hotărăște-te; tu ce vrei să faci în viață??”
• – Și ce-ai făcut?
• – Mi-am continuat studiile universitare și, în luna decembrie a anului 1973… am intrat în Cenaclul Flacăra! Aici, a fost perioada de explozie a succesului meu, fiindcă am susținut numeroase turnee și spectacole prin țară și am intrat în topurile revistelor Flacăra și Săptămâna. Pe lângă piesele mele cunoscute, am cântat, pentru prima oară în România, varianta originală a baladei lui Bob Dylan Blowin’ In The Wind, care fost un eveniment extraordinar pe atunci, plus versiunea tradusă de Adrian Păunescu sub titlul Vânare de vânt.
• – Îmi aduc aminte că aerul pe care-l respiram în timp ce ascultam cântecele tale și pe cele ale colegilor tăi de generație parcă vibra, parcă era electrizat; cum explici acum?
• – Au fost momente speciale pentru toți tinerii, iar cenaclul a reprezentat un loc în care puteau găsi puțină libertate și trăi niște senzații extraordinare; în primul rând, prin versurile cântecelor, cu metaforele lor, care erau un mod de a ne manifesta și a ne exprima sentimentele cu totul altfel decât în viața de fiecare zi. Iar muzica noastră a fost o reacție împotriva propagandei oficiale și a exceselor repertoriale impuse de regimul comunist.
• – Care a fost relația ta cu Adrian Păunescu?
• – Am avut o legătură absolut normală; eu l-am cunoscut la începutul cenaclului și am colaborat o perioadă de doi ani, nealterată și extrem de intensă. El a început să scrie versuri personalizate pentru stilul fiecărui cântăreț și ne stimula să compunem mult, iar asta, pe mine, cel puțin, m-a avantajat enorm.
• – Dacă pentru alți interpreți scria texte mai sentimentale, mai emoționale, pe tine te folosea ca „vârf de lance”, încredințându-ți versuri de revoltă, de protest; e o percepție corectă?
• – Da, iar de asta nu mi-am dat seama atunci, pentru că noi cântam doar pentru că ne făcea plăcere. De pildă, nici mie nu mi se potriveau piesele lui Mircea Vintilă, și nici lui ale mele. Un alt exemplu: în spatele scenei, intonam, împreună cu Florian Pittiș, Working Class Hero [Eroul clasei muncitoare], a lui John Lennon; niciodată, însă, nu am cântat-o și în scenă, pentru că ar fi fost imposibil la vremea aceea.
• – Atunci când vremurile s-au înăsprit din punct de vedere propagandistic, ai refuzat să cânți și altfel de versuri; acest fapt a avut consecințe pentru tine?
• – Nu, dar a fost unul dintre motivele pentru care am părăsit cenaclul.
• – …Și, în plină glorie, ai decis să te retragi! A fost singura cauză?
• – În 1975, am terminat facultatea și mi-am adus aminte de… întrebarea profesorului meu. Oricum, cenaclul începuse să devieze de la linia inițială și, în luna decembrie a aceluiași an, am renunțat la muzică, hotărând să mă dedic profesiei. M-am angajat ca inginer la Întreprinderea de Maşini-Unelte şi Agregate din București, unde am lucrat până în 1981, când am plecat, legal, din țară.
• – De ce și unde anume?
• – Au fost mai multe motive; pe de o parte, m-am căsătorit, iar, pe de alta, am avut nemulțumiri legate de situația politică, economică și socială din țară. Plecarea a fost o lovitură pentru părinții mei, care ar fi vrut să rămân aici. Dar am vrut să mă supun unui test și să-mi verific limitele, așa că am ajuns în Germania, la Mülheim an der Ruhr, unde am lucrat, timp de cinci ani, la una dintre cele mai mari trei întreprinderi metalurgice de acolo.
• – După care?
• – În 1986, am plecat în Italia, la Roma, unde am activat ca reprezentant și director de vânzări al mai multor companii internaționale din domeniul informaticii și telecomunicațiilor până la începutul acestui an [2019], când am ieșit la pensie. Acolo locuiesc și în prezent, împreună cu soția și cei doi băieți ai noștri.
• – Probabil, responsabilitățile tale profesionale te-au obligat să înveți mai multe limbi; pe care dintre ele le vorbești?
• – Româna… mai puțin! Dar mă simt mai român în Italia decât aici. Apoi, engleza, germana, italiana și, un pic, rusa, pe care, deși am făcut-o în școală, am uitat-o din lipsă de exercițiu.
• – Cum s-au împăcat inginerul și muzicianul din tine?
• – Nu s-au împăcat! Dacă în profesie m-am specializat, în muzică am fost doar un amator, un pasionat. Aș fi avut nevoie să studiez muzica mai mult și, probabil, la un moment dat, din acest motiv nu am mai găsit forța cu care să exprim ceea ce reușisem până atunci. Și de aceea m-am oprit, pentru că nu mă vedeam, peste ani, trăind dintr-o carieră artistică.
• – Vocea ta a rămas intactă, doar ușor maturizată, ceea ce o face să sune și mai convingător; care e secretul?
• – E simplu: nu… cânt! Altfel, de fumat m-am lăsat în 1981 și nu fac excese de niciun fel.
• – În toți acești ani, te-ai rupt de muzică?
• – Da; din 1976, timp de mai bine de 40 de ani, n-am mai avut niciun contact cu ea. Când m-am apucat să înregistrez noul album [Cântece despre… caii liberi], am vrut să închid un ciclu pe care am simțit că l-am lăsat neterminat, pentru că modul în care m-am retras atunci a fost, într-un fel, traumatizant pentru mine. Deși am avut toate motivele raționale să mă opresc și am încercat să mă conving și să-i conving și pe alții de justețea lor, decizia renunțării m-a și durut. De aceea, acum având și mai mult timp liber, m-am decis să revin și, ajutat de Gianluca d’Alessio, un chitarist și un aranjor excepțional, piesele de pe acest disc exprimă starea mea de spirit din acest moment. Am mai avut un motiv, care m-a surprins și m-a impresionat: mulți admiratori m-au contactat prin Internet și mi-au spus ce am reprezentat în viața lor, iar asta m-a sensibilizat și responsabilizat. Și, atunci, am simțit nevoia să răspund într-un fel dragostei pe care mi-au arătat-o, pentru că nu credeam că am însemnat atât de mult pentru ei.
• – Percepția mea – și nu doar a mea – e că ești excesiv de modest pentru valoarea pe care ai probat-o în timp.
• – Asta simțiți voi, dar așa mă văd eu, pentru că sunt foarte critic cu mine însumi; însă nu vreau să par modest, eu fiind un om cât se poate de normal.
• – E adevărat că muzica te poate întineri?
• – Muzica e o emoție pozitivă și o stare de spirit care te face să te simți bine; iar asta, chiar dacă nu te întinerește, te ajută să îmbătrânești mai târziu.
•  
• Florin Bălănescu
•