Raul Cârstea s-a născut la 10 iunie 1957, în orașul Bușteni, raionul Câmpina, regiunea Ploiești (astăzi, în județul Prahova) și a murit la 29 aprilie 2022, la București, fiind înmormântat la Cimitirul „Reînvierea” din Capitală. A urmat Școala Generală nr. 1 (astăzi, Școala Gimnazială „Cezar Petrescu”) și Liceul Teoretic „Nicolae Bălcescu” (clasele IX-XI) din orașul natal, precum și Liceul „George Enescu” din Sinaia (clasa a XII-a), concomitent studiind vioara în particular timp de nouă ani. În continuare, a absolvit Facultatea de Metalurgie a Institutului Politehnic din București, oraș în care s-a stabilit. A lucrat, pe rând, în industrie, în presă și în mediul privat. La 27 octombrie 1984, s-a căsătorit cu Sanda Codreanu, cu care a cântat în duet, având împreună un fiu. A fost membru de bază al cenaclurilor „Flacăra” (1982-1985) și „Totuși, iubirea” (din 1990). A compus și interpretat zeci de cântece și a susținut sute de concerte în țară și în străinătate. A fost invitat în numeroase emisiuni de radio și de televiziune și figurează în mai multe publicații și volume de specialitate. A editat albumele „Delta lunară” (2009) și „Elegia mâinii” (2018), fiind prezent, cu piesa titulară, pe discul „Ca un fum de țigară, sufletul” al Cenaclului „Flacăra” – volumul 8 (2008). A activat în grupurile Vouă și Andante – în ultimul, împreună cu Constantin Neculae, cu care a colaborat la primul său album; la cel de-al doilea, l-a avut ca partener pe Adrian Manolovici. A fost distins cu numeroase premii și diplome, obținute la diverse festivaluri, concursuri, gale și anchete de muzică folk.

Raul Cârstea (compoziții, texte, voce, chitară și vioară) este unul dintre cei mai rafinați, profunzi și autentici cantautori din folkul românesc. Despre Cenaclul Flacăra, mi-a vorbit într-un interviu telefonic realizat la 10 octombrie 2005, de la domiciliul său din București.

– Te salut, Raul Cârstea!
– Și eu te salut!

– Când ai activat în Cenaclul „Flacăra”?
– Am cântat din 1982 până în 1985, după care am continuat în Cenaclul Totuși, iubirea, din 1990 până în anii trecuți. Concomitent, am participat la înființarea, redactarea și publicarea revistelor 7 zile (devenită, ulterior, Vremea) și Totuși, iubirea.

– Vorbește-mi despre atmosfera din scena cenaclului și din public.
– În primul rând, o astfel de manifestare nu a mai existat în România. Pe lângă disciplină și seriozitate – nu se bea, nu se fuma, iar punctualitatea era literă de lege –, acolo se depuneau eforturi uriașe și exista foarte multă emoție. În privința publicului, reacția a fost unică; imaginează-ți un stadion de 20.000 de oameni care ascultă încremeniți marile cântece ale cenaclului.

– Îți amintești una dintre întâmplările care ți-au marcat prezența?
– Eram într-un spectacol la Piatra Neamț, în care a fost anunțată lansarea piesei Vedere din Salzburg; am fost atât de emoționat, încât nu am fost în stare să cânt decât prima strofă și refrenul, că pe restul le-am uitat, după care m-am oprit. Nimeni nu a înțeles ce se întâmplă, nici măcar eu.

– Ce influență a avut cenaclul asupra tinerei generații?
– A însemnat mai mult chiar decât frecventarea unei școli; de acolo, puteai porni în viață cu ceva: să citești poezie, să te familiarizezi cu muzica de calitate… De exemplu, cine mai știa, în 1982, de Mihai Beniuc? Și ce tulburătoare poezie de dragoste a putut să scrie…

– Ce a rămas în tine din ceea ce ai dăruit și ți s-a oferit?
– Am avut șansa de a cânta pe cele mai mari scene ale țării de la vremea aceea, alături de cei mai importanți muzicieni, ceea ce, pentru mine, a fost o onoare. Din acest punct de vedere, eu chiar sunt un om fericit.

– Îți mulțumesc pentru toată emoția pe care ne-ai dăruit-o în acești ani.
– Și eu, pentru bucuria aducerilor-aminte.

Florin Bălănescu