Raul Cârstea s-a născut la 10 iunie 1957, în orașul Bușteni, raionul Câmpina, regiunea Ploiești (astăzi, în județul Prahova) și a murit la 29 aprilie 2022, la București, fiind înmormântat la Cimitirul „Reînvierea” din Capitală. A urmat Școala Generală nr. 1 (astăzi, Școala Gimnazială „Cezar Petrescu”) și Liceul Teoretic „Nicolae Bălcescu” (clasele IX-XI) din orașul natal, precum și Liceul „George Enescu” din Sinaia (clasa a XII-a), concomitent studiind vioara în particular timp de nouă ani. În continuare, a absolvit Facultatea de Metalurgie a Institutului Politehnic din București, oraș în care s-a stabilit. A lucrat, pe rând, în industrie, în presă și în mediul privat. La 27 octombrie 1984, s-a căsătorit cu Sanda Codreanu, cu care a cântat în duet, având împreună un fiu. A fost membru de bază al cenaclurilor „Flacăra” (1982-1985) și „Totuși, iubirea” (din 1990). A compus și interpretat zeci de cântece și a susținut sute de concerte în țară și în străinătate. A fost invitat în numeroase emisiuni de radio și de televiziune și figurează în mai multe publicații și volume de specialitate. A editat albumele „Delta lunară” (2009) și „Elegia mâinii” (2018), fiind prezent, cu piesa titulară, pe discul „Ca un fum de țigară, sufletul” al Cenaclului „Flacăra” – volumul 8 (2008). A activat în grupurile Vouă și Andante – în ultimul, împreună cu Constantin Neculae, cu care a colaborat la primul său album; la cel de-al doilea, l-a avut ca partener pe Adrian Manolovici. A fost distins cu numeroase premii și diplome, obținute la diverse festivaluri, concursuri, gale și anchete de muzică folk.

• Raul Cârstea (compoziții, texte, voce, chitară și vioară) este unul dintre cei mai rafinați, profunzi și autentici cantautori din folkul românesc. Despre cariera sa artistică, mi-a vorbit într-un interviu telefonic realizat la 27 februarie 2020, de la domiciliul său din București.
• – Te salut, Raul Cârstea!
• – Te salut și eu!
• – Există foarte mulți admiratori ai muzicii folk; cum se vede dinspre tine acest gen muzical?
• – Mi-e greu să fiu sincer, pentru că, țin minte, sinceritățile mele te-au pus cândva pe gânduri! Eu sunt un folkist de nișă, dar fericit pentru că am reușit, în modesta mea viață, să nu fac compromisuri. Am cântat întotdeauna numai ce am simțit, chiar dacă am fost judecat ca un cântăreț trist; nu, muzica mea nu e tristă, ci doar are un parfum de tristețe care aduce bucurie și trebuie ascultată cu răbdare. În orice caz, tristețea e muzică spontană și predispune la profunzime. De altfel, în viața de zi cu zi eu sunt departe de a fi un om deprimat. Cât despre ceea ce se întâmplă în rest, abia aici e trist, într-un fel, pentru că noi, ăștia mai vechi, vom mai putea cânta live puțină vreme – alții nici nu mai cântă –, dar măcar rămâne ceva în urma noastră.
• – Fă, te rog, o comparație între folkul de acum 40-50 de ani și cel de azi.
• – Sunt vremuri diferite; în primul rând, atunci era Adrian Păunescu, creatorul și conducătorul Cenaclului Flacăra, iar, apoi, noi, care am fost niște executanți mai mult sau mai puțin talentați. Pe atunci, erau niște cântăreți foarte buni, nu numai în folk, în timp ce oferta de astăzi, după părerea mea, nu mai are aceeași calitate.
• – Ce primează la tine: versurile, muzica sau interpretarea?
• – Întotdeauna, am iubit poezia și am plecat de la ea; dacă versurile mă cuceresc, atunci încerc să fac tot ceea ce e omenește posibil pentru a mă ridica la nivelul lor și, poate, chiar a le depăși.
• – Tu scrii și versuri; de ce nu apar mai des pe albumele tale?
• – Am făcut câteva texte, iar unul dintre ele, Zi de logodnă, figurează pe al doilea album [Elegia mâinii]; însă există atât de multă poezie bună în lumea asta, încât nu cred că aș putea face față „concurenței”. Într-o conversație cu Romulus Vulpescu, el mi-a zis că Zi de logodnă nu intră în categoria poeziei de calitate, dar că, pusă pe muzică, spune ceva, iar asta m-a liniștit. Alții comit texte care nu spun nimic, pentru a evita eventualele discuții cu poeții sau cu urmașii lor pe tema drepturilor de autor și din dorința de a câștiga un ban în plus. Văd cântăreți care sunt și poeți, și prozatori, și actori, iar asta consider că e prea mult sau, poate, așa gândesc eu. De aceea, cred că fiecare ar trebui să-și vadă de drumul lui.
• – Ești un artist care nu a editat multe discuri; doar două albume într-o carieră de peste 40 de ani îmi par prea puține…
• – Nefăcând niciun compromis, mi-am spus că aceste discuri mă reprezintă și vor rămâne, putând fi judecate așa cum merită. Poți scoate albume în fiecare an, dar asta deja aduce a demers comercial; urmărește discurile pe care unii le fac „pe bandă rulantă” și vei vedea ce se află în ele. În privința mea, mi-am propus să editez un album numai cu voce și chitară, adică în maniera folkului clasic, pentru că vreau să revin la anii de început și să arăt că încă mă mai pot exprima frumos, curat și fără adaos… comercial.
• – Îți mulțumesc pentru tot și aștept noul disc!
• – Și eu își mulțumesc pentru că… m-ai stârnit!
•  
• Florin Bălănescu
•