Raul Cârstea s-a născut la 10 iunie 1957, în orașul Bușteni, județul Prahova și a murit la 29 aprilie 2022, la București, fiind înmormântat la Cimitirul „Reînvierea” din Capitală. A urmat Școala Generală nr. 1 (astăzi, Școala Gimnazială „Cezar Petrescu”) și Liceul Teoretic „Nicolae Bălcescu” (clasele IX-XI) din orașul natal, precum și Liceul „George Enescu” din Sinaia (clasa a XII-a), concomitent studiind vioara în particular timp de nouă ani. În continuare, a absolvit Facultatea de Metalurgie a Institutului Politehnic din București, oraș în care s-a stabilit. A lucrat, pe rând, în industrie, în presă și în mediul privat. La 27 octombrie 1984, s-a căsătorit cu Sanda Codreanu, cu care a cântat în duet, având împreună un fiu. A fost membru de bază al cenaclurilor „Flacăra” (1982-1985) și „Totuși, iubirea” (din anul 1990). A compus și interpretat zeci de cântece și a susținut sute de concerte în țară și în străinătate. A fost invitat în numeroase emisiuni de radio și de televiziune și figurează în mai multe publicații și volume de specialitate. A editat albumele „Delta lunară” (2009) și „Elegia mâinii” (2018), fiind prezent, cu piesa titulară, pe discul „Ca un fum de țigară, sufletul” al Cenaclului „Flacăra” – volumul 8 (2008). A activat în grupurile Vouă și Andante – în ultimul, împreună cu Constantin Neculae, cu care a colaborat la primul său album; la cel de-al doilea, l-a avut ca partener pe Adrian Manolovici. A fost distins cu numeroase premii și diplome, obținute la diverse festivaluri, concursuri, gale și anchete de muzică folk.

Raul Cârstea (compoziții, texte, voce, chitară și vioară) este unul dintre cei mai rafinați, mai profunzi și mai originali cantautori din folkul românesc. Despre viața și cariera sa artistică, mi-a vorbit într-un interviu realizat la 15 august 2019, la Iași.

• – Te salut, Raul Cârstea!
• – Și eu te salut!
• – Cu ce treburi prin Iași?
• – Pentru că sunt un cântăreț foarte talentat, dar nu mă invită nimeni, am ajuns să-mi plătesc prietenii ca să mă cheme.
• – Cine ți-a insuflat dragostea pentru muzică?
• – Părinții mei au fost talentați; amândoi cântau bine – tata chiar și la un instrument. La îndemnul lor, am studiat nouă ani vioara, dar, în anul în care trebuia să dau admitere la Liceul de Muzică din Brașov, vioara nu a mai fost probă de examen, ci un instrument de suflat. A fost o mare dezamăgire a vieții mele și, atunci, într-un moment de slăbiciune, deși eram un violonist bun, am renunțat la instrument. Asta i-a impresionat pe ai mei, care mi-au luat o chitară, și astfel am pornit pe acest drum.
• – Ești un artist extrem de talentat – mult mai talentat decât mediatizat; cum se explică?
• – E simplu: cânt un alt gen de muzică față de ceea ce se promovează – o combinație dintre folkul clasic și mai multă chitară, cu discurs muzical și povești reale, pentru că tot ceea ce cânt s-a întâmplat în viață, datorită poeziei pe care o iubesc foarte mult – și nu cânt decât versuri de bună calitate. N-am „zgâriat” niciodată la ușa nimănui; am crezut că, dacă e nevoie de mine în economia unui spectacol, mă invită cineva, iar, dacă nu, nu.
• – Printre folkiști, ai sesizat coagularea unor clanuri cu acces limitat?
• – Da, au apărut un fel de „gașcademie” de folk și, pe de altă parte, un soi de revoltă față de cei bătrâni din fenomen, uitându-se că aceștia au o operă în spate. La un festival la care am fost invitat de curând, una dintre gazde m-a întrebat: „Când veți pleca voi din scenă, cine va umple golul?” Și am ridicat din umeri.
• – Nefiind „afiliat” în aceste grupuri, mai ai expunere suficientă?
• – Am destulă. Un prieten mi-a reprodus o discuție avută cu niște organizatori, pe care i-a întrebat de ce nu mă invită și pe mine. Răspunsul lor a fost: „Nu-l putem chema pe Raul, pentru că e un «scump».” Dar, ca să ajung unde am ajuns, am muncit foarte mult și am câștigat toate premiile posibile la festivalurile folk din țară timp de nouă ani, în deceniul al nouălea al secolului trecut; un singur festival am ratat, Baladele Dunării, pentru că nu am putut participa. Când am intrat în Cenaclul Flacăra, aveam zece compoziții proprii. Eu am iubit foarte mult muzica și, mulți ani, am trăit numai din ea – și am dus-o, nu bine, ci foarte bine.
• – În ce măsură un premiu îl poate încuraja pe un tânăr sau, dimpotrivă, îl poate culca pe tânjală?
• – Dacă ești jurizat de profesioniști, cum era pe vremuri, capeți încredere și îți dorești să mergi mai departe pentru a-ți arăta adevărata valoare. Important este ca, după fiecare piesă pe care o cânți, să sesizezi în mod obiectiv reacția celor din fața ta.
• – Astăzi, și juriile sunt alcătuite după interese?
• – Da, pe prietenii și reciprocități. „Îți dau – îmi dai, te chem – mă chemi” și așa mai departe. De aceea, și credibilitatea lor a scăzut.
• – Cam de câte ori concertezi într-o lună?
• – De vreo… 30 de ori! Aproape în fiecare seară, am un recital în fața soției mele, Sanda, cu care și cânt împreună. Așa îmi fac repetițiile.
• – Față de atâta lume care te iubește sau te-ar iubi dacă te-ar asculta, cred că ești insuficient solicitat.
• – Eu n-am făcut nicicând parte din vreo gașcă și am un obicei cu care voi muri: nu pot sta de vorbă cu zece folkiști, timp în care să ne lăudăm și să ne spunem lucruri frumoase, iar, apoi, după ce unul pleacă, să înceapă bârfa; n-am suportat asta niciodată. Și exact așa se întâmplă; de aceea, nu mă interesează. Acesta a fost unul dintre motivele pentru care, într-o perioadă, m-am retras.
• – Poate ai fi avut de câștigat…
• – Probabil; am câștigat, însă, în familie și sunt un om fericit.
• – Totuși, cântecele tale au accente de tristețe…
• – Muzica mea nu e tristă; ea scoate la suprafață tristețea care ajunge să se transforme în bucurie. Toată poezia pe care o cânt nu e tristă, ci adevărată; are adâncimi care o potențează și care fac parte din viața noastră.
• – Există vreun cântec din repertoriul tău care nu a ieșit așa cum l-ai putea face acum și asupra căruia ai vrea să revii?
• – Nu; dacă te apuci să faci corecturi la corecturi, nu mai termini discul niciodată. În plus, așa cum am simțit cântecul atunci când l-am înregistrat, așa trebuie să rămână.
• – Ce importanță a avut Cenaclul „Flacăra” pentru artiști și pentru public?
• – Cenaclul a fost cea mai mare manifestare culturală din sud-estul Europei, iar acest fenomen, chiar dacă mai sunt încercări, nu mai poate fi repetat de nimeni. Pentru mine, a fost un moment de deschidere a vieții mele; acolo m-am educat și am avut ocazia să cunosc artiști foarte mari, cu care am rămas prieten; tot acolo, am învățat să fiu modest și să stau în banca mea, să fiu cât mai bun, ca să pot concura cu cei de lângă mine. Atunci m-am format din punct de vedere artistic, am și compus mult în perioada aceea, pentru că era o concurență acerbă. Când mă răsfăța, Adrian Păunescu îmi spunea „Ravel”: „Măi Ravel, cum ai putut tu să faci piesa asta?”
• – Ai regrete?
• – Este trist că, în lumea în care trăim, câteodată nu mai e loc de frumos; altfel, nu regret nimic. Dacă mâine voi pleca de pe pământul acesta, eu las ceva în urmă.
• – Îți mulțumesc pentru sinceritatea cu care mi-ai încredințat gândurile tale.
• – Și eu îți mulțumesc; ai făcut un bătrân folkist fericit.
• Florin Bălănescu