Raul Cârstea s-a născut la 10 iunie 1957, în orașul Bușteni, județul Prahova și a murit la 29 aprilie 2022, la București, fiind înmormântat la Cimitirul „Reînvierea” din Capitală. A urmat Școala Generală nr. 1 (astăzi, Școala Gimnazială „Cezar Petrescu”) și Liceul Teoretic „Nicolae Bălcescu” (clasele IX-XI) din orașul natal, precum și Liceul „George Enescu” din Sinaia (clasa a XII-a), concomitent studiind vioara în particular timp de nouă ani. În continuare, a absolvit Facultatea de Metalurgie a Institutului Politehnic din București, oraș în care s-a stabilit. A lucrat, pe rând, în industrie, în presă și în mediul privat. La 27 octombrie 1984, s-a căsătorit cu Sanda Codreanu, cu care a cântat în duet, având împreună un fiu. A fost membru de bază al cenaclurilor „Flacăra” (1982-1985) și „Totuși, iubirea” (din anul 1990). A compus și interpretat (voce și chitară) zeci de cântece și a susținut sute de concerte în țară și în străinătate. A fost invitat în numeroase emisiuni de radio și de televiziune și figurează în mai multe publicații și volume de specialitate. A editat albumele „Delta lunară” (2009) și „Elegia mâinii” (2018), fiind prezent, cu piesa titulară, pe discul „Ca un fum de țigară, sufletul” al Cenaclului „Flacăra” – volumul 8 (2008). A activat în grupurile Vouă și Andante – în ultimul, împreună cu Constantin Neculae, cu care a colaborat la primul său album; la cel de-al doilea, l-a avut ca partener pe Adrian Manolovici. A fost distins cu mai multe premii și diplome, obținute la diverse festivaluri, concursuri, gale și anchete de muzică folk.

Mi-am propus să aștern câteva cuvinte în amintirea lui Raul Cârstea, de la plecarea căruia se împlinește astăzi un an. Dar cum să scriu despre un dispărut, când el a rămas atât de viu? Nu l-am mai căutat la telefon, fiindcă știam că nu-mi va mai răspunde; nu i-am mai trimis mesaje, pentru că eram sigur că nu le va mai citi. Dar am continuat să-l simt, să-l știu, să-l aud și să-l văd cu ochii minții, ca și cum s-ar afla într-un spațiu afectiv în care prietenia caldă și nealterată de timp îți poate croi acces.

Raul a fost și a rămas prietenul meu. De el, nu mă pot nici lipsi, nici dezobișnui, nici detașa în virtutea inexorabilei fatalități. Cu destinul, mă pot împăca, însă pe el nu sunt în stare, nici dacă aș vrea, să-l uit. I-am cunoscut, din plin, sensibilitatea, i-am gustat umorul mucalit și autoironia necruțătoare, i-am ascultat destăinuirile din înserările sufletului și m-am lăsat pătruns de cântecele lui neverosimil de profunde și de omenești. I-am frecventat ungherele ascunse ale ființei, chiar și atunci când nu și-a dat seama; mi se dezvăluise în toată sinceritatea și lumina lui tămăduitoare.

I-am fost alături în emisiuni radiofonice, l-am însoțit în peregrinări prin țară și dincolo de ea, i-am ascultat tăcerile și l-am primit în sufletul meu. Nimic din toate acestea, însă, nu poate umple, în amintire, golul pe care-l resimt prin plecarea lui. Mai ales când cânta, Raul era ca o spovedanie; aveai credința că ți se adresa numai ție, chemându-te să-l primești în ființa ta, să-l judeci cu legile inimii și să-i ierți îndrăzneala de a te înfiora.

Nu i-a păsat niciodată de răutățile lumii și nu ar fi făcut un singur gest ostentativ pentru a atrage atenția; era total imun la invidii, rivalități și dușmănii. Îi spuneam, adesea, în glumă: „Măi Raul, tu nu vezi că mai toți ceilalți se invită între ei? Numai pe tine nu te bagă nimeni în seamă!” De fiecare dată, se persifla șăgalnic: „Mă, atâta pot!” Își cunoștea bine valoarea, iar asta, alături de simțul umorului, a fost calitatea pe care i-am apreciat-o cel mai mult. Mai tare chiar decât harul desăvârșit, cu care fusese dăruit din plin. Nu-l interesa dacă era invitat să cânte doar de trei sau patru ori într-un an, în timp ce numele mai mult sau mai puțin sonore umpleau, cu zecile, afișele dintr-un singur sezon. Pentru el, a cânta câtorva prieteni era mult mai important decât a avea în față două mii de spectatori care se foiau în scaune sau răspundeau la telefon.

Raul a fost, pe de altă parte, un neînțeles; arta lui pură și adevărată a fost hărăzită să înduioșeze într-un veac prea comercial, grăbit și superficial pentru el. S-a născut la vreme, dar a plecat la netimp, de-a valma cu cântecele lui risipite prin suflete: „Zadarnic strig, zadarnic strig,/Cuvintele se sting în frig…”

Noapte senină, lordul muzicii folk românești!

Noapte liniștită, dragul și irepetabilul meu prieten!

Florin Bălănescu